sâmbătă, 23 martie 2013

Despre omul-smochin...

            
 
            „Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile și pentru toți creștinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulți oameni care nu trăiesc viața neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei cã sunt creștini excelenți, nu înțeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc și urmăresc numai folosul lor. Acționează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ținta în toate împrejurãrile vieții. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat sã trăiascã într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenționat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenții, dar nu avea rod. Ei țin formele închinării, dar fără pocăință sau credință. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipsește ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentința rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenție deșartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puțin vinovat decât acela care zice că-I servește lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa.„ - autor cunoscut...

joi, 21 martie 2013

Ba da, știți foarte bine!


Isus S-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.” Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri. (Evanghelia după Matei, cap.21, vers.23-27)

Câtă sinceritate în răspunsul acestor oameni! Greu de imaginat ce însemna pe buzele lor un „Nu știm!” rostit înaintea unei mulțimi de oameni! În fața poporului grupul celor mai de seamă preoți și al înțelepților cu păr alb reprezenta autoritatea supremă. De data asta ei preferă drept răspuns un „Nu știm!”?

Dar nu e vorba de sinceritate aici! Dacă ar fi răspuns „din cer”, așa cum era corect, așa cum au crezut și ei, ar fi trebuit să-L recunoască pe Acela despre care a vorbit Ioan Botezătorul. Înainte de botezul de la Iordan, Ioan a vorbit despre Cel care trebuia să vină, iar la momentul botezul lui Isus și după aceea, l-a arătat pe Isus ca fiind Hristosul.

Putem nega că Isus este Hristosul? (Putem alege să credem că Dumnezeu nu există?) Bineînțeles că putem, doar că această alegere se face în ciuda unor dovezi clare în fața cărora am rămas muți cândva. Iar sfârșitul nu poate fi altul decât o „copilărie” de genul „Nu știm!”, care nu va folosi nimănui, absolut nimănui...

miercuri, 20 martie 2013

Nimeni...


Nimeni e o mare problemă a omenirii și o mare provocare a creștinismului. Nimeni e unul din principalele motive pentru care Hristos a coborât din Cer și a trăit pe pământ. Nimeni e o „împărăție” la a cărei întindere participăm cu toții. Dar, cu cât mai mare această împărăție, cu atât mai mic sufletul omenesc...

S-a întâmplat într-o comunitate de țară. Oamenii se cunoșteau între ei și îi cunoșteau pe cei care nu frecventau adunarea lor. Într-o seară, pastorului i-a întrebat pe credincioși: ce părere aveți, nu ar fi bine să ne rugăm Domnului și mâine bucuria ascultării Cuvântului Sfânt să fie împărțită cu oameni care nu au mai trecut demult pe la biserică? După o tăcere scurtă, cineva din adunare a răspuns: să ne rugăm, dar eu știu că nu va veni nimeni. S-au rugat, în toată necredința lor...

A doua zi, cu câteva minute înainte de începerea serviciului de predicare, ușa s-a deschis ușor și o tânără cerșetoare, cu un copil în brațe a pășit în adunare. Pentru o clipă a măsurat din priviri adunarea, apoi a căutat un loc și s-a așezat. La sfârșitul predicii, s-a ridicat și fără a adresa cuiva o vorbă a plecat.

Cel care, cu o seară înainte, a răspuns cu atâta necredință la provocarea pastorului, s-a apropiat de acesta și i-a spus „îndurerat”: vezi, pastore, ți-am spus eu că nu vine nimeni...

duminică, 17 martie 2013

voi sunteți rodul viei...

„Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Evanghelia după Matei, cap.21, vers.33-41)

Crezi că va mai trimite pe cineva? Nu, nu cred… nu mai are pe cine!, și râd. Soarele se pregătește de plecare, în curând va fi noapte. Pe ultimul l-am bătut destul de rău. Tată, pot să te întreb ceva? E liniște. Bătrânul aranjează lemnele pe foc. Va fi o noapte lungă. Spui că via asta ni se cuvine… Voi cum v-ați înțeles cu stăpânul viei? Hei, îți mai spun o singură dată: noi suntem stăpânii viei! Tânărul continuă discuția, în gând: mi-ai spus că el a curățat locul acesta, altfel ar fi arătat și acum ca și locurile de dincolo de gard, plin de pietre și nisip, el a ridicat gardul pentru ca animalele sălbatice să nu strice totul, el a înălțat turnul de apă… Hai, nu te mai gândi, să dormim, mâine va fi o zi grea, dar frumoasă. Va începe culesul roadelor! O sa fie bucurie mare, o să râdem și o să uităm tot răul! Nu ar trebui să îi trimitem și lui o parte din roade? Taci!

