miercuri, 6 noiembrie 2013

Biserica - Gnom

Odată cu instituţionalizarea creştinismului sub Constantin cel Mare (321 e.n.) Biserica a pretins primatul sub pretextul că ar fi întruparea supremă a sacrului. În definirea noţiunii de "sacru" şi delimitarea lui de ceea ce în mod comun definim drept "profan", instrumentul cel mai eficient a fost monasticismul. Mânăstirea, ruptă de tot ce era pământesc, devenea "modelul" pentru Biserică, iar călugărul - modelul creştinului ideal. Sfinţenia izolării în sihăstrie, celibatul, postul îndelungat, viaţa "angelică", contemplativă erau elogiate, în contrast cu viaţa comună a oamenilor obişnuiţi. Bucuriile simple şi legitime au fost repudiate. Erosul a fost demonizat şi negat. Nu mai rămânea nicio palmă de loc pentru mireanul constrâns să-şi ducă zilele în "purgatoriul" pământesc. Se născuse o antiteză ireconciliabilă între sfânt şi secular.
Instituţia religioasă, în loc să infuzeze lumea cu prezenţa divină, sfinţindu-i munca, timpul şi joaca, a smuls sacrul din societate. Lipsindu-se de sacru ca mijloc de motivare şi îndrumare a lumii, Bisericii nu i-a mai rămas decât să devină moralizatoare şi autoritară.
În Renaştere, Biserica a redescoperit "profanul" - teritoriu necultivat - şi l-a apropiat: a redat naturii preţuirea trupului, nobleţea, iar din frumos a făcut o valoare. Acest moment constituie macazul istoric al separării, unii zic ireconciliante, dintre societate şi Biserică, numit secularizare. Ordinea socială, odată dezlegată de obedienţa eclesiastică, refuză să mai integreze religia, identificând-o cu un epifenomen cultural. Rolul pe care religia şi-l mai poate asuma ar putea fi terapeutic - ajutând individul să funcţioneze mai bine- sau critic - devenind o galerie pentru cei nemulţumiţi de mersul lumii.

Adrian Cîrstea