luni, 29 decembrie 2014

sita

din când în când
vin îngerii cu o sită
prin care
trec doar oamenii buni
și copii
pe rând
la culcare

pentru ceilalți
nu e atât de ușor
ei trebuie să stea treji

când mor

vineri, 26 decembrie 2014

despre

turnul babel nu a însemnat ștergerea a ceva din mintea omului, ci reducerea capacității de înțelegere a limbii universale existente pe pământ înainte de încercarea de construire a turnului. corespondentul din fiecare limbă vorbită pe pământ a termenului complet din limba inițială, poate acoperi doar o parte a înțelesului acestuia. de aici impresia de neputință a redării trăirilor într-o anumită limbă, nevoia de neologisme, de completare prin înțelegerea unei alte limbi. învățarea de limbi străine e doar deblocarea unui mecanism spre înțelegerea completă. cuvintele sunt doar suprafața unei limbi. 

marți, 23 decembrie 2014

oamenii...

când sunt aproape de părinții lor, dacă mai e și ocazie de sărbătoare, pe fețele celor mai duri oameni poți surprinde bunătatea, liniștea, umanitatea... și te gândești atunci, cât de altfel le-ar fi viața dacă ăsta ar fi chipul lor de fiecare zi. ăsta cred că e unul din rosturile rugăciunii, oamenii cu care nu poți sta de vorbă despre ei înșiși. 

duminică, 21 decembrie 2014

nici nici







atunci când nu mai înțeleg nimic
rup din mine crengi
cu tot cu frunze
ridic una din cele trei colibi
pe care le-a ridicat cândva petru
și te rog pe tine să intri în ea
nici pe moise

nici pe ilie











sursa foto: http://www.artbyscarlet.com/

luni, 15 decembrie 2014

nu știu cui

bârna din ochiul nu știu cui: păcătoși purtați prin noroaie doar ca să-și aducă aminte sfinții că sunt fericiți

sâmbătă, 6 decembrie 2014

dincolo














crucea
a dizolvat spațiul
atât de aproape cerul de pământ
încât pentru a trece dincolo
e suficient să refuzi mersul în patru labe

liniște

dimineață
puțin speriat
la gândul că și despre dumnezeu
s-a spus cam tot ce se putea spune
deschid biblia
apoi o închid pentru a o deschide iar
ca pe un șir nesfârșit
de mătănii

vineri, 28 noiembrie 2014

vineri, 14 noiembrie 2014

omului, pentru a nu înțelege prea târziu






Drept răspuns, Ioan i-a zis: „Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. (Ioan 3:27) 

home sweet sweet chocolate

ok. să zicem că ne-am întors acasă. la urma urmei ar fi păcat să mă joc de-a fiul cel mare când pot fi cu de-adevăratelea cel care se întoarce acasă:) neața!

miercuri, 19 martie 2014

schimbare!

m-am mutat:

http://ombun.net/

deocamdată fără arhivă. toate la timpul lor. mulțam pentru trecere, citire, comentarii, susținere de orice fel!

vă aștept pe pagina nouă! Cele bune!

duminică, 16 martie 2014

Simple mirări

„În ziua următoare, Isus Se ducea într-o cetate numită Nain. Împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi norod mult. Când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate. Domnului, când a văzut-o, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: „Nu plânge!” Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!” Mortul a şezut în capul oaselor şi a început să vorbească. Isus l-a dat înapoi maicii lui.” (Evanghelia după Luca, cap.7, vers.11-15)

Acel „Nu plânge!”, la prima vedere, e de un absurd fără margini! De ce nu a mers Isus direct la raclă pentru a-l trezi din moarte pe tânăr? Nu asta avea nevoie femeia? Și mai apoi, nu avea motiv să plângă? Avea toate motivele din lume! Din Cer, însă, nu avea niciun motiv... În curând avea să se „întâmple” minunea. Creștinii frumos organizați, având imagea unui Dumnezeu al ordinii, deci al calculelor precise și reci, ar putea răspunde că acesta a fost planul lui Dumnezeu, că așa cum s-a întâmplat cu Iov și cu Lazăr, totul a fost aranjat pentru ca Dumnezeu să fie lăudat pentru mila Lui... Sună puțin ciudat versiunea asta? Cu siguranță! Dumnezeu ia viața unui om, pentru ca apoi să Îl învieze în văzul semenilor lui pentru a da o lecție. 

Nu. Cred că suferința din această familie, sfârșită în ce îl privește pe tânăr prin moarte și crescută, în ce o privește pe văduvă până la cer, prin aceeași moarte, nu a fost altceva decât mersul normal al lucrurilor într-o lume gri, cum e aceasta în care trăim fără să o înțelegem. Ce a fost străin mersului lucrurilor din această lume, a fost intervenția lui Dumnezeu. Motivul? Moartea fiului lăsa în urmă un alt mort, condamnat la viață. Viața femeii s-a sfârșit odată cu moartea fiului ei. Doar că, românește spus, ea „mai avea zile”. Această situație era dincolo de ceea ce putea fi purtat de un om și dincolo de ceea ce putea fi „îndurat” de Isus.

În ce privește „Nu plânge!” spus de Isus – femeia trebuia să înțeleagă că minunea a fost făcută pentru ea. A fost o explicație extrem de scurtă... Învierea fără această explicație ar fi adus probabil o nesiguranță la fel de întunecată ca și moartea, în viața acestei mame. De ce nu a intervenit Dumnezeu la început, înainte să moară tânărul, ocolindu-se astfel disperarea și suferința? E o capcană în care refuz să cad. Aceea de a pune pe buzele femeii întrebări pe care sufletul și mintea ei nu le-au pus.