A doua zi s-au trezit dis de dimineață. Au mâncat în grabă ceva și au pornit de-a latul viei, pe cărare, spre locul în care și-au dat întâlnire cu celelalte familii care stăpâneau asupra locului. Mirosul strugurilor, promisiunea belșugului, parcă i-a trezit pentru a doua oară în dimineața aceea. Au grăbit pasul. I-au văzut pe ceilalți adunați la vreo sută de metri de ei. Se auzeau strigăte. Un glas parcă se ridica deasupra tuturor. V-am spus eu, v-am spus? E nebun, iar noi suntem degeaba! Nu am făcut nimic! Strugurii ăștia nu ne vor aduce liniște! Femeia, în furia ei, ridică de jos toiagul soțului ei și începu să lovească orbește în vie. Câțiva au sărit să o oprească. De ce?, întrebarea, deși rostită cu glas scăzut, s-a auzit limpede. În fața semicercului alcătuit din vieri, un tânăr ședea pe pământul rece. Privirea lui senină trecea de la unul la altul. Nici urmă de ură... Curiozitate... Privirea aceasta avea mai multe semne de întrebare decât toate întrebările vierilor la un loc. Știi bine de ce, răspunse el într-un târziu. Nu, nu știu, nu mai știu nici eu, nici ei, nici pământul, nici cerul! Nimeni nu mai pricepe nimic din nebunia asta! Aveți tot ce vă doriți! De ce nu ne lăsați în pace!

Se făcuse târziu. Câțiva nori veniți dinspre nord apăsau pământul și spinările încovoiate ale oamenilor. Nimeni nu a cules nici măcar o boabă de strugure. Pot să vorbesc cu el? Nu, nu ai ce să vorbești cu ciudatul acela. Am doar o întrebare să îi pun, nu va dura mult! Nici gând! Dacă nu îți mai convin răspunsurile mele, ei bine, înseamnă că ai devenit atât de deștept că nu mai ai nevoie nici de mine! Tată, haide, nu fii supărat... Știi bine că nu e așa... Bine, vino să îți dau o sărutare și să dormi. Eu mă duc la sfatul bătrânilor. Ne vedem dimineață. Va fi bine, îți promit! E

Era o oră târzie, din cauza norilor greu de aflat a câta din acea noapte. Adândălade s-a ridicat încet, a ascultat câteva secunde: tatăl său nu venise încă. S-a ridicat, o grabă ciudată îl cuprinsese dintr-odată. Se înfășură într-o pătură și o luă la goană spre locul în care se adunu bătrânii când aveau de luat hotărâri importante. Ajunse acolo, dar spre mirarea lui nu găsi pe nimeni. Făcliile ardeau, însă oamenii dispăruseră. Unde să fi plecat? Alergă spre turn și urcă încet spre ultimul cat. La o depărtare de câțiva kilometri, pe un deal, într-un loc numit „Căpățâna”, se vedeau câteva zeci de făclii. Nici nu știe cum a coborât treptele turnului. Fugea nebunește...

