vineri, 10 ianuarie 2014

În palmă rămâne lumina

El a mai zis: „Cu ce se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce o voi asemăna? Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.”  (Luca 13:18-19)

Sămânța asta nu e aruncată acolo de un copil. Deși, de la un copil mai poți aștepta atâta credință, încât, privind la mica sămânță din palma lui, să vadă arborele de muștar. E vorba de un om care a văzut destule în viața lui, care știe că timpul, cu cât mai îndelungat, se pricepe să strice planuri. Un om care poate fi ispitit ușor să calculeze cât e de mare riscul de a se expunde la visare. Care știe că răul există, mai mult, răul pare mai prezent decât binele. Care e prea serios ca să meargă până în grădină, doar așa,  ca să arunce o biată sămânță de muștar! Un copil poate trăi într-o lume în care se întâmplă atât de multe lucruri fără permisiunea ori intervenția lui, fără ca asta să îi facă viața imposibilă. El a auzit că se poate și asta i-a fost de ajuns. O fi auzit de la mama, sau de la tata, poate de la fratele mai mare, poate chiar de la un străin care a spus-o convingător. Omului mare, pe lângă înțelesul celor spuse de persoana dinaintea lui, îi intră în creieri și glasul tuturor nereușitelor lui, ale apropiaților lui...  Copilul ar fi ținut altfel sămânța aceasta, ar fi privit-o altfel! 

Aș putea merge mult și bine pe diferențele astea. Dar mă opresc aici. Și cum să nu mă opresc, când Degetul mi-a atins buzele și Vocea mi-a șoptit: „Hei, Eu vorbesc aici despre frumoasa nebuie a unui om redevenit copil, despre tine vorbesc! Curaj, aruncă sămânța!” 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu