duminică, 17 martie 2013

voi sunteți rodul viei...

„Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Evanghelia după Matei, cap.21, vers.33-41)

Crezi că va mai trimite pe cineva? Nu, nu cred… nu mai are pe cine!, și râd. Soarele se pregătește de plecare, în curând va fi noapte. Pe ultimul l-am bătut destul de rău. Tată, pot să te întreb ceva? E liniște. Bătrânul aranjează lemnele pe foc. Va fi o noapte lungă. Spui că via asta ni se cuvine… Voi cum v-ați înțeles cu stăpânul viei? Hei, îți mai spun o singură dată: noi suntem stăpânii viei! Tânărul continuă discuția, în gând: mi-ai spus că el a curățat locul acesta, altfel ar fi arătat și acum ca și locurile de dincolo de gard, plin de pietre și nisip, el a ridicat gardul pentru ca animalele sălbatice să nu strice totul, el a înălțat turnul de apă… Hai, nu te mai gândi, să dormim, mâine va fi o zi grea, dar frumoasă. Va începe culesul roadelor! O sa fie bucurie mare, o să râdem și o să uităm tot răul! Nu ar trebui să îi trimitem și lui o parte din roade? Taci!

A doua zi s-au trezit dis de dimineață. Au mâncat în grabă ceva și au pornit de-a latul viei, pe cărare, spre locul în care și-au dat întâlnire cu celelalte familii care stăpâneau asupra locului. Mirosul strugurilor, promisiunea belșugului, parcă i-a trezit pentru a doua oară în dimineața aceea. Au grăbit pasul. I-au văzut pe ceilalți adunați la vreo sută de metri de ei. Se auzeau strigăte. Un glas parcă se ridica deasupra tuturor. V-am spus eu, v-am spus? E nebun, iar noi suntem degeaba! Nu am făcut nimic! Strugurii ăștia nu ne vor aduce liniște! Femeia, în furia ei, ridică de jos toiagul soțului ei și începu să lovească orbește în vie. Câțiva au sărit să o oprească. De ce?, întrebarea, deși rostită cu glas scăzut, s-a auzit limpede. În fața semicercului alcătuit din vieri, un tânăr ședea pe pământul rece. Privirea lui senină trecea de la unul la altul. Nici urmă de ură... Curiozitate... Privirea aceasta avea mai multe semne de întrebare decât toate întrebările vierilor la un loc. Știi bine de ce, răspunse el într-un târziu. Nu, nu știu, nu mai știu nici eu, nici ei, nici pământul, nici cerul! Nimeni nu mai pricepe nimic din nebunia asta! Aveți tot ce vă doriți! De ce nu ne lăsați în pace!

Se făcuse târziu. Câțiva nori veniți dinspre nord apăsau pământul și spinările încovoiate ale oamenilor. Nimeni nu a cules nici măcar o boabă de strugure. Pot să vorbesc cu el? Nu, nu ai ce să vorbești cu ciudatul acela. Am doar o întrebare să îi pun, nu va dura mult! Nici gând! Dacă nu îți mai convin răspunsurile mele, ei bine, înseamnă că ai devenit atât de deștept că nu mai ai nevoie nici de mine! Tată, haide, nu fii supărat... Știi bine că nu e așa... Bine, vino să îți dau o sărutare și să dormi. Eu mă duc la sfatul bătrânilor. Ne vedem dimineață. Va fi bine, îți promit! E

Era o oră târzie, din cauza norilor greu de aflat a câta din acea noapte. Adândălade s-a ridicat încet, a ascultat câteva secunde: tatăl său nu venise încă. S-a ridicat, o grabă ciudată îl cuprinsese dintr-odată. Se înfășură într-o pătură și o luă la goană spre locul în care se adunu bătrânii când aveau de luat hotărâri importante. Ajunse acolo, dar spre mirarea lui nu găsi pe nimeni. Făcliile ardeau, însă oamenii dispăruseră. Unde să fi plecat? Alergă spre turn și urcă încet spre ultimul cat. La o depărtare de câțiva kilometri, pe un deal, într-un loc numit „Căpățâna”, se vedeau câteva zeci de făclii. Nici nu știe cum a coborât treptele turnului. Fugea nebunește...

Asta ne e hotărârea! Așa e drept și așa vom face! Haideți! Adândălade a ieșit din ascunzătoare și s-a repezit spre tatăl său: nu, nu se poate, tu ești un om drept, trebuie să faci ceva! Cu fețe împietrite, toți s-au întors mai întâi spre el, apoi spre bătrân. Nimeni nu schița niciun gest, așteptau, fără să știe nici ei ce așteaptă... E nevinovat, spuse tânărul și spusele lui sunau a rugăminte spre oamenii aceia care dintr-odată deveniseră atotputernici. Fără să spună vreun cuvânt, unul s-a desprins din grup și s-a îndreptat spre tânăr. L-a privit o clipă în ochi, apoi, ca și când ar fi executat un ritual la care celălalt a ales să se supună l-a pleznit peste față. Lovitura puternică l-a trântit pe tânăr la pământ. Omul s-a aplecat, l-a ridicat încet, i-a șters firul de sânge de pe mustața abia mijită și l-a strâns la piept. De-abia acum observă că singura îmbrăcăminte era pătura. Începu să râdă în hohote. Ceilalți îl priveau mirați. Trase de pătură și toți ceilalți, mai puțin bătrânul, izbucniră în râs. Și râdeau de parcă ar fi uitat de ce sunt acolo...

Fiecare lovitură mușca din viața Lui... Fiecare secundă, în loc să ducă spre sfârșit, părea că duce spre o dureroasă eternitate... Nici nu și-au sfârșit treaba, l-au lăsat acolo și au plecat grăbiți. Încă mai respira când bătrânul cu o voce stinsă îi spuse fiului său: mergi la el, poate îți va răspunde la întrebare... Nici nu știa dacă a fost serios sau batjocoritor în spusele lui. Luca se apropie încet... nu va uita niciodată chipul ăla însângerat, schimonosit de durere, ochii, lumina din ochi! Și nu va uita niciodată cuvintele, cuvintele, cuvintele: voi sunteți rodul viei...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu