duminică, 24 noiembrie 2013

nimic altceva

" ...pe măsură ce ideile şi sentimentele se succed, iar mintea şi inima sunt puse la încercare, neamul omenesc continuă să se domesticească; legăturile se înmulţesc şi lanţurile se strâng. Se naşte obiceiul de a se aduna în faţa colibelor sau în jurul unui copac; cântecul şi dansul, adevăraţi copii ai dragostei şi răgazului, au devenit petrecerea sau mai degrabă ocupaţia bărbaţilor şi a femeilor fără treabă care se strâng laolaltă. Fiecare începe să-i privească pe ceilalţi şi vrea să fie privit. Stima publică începe să fie preţuită. Cel care cânta sau dansa mai bine, cel mai frumos, mai puternic, mai îndemânatic sau mai elocvent devine cel mai stimat. Acesta a fost primul pas spre inegalitate şi în acelaşi timp spre viciu. Din aceste prime preferinţe s-au născut, pe de o parte, ruşinea şi invidia, pe de altă parte, vanitatea şi dispreţul. Tulburările pricinuite de această nouă sămânţă de vrajbă au avut urmări funeste pentru fericirea şi inocenţa oamenilor. "

Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni

vineri, 22 noiembrie 2013

crez

" în imensa şi nestinsa mea dorinţă de a cunoaşte cât mai mult despre Dumnezeu, o să mă opresc totuşi şi o să spun că mi-e îndeajuns cât ştiu încât să vreau să mă închin Lui. "

A.C.

marți, 19 noiembrie 2013

drumul spre acasă

pe malul unei ciuperci
se-odihneşte cu migală un bulgăre
de rouă,
sau ploaie -
nu văd bine
un păianjen şi-a cusut
pe rama ochelarilor mei un butic cu de toate
în cizmă bălteşte o necunoscută răceală
sar peste licuricii de pe foşnetul frunzelor
peste întrebările din cap
şi alerg
gata să cad şi să mă prăpădesc
spre cer
drumul e greu dar palmele îmi sunt puternice
gata să se îmbrăţişeze

tata mă aşteaptă cu flori de iasomie
şi coroniţe de stele

punct

nu judecaţi oamenii după aspectul pantofilor lor; s-ar putea ca drumul să fi fost greu

A.C.

duminică, 17 noiembrie 2013

Ioan 14,2-3

La o masă mare organizată de Friederich cel Mare, era prezent şi renumitul ateu Voltaire.
Printre observaţiile glumeţe şi batjocoritoare s-a aflat şi aceasta: "îmi vând locul din cer pentru un taler". S-a făcut linişte în sală şi nimeni nu ştia ce să spună. În cele din urmă s-a ridicat un bărbat şi a spus: " domnul meu, oricine vrea să vândă ceva, trebuie să poată dovedi dreptul de proprietate. Fiţi bun deci şi dovediţi-mi că deţineţi un loc în cer şi eu vă voi da pentru aceasta câţi taleri doriţi."
Voltaire n-a putut răspunde la această provocare.

A.C.

trecut

Am vrut să cunosc lumea
şi m-am oferit ca jertfă pânzelor ei
mă îndrăgostisem de Minciună,
de dama aceea brunetă ...Ura
şi cochetam prin cafenele
cu Senzualitatea.
Îmi vândusem pantofii ca să-i cumpăr crini Deşertăciunii;
strigau norii după mine, plângând
în cascade de întrebări,
întrebări ce se spărgeau
de trotuarele lumii.
Într-o seară,
rezemată de un felinar,
se odihnea o Lumină.
Mă opresc lângă Ea, dar deodată se stinge-n mine.
Şi nu mai doream apoi să mă întâlnesc
cu doamnele mele.
Fugeam, fugeam pe trotuarele
pline de cioburile lacrimilor
de la nori
ce bine era dacă mai aveam pantofi - gândeam -
că nu aş mai fi sângerat acum.

                                                                                                                                                       A.C.

...

să nu ai alte păreri despre zei decât aceea că ei există ca nişte plăsmuiri ale poeţilor

                                                                                                                      A.C.

Dumnezeu plânge cu cei ce plâng

Pe străzi - cearşafuri rupte - îşi macină bocancii
Oameni cu răni în palme, cerşind câte ceva
Îmi caut, măgulit, prin buzunare francii
Dar n-am decât durere şi nu vreau a l-o da.

Cu dinţii strânşi îmi tremur în ochi mărgăritare
Şi le cobor în palme - să mă-nţeleagă ei,
Posomorâţi şi-ntorc chipurile murdare
Şi părăsesc umili, de lacrimi ochii mei

Pe cer se-ntrec de-acuma, în zgomot, nouri mulţi
Şi clocoţi stropi de ploaie înăbuşe ţărâna;
Doar Dumnezeu mai plânge cu cei ce plâng, desculţi
Ştergându-le obrajii mult încercaţi, cu mâna.