Uneori tăcerea lui Dumnezeu nu e altceva decât zgomotul lumii în timpanele noastre... 

vineri, 14 martie 2014

Neputința



Nu știu dacă am înțeles vreodată plânsul lui Isus. Isus plângea. O fi pus și El întrebarea „De ce, Tată, dacă ești atotputernic, nu oprești nenorocirea și suferința?” Nu știu dacă Isus știa exact planul lui Dumnezeu, dacă pășea cu încredere tot timpul, fără să îi bată inima ceva mai tare atunci când se întâmplau lucruri ciudate în jurul lui, dacă a fost vreodată surprins de hotărârea lui Dumnezeu luată în dreptul Lui sau a apropiaților Lui... Oare s-a retras undeva singur o vreme când Ioan Botezătorul a fost ucis?... Sau tocmai la asta foloseau nopțile nedormite, diminețile în care roua cădea peste trupul lui obosit?... Scriptura ne spune că nu a fost unul din oamenii aceia luminoși, cu obrajii plesnind de sănătate, veșnic exuberant, că era obișnuit cu suferința, că a fost desăvârșit prin suferință... Nu știu, uite, ăsta de acum e unul din momentele în care îmi dau seama că nu știu nimic, nimic, nimic! Și Îl rog pe Dumnezeu să o ia cu mine de la capăt, să mă învețe iar „alfabetul” ca pe un copil greu de cap și de suflet ce sunt!

vineri, 7 martie 2014

absurd, deci exist!






Purtăm în noi o durere atât de mare și o speranță atât de slabă, încât e cu neputință ca speranța să nu învingă într-un final!

















sursa photo: http://www.designzzz.com/nature-plant-photography-minimalist/

marți, 4 martie 2014

graba strică... relația

Dr. Johnson...:

„Nici măcar Dumnezeu nu are de gând să judece oamenii până când își dau ultima suflare.” Nu înțeleg de ce se grăbesc oamenii, când e vorba să dea unii în alții...

duminică, 2 martie 2014

Cât toate celelalte la un loc

Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea mea de avere, ce mi se cuvinte.” Și-a luat partea și a pierdut-o. Apoi, speriat că-și va pierde sufletul, s-a întors acasă! Celălalt fiu nu a zis nimic. Și-a luat partea, a păstrat-o, atât de mult s-a îngrijit de ea, încât la un moment dat nu a mai putut să facă deosebirea între avere și sufletul său. Prea puțin din ceea ce primim ne e dat spre risipire. Dacă totuși se întâmplă ca într-o zi să trebuiască să-ți alegi prioritățile, alege să pui sufletul deasupra tuturor. Unde nu este suflet, nu este dragoste. Și fără dragostea de Dumnezeu și de cei apropiați ție, prea puțin vor mai conta celelalte. Oricât de înnorat cerul, există un loc cu soare, îți aduci aminte?

joi, 27 februarie 2014

altfel despre pilda fiului risipitor


Mă (re)întreb: tatăl fiului risipitor l-ar fi putut convinge pe acesta să nu plece în călătorie? Am argumente pentru „da”: i-ar fi putut porunci să rămână acasă, ar fi putut să nu îi dea acestuia nimic din ceea ce oricum nu era a lui, ar fi putut pune argații să păzească zi și noapte curtea, pentru ca nimeni să nu poată intra sau ieși fără știrea lui. Ar fi putut face multe altele de felul ăsta. Toate s-ar fi încadrat la categoria „restricție”! Dar relația dintre tată și fiu nu ar fi permis celui dintâi să acționeze așa! Relația fiu-tată... a fost puțin altfel construită.

Din altă perspectivă, poarta a fost mereu deschisă. Oricare dintre cei doi fii puteau pleca oricând și oriunde! Era alegerea lor. În sufletul fiului risipitor și-a făcut loc o idee nebună: există ceva mai bun decât acasă! Și a plecat. Dacă era împiedicat să facă asta, în timp ce avea în minte acel ceva mai bun, tatăl avea lângă el un veșnic nemulțumit. Într-un fel, asta era și problema fiului celui mare. Dacă pentru cel mic problema era spațiul, avea un „acolo” mai bun, pentru fiul cel mare problema era situată în timp: el visa la un „atunci” mai bun, când tatăl avea să dispară și totul va fi al lui. Problema fiului risipitor s-a rezolvat prin experiență. Fiul cel mare nu putea verifica print experimentare dacă gândește bine sau ba. Bineînțeles, faptul că fiul cel mare a fost atât de hotărât încât a spus în față ce gândea, a fost o garanție pentru tata că dragostea și caracterul lui au fost înțelese.

Credința e soluția lui Dumnezeu la această problemă. Doar ai curajul și spune-i lui Dumnezeu în față ceea ce ai gândești despre El și despre felul în care se poartă cu tine! Nu fugi de El, tu ești cel care pierde. Mai bine risipitor și speriat, decât fățarnic, mai bine aproape de moarte, dar viu! Pricepi?

marți, 25 februarie 2014

de dragul explicațiilor


Pentru oameni încurcați, dar de treabă: „Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan, cap.4, vers.8) 

În ce fel e influențată imaginea lui Dumnezeu de felul în care alegem să iubim?... Capacitatea de a iubi ne e dată tuturor. Bineințeles, avem și egoism la dispoziție. Cu cât îți dai voie mai mult să iubești, cu atât mai „clar” ți-e chipul lui Dumnezeu? Asta a fost varianta aiurea, da’ faină.

Cealaltă variantă: nu poți să iubești până nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu. El te învață să iubești. Asta e mai serioasă. Dar cum te învață Dumnezeu să îl iubești pe omul de lângă tine, având în vedere că nu ești Dumnezeu, să poți iubi la fel ca El? Poate că dragostea e pur și simplu dragoste și nu are nevoie de astfel de explicații.

A treia variantă: primele două variante sunt corecte. Azi e marți!