Asta ne e hotărârea! Așa e drept și așa vom face! Haideți! Adândălade a ieșit din ascunzătoare și s-a repezit spre tatăl său: nu, nu se poate, tu ești un om drept, trebuie să faci ceva! Cu fețe împietrite, toți s-au întors mai întâi spre el, apoi spre bătrân. Nimeni nu schița niciun gest, așteptau, fără să știe nici ei ce așteaptă... E nevinovat, spuse tânărul și spusele lui sunau a rugăminte spre oamenii aceia care dintr-odată deveniseră atotputernici. Fără să spună vreun cuvânt, unul s-a desprins din grup și s-a îndreptat spre tânăr. L-a privit o clipă în ochi, apoi, ca și când ar fi executat un ritual la care celălalt a ales să se supună l-a pleznit peste față. Lovitura puternică l-a trântit pe tânăr la pământ. Omul s-a aplecat, l-a ridicat încet, i-a șters firul de sânge de pe mustața abia mijită și l-a strâns la piept. De-abia acum observă că singura îmbrăcăminte era pătura. Începu să râdă în hohote. Ceilalți îl priveau mirați. Trase de pătură și toți ceilalți, mai puțin bătrânul, izbucniră în râs. Și râdeau de parcă ar fi uitat de ce sunt acolo...

Fiecare lovitură mușca din viața Lui... Fiecare secundă, în loc să ducă spre sfârșit, părea că duce spre o dureroasă eternitate... Nici nu și-au sfârșit treaba, l-au lăsat acolo și au plecat grăbiți. Încă mai respira când bătrânul cu o voce stinsă îi spuse fiului său: mergi la el, poate îți va răspunde la întrebare... Nici nu știa dacă a fost serios sau batjocoritor în spusele lui. Luca se apropie încet... nu va uita niciodată chipul ăla însângerat, schimonosit de durere, ochii, lumina din ochi! Și nu va uita niciodată cuvintele, cuvintele, cuvintele: voi sunteți rodul viei...

sâmbătă, 9 martie 2013

Pocăința

„Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” ( Cartea Psalmilor, 51:5)

Oare pocăința noastră, mai mult decât faptele rele pe care le-am săvârșit, n-ar trebui să cuprindă tot răul de care suntem în stare?!

marți, 5 martie 2013

Pe scurt: puneți mâna și trăiți!

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? (Epistola către Romani, cap.8, vers.32)

Un cuvânt pentru cei care nu au înțeles. Mai bine zis, pentru cei care nu L-au înțeles. Tocmai am auzit povestea unei grădinițe în care copiii aveau voie să se joace cu orice jucărie, mai puțin cu cele noi și frumoase care erau ținute într-o vitrină. Rostul lor era să fie arătate superiorilor, celor care veneau în inspecție. Probabil cei de la grădinița justificau în felul ăsta administrarea fondurilor… Într-o zi, educatoarea lipsind câteva minute, copiii au scos jucăriile din vitrină și s-au jucat cu ele. Fără să strice vreo jucărie, la venirea educatoarei au fost pedepsiți cu toții. În loc să priceapă însemnătatea prezenței unor jucării noi, strălucitoare, la care copiii nu au acces, a preferat să le dea o lecție despre ascultare… Altfel spus, copiii sunt făcuți pentru grădiniță și nu invers!

Uneori creștinismul nostru arată ca și grădinița despre care am vorbit: o mulțime de făgăduințe, pe toate planurile, de la cel material la cel spiritual, pe toate gusturile și dorințele, toate ținute de către Dumnezeu într-o vitrină biblică la care muritorii nu au acces! Departe de Dumnezeu felul de a se purta al educatoarei… Nu oamenii au fost făcuți „experimental”, nu noi suntem făcuți pentru tot felul de legi și reguli, nu noi am fost făcuți ca să arate Dumnezeu cât de prețios e creștinismul! Adevăratul creștinism (și cât de greu e să așezi „adevărat” în dreptul creștinismului…) e starea omului lângă Dumnezeu. Cât despre vitrină, a construit-o cândva omul, în Eden, dar a spart-o Dumnezeu, cu mâna Lui, pe Golgota…


duminică, 3 martie 2013

dincolo de pălimare


în spațiul din care lipsește petala
chiar dacă degetele noastre nu recunosc
privirea se rotește în gol ca o planetă
și visez venirea fluturelui
și așez aripa lui stângă bandaj pentru împlinirea întregului

unde e
unde e Hristosul
crucea lustruită îmi aruncă lumina în piept
aștept ceasul al treilea
dar nu
ceasul al nouălea sosește primul
înfășurat în perdeaua ruptă
pasc mielușeii salvați de cuțitul marelui preot

deși nu cred că voi pleca la Roma

aruncați-vă mai bine unii pe alții în prăpastia albastră din palme