A.C.

toamnă

Adam gol și rușinat, Adam ascuns în spatele unui copac, Adam descoperit, Adam izgonit, Adam speriat, Adam sfâșiat de durere înaintea unui Abel mort, înaintea unui Cain de piatră, Adam mirat, Adam indiferent, Adam optimist, Adam disperat, Adam bolnav, Adam medic, Adam răzbunător, Adam ateu, Adam depresiv, Adam râzând, Adam căsătorit, Adam divorțat, Adam șomer, Adam proprietar, Adam în stradă, Adam la birou, Adam resemnat, Adam religios, Adam pocăit, A-dam-dam-dam și Dumnezeul lui, mereu același. Prea multă gălăgie în lumea asta, pe bază de Adam! E toamnă și cad frunze, vă rog, puțin respect!

S.D.

marți, 12 noiembrie 2013

gând

mai rea decât moartea e viaţa fără Dumnezeu

fără titlu

într-un oarecare colţ se-aud
picături de apă
zdrobind tăcerea din cameră
covorul moale se-aşterne pe tălpile mele
sperând că în noaptea asta va dormi cu ele
ceilalţi încă n-au venit
mă simt aşa de singur aici
n-am pe nimeni cu care să vorbesc
papionul de lângă cămaşă nu-mi mai cunoaşte vorba
iar foile sunt surde
din când în când
se mai aud maşinile pe stradă
cum ciocnesc pneurile de piatra cubică
din când în când mai troznesc minele de la creion
deranjând somnul cărţilor necitite de veacuri
iar licăritul ambulanţelor
se mai ia la-ntrecere cu sunetul stelelor
sunt un pas mai aproape de cer
o bătaie de inimă mai aproape de amintiri
sunt o lacrimă mai departe de gelozia pământului ăsta
sunt tot ce n-am vrut să fiu vreodată
dar tot ce-am sperat să-ajung
că nu mai plâng
nu e vina mea
nu demult mi-am vândut ochii pentru nişte reclame cu vise
neştiind că n-o să le pot vedea vreodată
se mai arde câteodată pâinea în toaster
şi mă bufnesc amintiri pe obraji cu dimineţi cu soare unt şi Bob Marley
dar cât să m-ajung
oare cât vor mai plânge picăturile duşumeaua
câte zile voi risipi în nopţile mele lungi
fara nimeni
si când voi inceta sa mai cred ca dragostea e o farfurie cu mâncare bună

A.C.

un fel de dumnezeu (Dumnezeul Vechiului Testament VS Dumnezeul Noului Testament)

Giovanni Papini prezintă personajul din Gog folosind exemplul nobililor spartani, care prezentau fiilor lor un ilot beat ca să le arate cum nu trebuie să fie un nobil spartan. La fel şi Goethe, în Faust, cu convorbirea dintre Dumnezeu şi Mefistofel.
Probabil, Biblia trebuia să arate şi punctul ăsta de vedere al Divinului pentru a ne atenţiona ce se va întâmpla cu noi dacă facem aşa; şi a început cu rău, poate nu o coincidenţă, din simplul fapt că Dumnezeu e dragoste şi la El totul se termină cu bine. Astfel, Noul Testament ne prezintă partea pozitivă, nu că în Vechiul Testament ar fi cea negativă.
A.C.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Biserica - Gnom

Odată cu instituţionalizarea creştinismului sub Constantin cel Mare (321 e.n.) Biserica a pretins primatul sub pretextul că ar fi întruparea supremă a sacrului. În definirea noţiunii de "sacru" şi delimitarea lui de ceea ce în mod comun definim drept "profan", instrumentul cel mai eficient a fost monasticismul. Mânăstirea, ruptă de tot ce era pământesc, devenea "modelul" pentru Biserică, iar călugărul - modelul creştinului ideal. Sfinţenia izolării în sihăstrie, celibatul, postul îndelungat, viaţa "angelică", contemplativă erau elogiate, în contrast cu viaţa comună a oamenilor obişnuiţi. Bucuriile simple şi legitime au fost repudiate. Erosul a fost demonizat şi negat. Nu mai rămânea nicio palmă de loc pentru mireanul constrâns să-şi ducă zilele în "purgatoriul" pământesc. Se născuse o antiteză ireconciliabilă între sfânt şi secular.
Instituţia religioasă, în loc să infuzeze lumea cu prezenţa divină, sfinţindu-i munca, timpul şi joaca, a smuls sacrul din societate. Lipsindu-se de sacru ca mijloc de motivare şi îndrumare a lumii, Bisericii nu i-a mai rămas decât să devină moralizatoare şi autoritară.
În Renaştere, Biserica a redescoperit "profanul" - teritoriu necultivat - şi l-a apropiat: a redat naturii preţuirea trupului, nobleţea, iar din frumos a făcut o valoare. Acest moment constituie macazul istoric al separării, unii zic ireconciliante, dintre societate şi Biserică, numit secularizare. Ordinea socială, odată dezlegată de obedienţa eclesiastică, refuză să mai integreze religia, identificând-o cu un epifenomen cultural. Rolul pe care religia şi-l mai poate asuma ar putea fi terapeutic - ajutând individul să funcţioneze mai bine- sau critic - devenind o galerie pentru cei nemulţumiţi de mersul lumii.

Adrian Cîrstea