N-ar fi corect să mă opresc aici. Dumnezeu te iubește fără să încerce să te învețe ceva. Nu știu dacă poți găsi vreun motiv când ești întrebat pentru ce iubești. Dumnezeu iubește în felul Lui, dragostea cuiva e același lucru cu felul în care alege să iubească: atunci când îți răspunde la rugăciune și ție nu îți convine felul în care a ales să îți răspundă, atunci când tace și tu vrei ca El să vorbească, atunci când îl lovești și alege să nu facă la fel, atunci când Îl alungi și El rămâne și suportă tot spectacolul, atunci când ești fericit și îndrepți fericirea spre ceilalți… Uite, de exemplu, violetele din imagine! Te recunoști? Și eu! 

luni, 24 februarie 2014

toate numele




Isus vorbind la telefon, contul lui Isus de FB, Isus la Mall, Isus la o ceașcă de ciocolată caldă, Isus citind, Isus luptându-se cu gândurile, Isus punând întrebări despre viitor, Isus căutând în jur o privire care să Îi aducă liniștea... Isus la cruce, pentru ca exercițiul să poată fi repetat cu multe alte nume decât Isus.   

vineri, 21 februarie 2014

și cât de departe?...

Pilat deci a ieşit afară la ei şi le-a zis: „Ce pâră aduceţi împotriva Omului acestuia?” (Evanghelia după Ioan, cap.18, v.29)

Nu știu ce i-a umplut pieptul lui Pilat când a pus întrebarea asta mulțimii... Ar fi mai simplu să mă așez în locul unui om din mulțime, sau să încerc să îmi imaginez cum m-aș fi simțit eu în locul Lui? Care a fost răul pe care Isus l-a făcut Israelului? Cu ce ochi i-a privit pe oamenii care nu au avut curajul să Îl privească în ochi? Nicio urmă de răutate, de ură pentru cei care alungau mustrarea conștiinței pentru a inventa un motiv nenorocit... Da, mi-e mult mai ușor să mă așez în locul unui om din mulțime. La urma urmei asta fac în fiecare zi când aleg păcatul. Poate că exercițiul salvator ar fi tocmai să mă lupt cu mine însumi în încercarea de a mă așeza în locul Lui... Cât de sus, Doamne, câd de departe?...

secunda ta!


Au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată: era dimineaţa. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştile.  (Evanghelia după Ioan, cap.18, vers.28)


Isus nu a jucat niciodată teatru. Chiar dacă Isus ar fi putut deveni cel mai mare actor care a trăit vreodată pe pământ. Când spun „ar fi putut”, vorbesc în cel mai omenesc mod. Condiția salvării umanității era ca Isus să fie tot timpul Isus. Caiafa, în schimb... a fost un mare actor. Chiar dacă acel Caiafa avea posibilitatea alegerii de a nu fi actor. Când spun „avea posibilitatea”, vorbesc dumnezeiește. Ce zi pentru îngeri, aceea în care Isus a fost dus înaintea lui Caiafa! Două scenarii suprapuse: Dumnezeu a pregătit unul din scenarii, prin care Isus ar fi putut salva toată adunarea de acolo. Cerul nu are alte intenții cu pământenii. Un alt scenariu, în care toți ceilalți trebuiau să lucreze împreună pentru pierderea propriei mântuiri. 

Mai mult, Isus nu era undeva deasupra, văzându-și propria condamnare. Isus, cel care a plâns la învierea lui Lazăr, Isus cel care cred că s-a bucurat împreună cu toți cei înviați sau vindecați... acest Isus era prezent acolo. Pentru că lecția avea să fie deosebit de prețioasă: când ești în mâna lui Dumnezeu, mâinile oamenilor sunt neputincioase!

Dar ce legătură are asta cu viața de fiecare zi a unui om care trăiește astăzi, într-o biserică în care nu se întâmplă mare lucru, a cărui viață e o succesiune de bucurii și tristeți, care pare să nu aibă niciun sens?... Dacă vreodată, în viața ta, lungă sau scurtă, așa cum e ea, I-ai spus lui Dumnezeu că vrei să fii copilul Lui, fiecare secundă a vieții tale, nu vorbesc de ani, își are importanța ei. Pentru că într-o zi, într-un fel sau altul, vei avea „scena” ta, în care, înaintea oamenilor și a îngerilor vei sta tu însuți deasupra tuturor și vei aduce slavă lui Dumnezeu! El nu a uitat niciodată ce L-ai rugat. Dacă trebuie să repeți din când în când, e pentru că noi suntem cei care uită. Scenariul e pregătit. Ce faci cu secunda?

duminică, 16 februarie 2014

dovada!

Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi. – dacă nu ți-a fost clar până acum, poftim dovada: Dumnezeu ne știe pe de rost!

(Cartea lui Ieremia, cap.2, vers.33)

joi, 6 februarie 2014

indiferent

„Dumnezeu vorbeşte însă, când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. El vorbeşte prin vise, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într-un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înştiinţări şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie, ca să-i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile sabiei. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământă oasele.” (Cartea lui Iov, cap.33, vers.14-19)

Dumnezeu vorbește… Ești gata să Îl asculți, indiferent ce are să îți spună? Cea mai frumoasă rugăciune: Trece-mă, Doamne, prin orice crezi Tu că e mai bine pentru Mine! Începând de acum, bineînțeles!

miercuri, 5 februarie 2014

promisiunea

Avraam s-a aruncat cu faţa la pământ şi a râs, căci a zis în inima lui: „Să i se mai nască oare un fiu unui bărbat de o sută de ani? Şi să mai nască oare Sara la nouăzeci de ani?” (Cartea Genezei, cap.17, vers.17)

Dumnezeu a venit într-o zi și i-a făcut o promisiune: vei avea un fiu. Am planuri mari cu acesti fiu al tău! Timpul trece, copilul nu se naște, Avraam și Sarai așteaptă. Cât despre răbdarea oamenilor… Cei doi, ca să nu „piardă” promisiunea, cad de acord ca Avraam să aibă un copil cu roaba Saraiei, practică obișnuită pe vremea aceea. Surpriza? După un timp Dumnezeu se întoarce, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic și îi spune lui Avraam: Deci, sunt aici, să continuăm ce am început împreună! Soția ta va naște un fiu. Este fiul despre care am vorbit noi doi. Cum s-a simțit Avraam? S-a aruncat la pământ și a râs! Nu a zâmbit, nu cred că a râs „englezește”, finuț… Cred că Avraam a râs din toată inima! O încurcătură mai mare ca asta nu putea să i se întâmple. Dar, Doamne, cred că încearcă el, știi… eu am un fiu… A, desigur, c
ontinuă Dumnezeu, țin la tine și pentru asta m-am gândit și la acest fiu al tău. Doar că Eu sunt Dumnezeu și nu-mi uit promisiunea. Și am o părere bună despre tine. Nu vreau să cred că tu ești altfel. Să continuăm!

Înaintea lui Dumnezeu timpul se închină, face piruete, stă aplecat, asemeni unui cățel înaintea dresorului său… Dacă Dumnezeu ți-a promis ceva, poți să fii sigur că-și va duce la capăt planul.  Promisiunea lui Dumnezeu e mai puternică decât orice realitate. Fericit omul care trăiește… acolo, oricât de negru mâinele de mâine, dincolo e albastru!

Pur și simplu!

Se mai întâmplă să ai câte un examen mare cât Goliat, atât de bine echipat să-ți facă țăndări orice urmă de rațiune, încât ești gata să juri că ești complet nepregătit, că nici nu prea ai ce să cauți la examen...

Cuvintele lui Goliat, înfățișarea, comportamentul, toate aveau un efect paralizant asupra israeliților. Răspunsul lui Dumnezeu, ca de fiecare dată, a fost surprinzător: un David mic, o pietricică împotriva unui munte. Bineințeles, David a trebui să își învingă temerile omenescului din el, să pășească înainte, să așeze pietricica în praștie, să dea drumul pietrei... Acest „trebuie să își învingă” nu este o lucrare omenească. David trebuia să privească în Sus și mulțumind să ia credința de care avea nevoie. David nu a trebuie să-și lovească adversarul cu un munte! O pietricică aruncată de Dumnezeu, face cât un munte aruncat de om...

Învățătura e simplă: nu există Goliat fără David. Pur și simplu, nu există!

duminică, 2 februarie 2014

simplu și senin

„Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” (Evanghelia după Luca, cap.9, vers.56)

Dacă ai citit versetul ăsta, ar trebui ca viața ta să fie ceva mai simplă și mai senină. Dumnezeu nu doar că nu îți umblă prin viață căutând greșeli, dar toată implicarea lui în viața ta are ca scop mântuirea ta. Cine ești tu ca să aleagă Dumnezeu să facă asta? Poftim:





Da, din video nu se văd lucrurile tocmai bine. Poate că nu am pus întrebarea corectă. Cine e El ca să aleagă să facă asta? 



Dacă ai citit versetul ăsta viața ta ar trebui si mult mai simplă și mai senină!

sâmbătă, 1 februarie 2014

jocul



hei voi cei care țineți ochii deschiși aveți grijă
între o atingere pe umăr și o lovitură în coastă
dragostea poate veni oricum
să nu vă mirați dacă într-o zi întâmplările nu vor mai fi la locul lor
dacă soarele va răsări noaptea
dacă iarba și alte lucruri cuminți vor începe să cânte

ați înțeles? copiii vin pe lume atunci când dragostea
depășește tot ceea ce oamenii numesc dragoste fără a fi
atunci un înger strigă vesel hei iar toți cei care țin ochii deschiși
se dau un pas înapoi undeva în ceruri se deschide o poartă mică mică
alt înger vesel dă un sărut ghemotocului de carne vie
îl așază frumos pe un topogan neapărat albastru
și îi dă drumu ușor...
el începe să alunece trece printre stele și alte lumini pe care atenție
și le va aduce aminte când va crește mare
aici jos e așteptat de palma caldă a lui Dumnezeu care îl ia frumos
și îl dă unei femei de obicei cumsecade spunându-i simplu
poftim

să vă spun un secret de o vreme încoace scriu poezii pe care nu le mai înțelege nimeni
de când mi-e clar lucrul ăsta sunt mult mai liniștit pentru că
poezia e atunci când nu apuci să termini ce ai de spus
și ea începe să se rostogolească singură o ia înaintea gândurilor
viitorul puțin speriat se ferește din calea ei
și ea devine însăși viitorul

pe urmă
ea femeia cumsecade fiind ia copilul se întoarce cu el la Dumnezeu
și I-l așază înapoi în palmă spunându-i ceva mai complicat
poftim

știți
jocul ăsta durează cam cât o viață de om

vineri, 31 ianuarie 2014

Planul B

„Scoală-te şi coboară-te în casa olarului; acolo te voi face să auzi cuvintele Mele!” Când m-am coborât în casa olarului, iată că el lucra pe roată. Vasul pe care-l făcea n-a izbutit – cum se întâmplă cu lutul în mâna olarului. Atunci el a făcut un alt vas, cum i-a plăcut lui să-l facă. (Ieremia, cap.18, vers:2-4)

Vasul pe care l-a făcut n-a izbutit. Lăudat să fie olarul, că nu seamănă cu mine! Dacă ar fi semănat, foarte posibil să arunce vasul acela strâmb, să ia alt material și să facă ceva după placul lui. Nimic omenesc în lucrarea lui Dumnezeu. Deși vasul nu a izbutit, nu din cauza vreunei greșeli, ci din cauza lutului, olarul nu se oprește. Uneori ne uităm la noi și văzându-ne prin ochii aceștia nedesăvârșiți suntem gata să spunem: gata, Doamne, oprește-Te și nu te mai chinui cu mine! Atunci Dumnezeu găsește o cale să ne transmită că suntem valoroși, că nu a obosit, că e gata să o ia cu noi de la început. Și mare e bucuria omului când înțelege asta. Necazul e că între ceea ce suntem și ceea ce putem deveni prin Dumnezeu, este un lanț de operații neplăcute atât Lui, cât și nouă. Vasul trebuie sfărmat. De obicei se sfărâmă cu mândrie cu tot. Apoi vasul trebuie re-modelat. El trebuie să învețe să asculte și să lase mâna Olarului să îl conducă. Dar uitați-vă cu câtă grijă atinge olarul lutul pe care îl modelează! Mai apoi trebuie uscat. La temperaturi înalte. Cu cât mai înalte, cu atât vasul va fi întrebuințat în operațiuni mai dificile. Dacă am vedea sfârșitul de pe acum, am sta liniștiți.  Sfârșitul pare ascuns în ceața incertitudinii prezentului. Ar trebui să ne aducă liniște faptul că Dumnezeu e deja acolo, în capăt, ne așteaptă.
Și va fi liniște!



sursa foto: http://dwellingintheword.wordpress.com/2013/03/26/1017-isaiah-64/

joi, 30 ianuarie 2014

Chiar există!

„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” – cred că neînțelegerea unora vine de la concentrarea asupra primei părți a versetului. Cum e posibil să nu te îngrijorezi? E vorba de supra-oameni aici? Și mai ales... să nu te îngrijorezi de nimic! Nu, cred că versetul spune altceva: când, omenește, e absolut normal să te îngrijorezi, ca un fiu al lui Dumnezeu, alege să „vorbești” cu El despre problema ta. Roagă-te, cere-I și pentru ceea ce se va întâmpla Îi vei mulțumi! Lucrurile doar auzite, când trebuie să le trăiești sunt de fapt lucruri noi. Și nu mai ninge.

duminică, 26 ianuarie 2014

Dați voie fericirii

Isus străbătea toată Galileea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; şi aduceau la El pe toţi cei ce sufereau de felurite boli şi chinuri: pe cei îndrăciţi, pe cei lunatici şi pe cei slăbănogi; şi El îi vindeca. După El au mers multe noroade din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Când a văzut Isus noroadele, S-a suit pe munte; şi după ce a şezut jos, ucenicii Lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe astfel: „Ferice…” (Evanghelia după Matei, cap. 4:23-25; 5:1-3)

Un sanatoriu imens. Înconjurat de oameni bolnavi fizic, psihic ori spiritual, Isus le vorbește medicilor despre fericire. Nu putem vorbi despre realitate decât atunci când considerăm fericirea o variantă reală. Altfel, e ca și când ai acoperi o parte a tabloului pentru a face analiza întregului. Nu poți vindeca un om fără să te gândești la fericirea lui.





sursa foto:http://holyfamilyartgallery.wordpress.com/2013/03/19/jennie-kimbrough-encaustic-mixed-medium/

sâmbătă, 25 ianuarie 2014

orice!

În ziua aceea, nu Mă veţi mai întreba de nimic. Adevărat, adevărat vă spun că orice veţi cere de la Tatăl, în Numele Meu, vă va da. (Evanghelia după Ioan, cap.16, vers.23)

Cuvintele de mai sus nu ne-au fost date pentru a testa corectitudinea cererilor noastre – dacă primim, am cerut după voia Lui, dacă nu primim, cererea nu a fost corectă. Ele ne-au fost date ca să îndrăznim în a face planuri mărețe, care necesită cheltuieli uriașe. Orice, spune Isus, orice veți cere! Ce înseamnă să cerem în Numele Lui? Înseamnă că planurile mărețe sunt gândite de El, iar atunci când mergem să cerem ceva, mergem trimiși de El. Obiectul cererii noastre e ceea ce ne-a spus Isus că avem nevoie pentru a merge mai departe. Înseamnă că, în continuare, Isus e cel care se roagă...










sursa photo: http://consecratedtohim.com/2010/09/09/each-of-us-has-a-divine-purpose-on-earth/

joi, 23 ianuarie 2014

perspectivă cuminte








Mântuirea e atunci când te uiți în oglindă, observi liniștit că toate sunt la locul lor, iar pe tine nu te mai găsești nicăieri.












sursa photo: http://www.fubiz.net/en/2012/10/03/the-mirror-effect/the-mirror-effect10/

marți, 21 ianuarie 2014

liniștea singurului om


tot mai departe până când șarpele roșu al privirilor a devenit virgulă pe o pagină care va arde în curând strigătele fiecăruia au lovit cu putere tâmplele fiecăruia strânsoarea pumnilor a ridicat la cer păsările de pe umerii lor dar cea care a hotărât a fost liniștea din cuvintele singurului om din cetate: Răstignește-mă...     

luni, 20 ianuarie 2014

atunci









               Zboară, că de-aia ai aripi!
           N-am...
Atunci, stai locului, că de-aia ai rădăcini!
















sursa photo: http://www.witchschool.com/profiles/blogs/fav-poems

duminică, 19 ianuarie 2014

crucificare urbană



cobor în fața blocului așez garda
romană în jurul toboganului spart
vorbele aspre ale soldaților scot la fereastră vecinii
ne mințim ca la meteo urlă un radio
soarele trage cu praștia-n nori
la capătul de sus al toboganului
stă Omul
arătătorul lui pilat l-am înfipt într-un leagăn de plastic
mamaia lui cântă printre sughițuri
hinta-pălinta
și îi mai dă câte-un avânt

pe balansoar două chipuri de piatră buzele lor mimează un sărut murdar cine-s ăia mă întreabă polițaiul de la trei nimeni atunci de ce i-ai așezat acolo că sunt doi d-aia
(sunt ana și caiafa da’ nu am chef să îi spun)

doi suntem și noi strigă iuda și noi strigă petru 
și noi și noi garda romană se dublează instant
în leagăn două degete se spală unul pe celălalt 
cu apă roșie 
locul de joacă e plin de copii 
fiecare mușcând din câte două ciocolate 
așes în dulăpiorul de pe hol cele două perechi de pantofi
singur aplecat peste locul de joacă
Omul construiește din nisip un castel durabil 




sursa photo: http://www.johnraptisphotography.com/items/urban-crucifixion/

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

verticalitate















r
ă
s
t
i
g
n
e
ș
t
e
-
L
!

Te-ai împăcat cu Dumnezeul tău?

Poate că diferența dintre simplu și complicat poate fi comparată cu diferența dintre aproape și departe. Chestiune de timp. Pot spune că e complicat să merg până la Beijing și că e simplu de ajuns la bucătărie. Complicatul e o sumă-construcție de lucruri simple. Problemele complicate conțin segmente greu de traversat. Poate fi la fel cu întrebările-problemele existențiale. La unele dintre ele pur și simplu nu mă chinui să răspund pentru că mai niciunul din cunoscuții mei nu a ajuns acolo, nu a reușit să le traverseze. Suntem datori, printr-o lege nescrisă locului și vremii noastre, familiei noastre, profesorilor noștri, să continuăm, să ținem cu dinții de ceea ce ne-au dat, de ceea ce avem în comun. Toți suntem datori? Celor chemați probabil li s-a șters datoria.  Pentru că acolo e aici pentru ei. Și, atenție, nu mai bateți cuie! Lăsați viața să plutească! Grijă la timp, călătoriile lungi necesită pregătire. 

joi, 16 ianuarie 2014

lumiiina...





Prin lumina Ta vedem lumina –           Dumnezeu ne-a dat voie 
să folosim ochii Lui,
până când, 
într-o zi,
îi vom primi înapoi pe cei pe
care i-am pierdut în Eden. 
De aici mirarea 
față de neputința 
și disperarea 

marți, 14 ianuarie 2014

Lecție deschisă

În ce privește valoarea vieții, cred  că e indicat să ai printre informațiile stocate adânc în creieri și un „preț” la care, atunci când îți este oferit, să fii gata să o dăruiești. Cel care trăiește cu impresia că viața lui e de o valoare inestimabilă, va avea probabil atâta grijă să o păstreze departe de orice pericol, încât va muri cu viața netrăită. Nu vorbesc despre o limită (pre)stabilită la „rece”, ci mai degrabă despre conștiența acestui fapt. Bineînțeles, asta nu înseamnă să trăiești în așteptarea morții, panicat de apropierea momentului. Pentru că totul se desfășoară într-un cadru al dragostei. Pentru că viața poate fi sacrificată doar având în vederea binele celuilalt. Ori cine iubește nu poate trăi decât intens. Mai degrabă se poate vorbi aici de trăire fără frica de moarte.

luni, 13 ianuarie 2014

panta rhei plus quality time


Și, bineînțeles, există așa zisul „quality time”! Că timpul trece, nicio noutate. Cum să îl facem să treacă, ar spune românul, cu folos? 

În Evanghelia după Ioan, cap. 11, Isus e chemat de surorile lui Lazăr. Nu oricum, e chemat de urgență. Era cel mai priceput medic din vremea Lui. Era nu doar pregătit profesional, avea un suflet mare. Mai mare n-a avut nimeni, niciodată. În mesajul trimis de surorile lui Lazăr, Isus e chemat și în calitate de prieten. Mesajul ar fi topit orice inimă. Am zis orice inimă! Desigur mesajul a topit inima lui Isus: „Iată că acela pe care îl iubești este bolnav...” Cât și-ar fi dorit ca să fie acolo, lângă acela pe care îl iubea! Da, chinul ăsta îl cunosc doar îndrăgostiții. Cineva pe care îl iubești e undeva aproape (și cât de „elastic” e timpul în joaca lui cu spațiul! Isus ar fi putut fi la 8, 100, ori mii de kilometri! Faptul că nu era de față într-un anume timp, desființa spațiul. Putea fi oriunde, nu mai conta!) 

În mod normal, natural, nu există multe bariere care să țină departe doi oameni care se iubesc. Isus era un om liber. Era îndrăgostit de omenire. Ce l-a reținut să își urmeze inima? Din Scriptură aflăm că atunci când Isus a ajuns la casa lui Lazăr, acesta era deja în mormânt de patru zile. Iată explicația lui Isus: „Nu sunt oare douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua nu se poticnește, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Isus știa la ce va folosi Dumnezeu boala lui Lazăr. Unii chiar cred că Dumnezeu i-a dat boala lui Lazăr. Nu cred. Știa că un om înviat va putea vorbi lumii cu un glas nou, cu un glas deosebit. Drumul spre lumină trece prin întuneric... De unde vine răbdarea? De la asigurarea că timpul nu trece degeaba. Isus numește zi timpul în care omul „stă” în evenimentul pregătit și supravegheat de Dumnezeu. 

Mirarea multora e asta: cum să fie prezent Dumnezeu și totuși lucrurile să arate atât de rău? Tristețea bolii e departe de bucuria învierii. Cum rămâne cu nedreptatea ce se face îndrăgostiților care nu se pot întâlni? Cel care a plecat să-l anunțe pe Isus despre boala gravă a lui Lazăr, nu a fost bolnavul. Inima lui îi spunea că este în regulă. În dragostea lui pentru Isus, avea garanția prezenței aceluiași sentiment în inima Celuilalt. Știa că timpul în care El nu era acolo, nu se întâmplase nimic rău. Ceva obiectiv L-a ținut departe. Și a transformat timpul acesta, care curgea spre nenorocire în viziunea celorlalți, într-un timp în care și-a întărit credința și dragostea lui pentru Isus. 

E un examen pe care îl dăm mereu. Se întâmplă atunci când rugăciunea nu aduce rezultatul dorit de noi. Dar atenție, dacă tot am pomenit de panta rhei, zice-se că niciun examen nu se repetă în condiții identice, vorba unuia, Heraclit: „Niciun om nu calcă în același pârâu de ori: omul se schimbă, iar apa curge”. Omul nu mai e același (probabil a mai învățat ceva...), profesorul nu mai e același, e aceeași doar calitatea lui de profesor. Vorbesc de examenele omenești. Deci nimeni nu repetă vreun examen. Aceeași rămâne materia. Același e doar Dumnezeu. De fiecare dată. Chiar și mâine! 

Da, mâine va fi o zi excelentă!  



sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Oameni și pisicuțe!


Foarte posibil să fi auzit povestea. Cine o știe, să o asculte din nou, că e scurtă. Cine nu, să deschidă larg urechile! Lucrurile s-au înâmplat întocmai, în ordinea în care vă vor fi relatate:

Nu îmi aduc aminte numele ei, îi voi spune simplu, o fetiță. Pentru că orice fetiță ar putea păți asemenea minunăție. La fel cum orice fetiță ar putea să își dea seama într-o zi că are mare nevoie de o... pisicuță! Da, așa cum auzi! Nu-i nimic ieșit din comun să înțelegi într-o zi că ai nevoie de o pisicuță. Și nu orice pisicuță! Nu! Ai nevoie de una nemaipomenit de frumoasă, asta chiar dacă toate pisicuțele sunt nemaipomenit de frumoase, de una care să aibă coada stufoasă, blaniță moale și ochii mari, albaștri!

- Mama, spuse ea într-o după-amiază, tu știi că eu am mare, mare nevoie de o pisicuță...

Ca o femeie grijulie ce era, mămica noastră și-a luat măsuri de precauție, gândidu-se la timpuri de felul acesta.

- Draga mea, știi ce am discutat noi, amândouă, și ce ți-am spus că trebuie să facem când avem nevoi de felul ăsta...
- Deci, continuă nestingherită fetița, să fie o pisicuță drăguță, drăguță, drăguță!

Mămica nu se lăsă mai prejos:

- Mergem într-un loc liniștit, în care putem sta de vorbă cu Isus și îi spunem lui nevoile noastre. Iar el ne va asculta...
- Să aibă coadă stufoasă, blănița moale, ochi mari și... dacă se poate, albaștri!

Cântecul porni vesel de pe buzele mamei și asta o convinse pe fetiță. Și-a lăsat acolo păpușa, cu cărucior cu tot și s-a retras în grădină. Acolo, pe iarba moale s-a așezat pe genunchi și a început să-i spună lui Isus dorința inimii ei de fetiță:

- ... să aibă coada stufoasă, blaniță moale și ochii mari, albaștri, înțelegi?

Pământul e rotund, sau așa ceva, știați? Și lumea e lungă și largă. Asta înseamnă că pe suprafața pământului se pot întâmpla mai multe evenimente în același timp.

Of, uite că și numele lui îmi scapă! În fine, e vorba despre un nene înalt, care poartă mai totdeauna o pălărie maro, cu boruri largi și o cămașă albastră, în carouri. Locuiește pe o stradă foarte liniștită, foarte aproape de locul în care tocmai se petrecea întâmplarea cu fetița noastră. În acea zi tocmai a primit în dar... exact! O pisicuță! Descrierea o puteți face chiar voi. Poftim, vă dau eu începutul: coada stufoasă...

Pisicuțele sunt de obicei animăluțe foarte simpatice. Dar au și ele obiceiurile lor enervante. De pildă, această pisicuță, deși nenea i-a promis un castron cu lăptic, special pentru ea, a hotărât să urce în vârful celui mai înalt pom din câți crescuseră în grădină. Zis și făcut! Și iată cum nenea, încurcat, cu un castron cu lăptic într-o mână și cu pălăria în cealaltă încearcă de ceva vreme să convingă pisicuța să coboare din pom! Bineînțeles, a încercat cel mai sensibil „pis, pis, pis” de care era în stare și asta pe mai multe tonalități. I-a promis până și șoricei de ciocolată, dar ea, nu și nu!

În clipa aceea a venit ea, ideea! Ca și când lupta ar fi fost câștigată, cu un zâmbet larg cât toată fața, nenea a adus o frânghie lungă, a legat un capăt de cârligul din spate al mașinii, iar celălalt, după ce a meșteșugit cu măiestrie un lasou, l-a prins de vârful copacului. A pornit mașina și a început să tragă... Vârful copacului, ascultător, se apropia din ce în ce mai mult de pământ. Odată cu el și pisicuța! Dar, n-o să vă vină să credeți, lucrurile nu s-au petrecut așa cum se aștepta el! Frânghia s-a desfăcut, copacul s-a îndreptat dintr-odată și pisicuța a început... să zboare! Nu vă speriați, pisicuțele se pricep la zbor! Dacă nu mă credeți, poftim, întrebați-i pe părinții voștri atotștiutori!

Terminându-și de ceva vreme rugăciunea, fetița se întinse pe iarba moale. Acum privea cerul albastru și aștepta. Isus nu a dezamăgit-o niciodată. Da, așa cum se aștepta, poate nu chiar așa, dar iată, de sus din cer, tocmai cobora spre ea în mare viteză o pisicuță! Indiscutabil, era pisicuța pe care o visase ea zile și nopți în șir! O coadă stufoasă, stufoasă, blănița moale, moale și ochii atât de mari!!!

- Mamiii, mamiiiii, uite! S-a întâmplat întocmai cum ai spus tu!

Ochii mamei au început să se măreasca, ușor, până când i-au depășit binișor pe cei ai pisicii...

- De unde ai luat pisica??
- Dar, mamiii...
- Spune-mi adevărul și nu vei primi nicio pedeapsă!

Buzele uneori chiar pot să mintă. Ochii însă... Și mami a înțeles că nu va primi alt răspuns decât cel pe care îl avea deja.

A doua zi, la magazin, după ce a ieșit cu plasa cu alimente, vecinul o întreabă mirat:

- Hei, am văzut bine, ați cumpărat mâncare pentru pisicuțe? Dar voi nu aveți pisicuță, din câte știu eu...
- Ba uite că avem! Vino diseară pe la noi să o vezi și să auzi și o poveste frumoasă și adevărată!

Și astfel...

vineri, 10 ianuarie 2014

În palmă rămâne lumina

El a mai zis: „Cu ce se aseamănă Împărăţia lui Dumnezeu şi cu ce o voi asemăna? Se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a aruncat în grădina sa; el a crescut, s-a făcut copac mare, şi păsările cerului şi-au făcut cuiburi în ramurile lui.”  (Luca 13:18-19)

Sămânța asta nu e aruncată acolo de un copil. Deși, de la un copil mai poți aștepta atâta credință, încât, privind la mica sămânță din palma lui, să vadă arborele de muștar. E vorba de un om care a văzut destule în viața lui, care știe că timpul, cu cât mai îndelungat, se pricepe să strice planuri. Un om care poate fi ispitit ușor să calculeze cât e de mare riscul de a se expunde la visare. Care știe că răul există, mai mult, răul pare mai prezent decât binele. Care e prea serios ca să meargă până în grădină, doar așa,  ca să arunce o biată sămânță de muștar! Un copil poate trăi într-o lume în care se întâmplă atât de multe lucruri fără permisiunea ori intervenția lui, fără ca asta să îi facă viața imposibilă. El a auzit că se poate și asta i-a fost de ajuns. O fi auzit de la mama, sau de la tata, poate de la fratele mai mare, poate chiar de la un străin care a spus-o convingător. Omului mare, pe lângă înțelesul celor spuse de persoana dinaintea lui, îi intră în creieri și glasul tuturor nereușitelor lui, ale apropiaților lui...  Copilul ar fi ținut altfel sămânța aceasta, ar fi privit-o altfel! 

Aș putea merge mult și bine pe diferențele astea. Dar mă opresc aici. Și cum să nu mă opresc, când Degetul mi-a atins buzele și Vocea mi-a șoptit: „Hei, Eu vorbesc aici despre frumoasa nebuie a unui om redevenit copil, despre tine vorbesc! Curaj, aruncă sămânța!” 

Urare de an nou

- Să curgă-n valuri, fericirea, să vă lovească valul, greu... vă fie zilele bogate, în rod lăsat de Dumnezeu, Și facă Cel ce ne iubește, decât orice, mult mai presus, să ne vedem în veșnicie, lângă al nostru DOMN ISUS! Un cer senin, fără de nouri, să vă lumine bolta vieții, și raza SOARELUI DREPTĂȚII vă fie farul dimineții! Un cântec nou, răsune zilnic, Din inimă sa curgă pace, Să nu lăsați ca cel becisnic, să vă abată, orice-ar face! Un an bogat în faptă bune, în dragoste și biruință, în mâna-ntinsă către lume, în foc pe-altar și în credință... Minuni de har, cântări de laudă Vă însoțească-n orice ceas, Vă fie viața imn de slavă, Rugati-vă la orice pas! (Mediaș, 01-01-2014)

                                                                                                                                     edineamtu

joi, 9 ianuarie 2014

Dis-de-dimineață!



…printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” – o explicație, pe scurt, a ceea ce se întâmplă. Până aici doar o stare de fapt și nicio ieșire, spuse omul.

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.!” – aha, de-asta mai suntem în viață, ar putea conchide el. Ia să vedem cum funcționează!

Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou!” – dă-mi voie să mă mir, răspunse Nicodim… Dar dacă Tu zici, trebuie să funcționeze!

O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?” – sigur funcționează, dar în dreptul cui?, întreabă neputincios apostolul.

Pot totul în Hristos care mă întăreşte” – am înțeles, e vorba de mine, răspund eu astăzi, și mâine, și poimâine, și Doamne-ajută în fiecare zi până la sfârșitul veacului!

(Epistola către Romani, cap.5, vers.12, Evanghelia după Ioan, cap.3, vers.16, Epistola către Romani,  cap.7, vers.24, Evanghelia după Ioan, cap.3, vers.7, Epistola către Filipeni, cap.4, vers.13)

duminică, 5 ianuarie 2014

înălțare


neliniște
bolnavă pasărea
la ora trei
își scoate ochii
și țipă la ei

să curețe șasele
de pe carnea și oasele
spălate
cu un ștergar

pe urmă pace

de-acum în zadar
stau rezemate
de cruce păcate
așteptând să fiarbă
pasărea oarbă

s-a dus

                                                                                       siloxy

vineri, 3 ianuarie 2014

Cineva și pe asta

             Vineri. Nici ideile nu reușeau să treacă prin aerul înghețat. Eram singur. Ceilalți erau plecați de câteva zile, unii speriați, alții bucuroși. Chiar dacă era nesemnată, blestemata aia de hârtie i-a convins pe toți. Am crezut că visez când bătrânii au adunat tot satul ca să anunțe plecarea... A plecat și ea. A luat și copilul, că așa se cuvine! Nici nu știu dacă au ajuns cu bine acolo. Auzi, trebuie fiecare om de pe fața pământului să spună clar dacă e pentru sau împotrivă. De ce nu i-or fi chemat pe ăia aici? În fine, vocea s-a auzit doar a treia, a patra zi după plecare. Într-un fel mă simt bine, adică important. Sau nu, important nu, că e vorba aici de oricine. Mi se pare însă că sunt un eschimos cu capul pe umeri. I-am spus clar, nu știu cui, că era doar o voce: adu-L aici, nu-i nicio problemă, ce dacă nu sunt lemne, o să-L răstignesc cu mâna mea pe o cruce de gheață! E vineri, stau singur aici, parcă mai singur ca niciodată. Asta e, trebuie să o facă Cineva și pe asta.