vineri, 22 februarie 2013

A dat pe singurul Lui Fiu!!!


„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Plutim… Plutim deasupra ori printre sensuri, dăm târcoale cuvintelor, le explicăm, interpretăm până când devin vorbe. Le preluăm în ordinea sau dezordinea în care alții ni le-au făcut cunoscute, iar la urmă, la urma urmelor, atunci când treziți de nu știu ce durere, a noastră sau altora, suntem nevoiți să recunoaștem că plutim…

În versetul de aur (știu sigur că nu e nici un verset de tablă ruginită oricât ai căuta în Carte) Dumnezeu dă un răspuns simplu marilor întrebări. Cel puțin așa mi l-a dat mie… Creștinismul înseamnă meditație, înseamnă preocupare, consacrare, înseamnă prezența lui Dumnezeu. Nimic forțat, totul promis de El și împlinit întocmai.

Marile întrebări ale lumii sunt și întrebările mele. Toate acele „de ce?”-uri dureroase ale oamenilor le-am așezat în dreptul meu, de fapt m-am semnat în dreptul lor așa cum te-ai adăuga în lista unei petiții. Am căutat răspuns la suferința neputincioșilor, la tăcerea Celui Atotputernic, la neșansa unora și succesul celor răi, la „indiferența” Celui Atoatevăzător, la „de ce eu?” și la „unde ești acum?”… Răspunsurile? Oare chiar așteptăm răspunsuri? Sau ne convine situația tocmai pentru că ne dă ocazia adresării întrebărilor de mai sus pe un ton răstit pe care nu îl folosim de obicei? Am observat că majoritatea celor care adresează lui Dumnezeu întrebări în modul agresiv de care vorbeam mai sus, nu sunt cei care sunt în suferință, sunt alți oameni care „simt” în dreptul suferinzilor. Nu știu dacă e empatie ori descoperirea fragilității propriei vieți…

În sfârșit, Doamne, îmi spui că mă iubești, iar eu iau de bună această declarație a ta. Dar…

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” – lumea sunt eu, iar El e Dumnezeul care mă iubește. Ceea ce vede Cerul în partea următoare a versetului înseamnă atât de mult, e atât de evident, acoperă atât de complet orice întrebare, încât Dumnezeu crede că e un răspuns suficient oricărui om din lume:

„a dat pe singurul lui Fiu”…

Întrebările grele ale omenirii își au rostul doar după ce omul a acceptat și urmat soluția lui Dumnezeu. Altfel e ca și când ai arunca un colac de salvare unuia căzut peste bord, iar el ar refuza să se agațe de colac fiindcă nu pricepe cum a ajuns în situația disperată în care se află…

Înainte de supărare, enervare, lovirea cu întrebări în toate direcțiile, ar trebui să ne „luptăm” întru a înțelege sensul ceresc al Fiului dat pentru noi și a crede în El. După ce începi să crezi vei avea surpriza unei alte realități. Indignarea e pentru cei care au crezut în singurul Fiu al lui Dumnezeu. Bineînțeles, dacă bucuria mântuirii mai lasă loc sufletului pentru indignare…

Dar creștinismul înseamnă a trăi. A vorbi e doar o parte din viață. Spor la trăit!

2 comentarii:

  1. cum adica "singurul lui fiu"? a avut mai multi

    RăspundețiȘtergere
  2. un fel de logica inversa. Dumnezeu spune ca a dat pe singurul Sau Fiu, eu, dupa cunostintele mele vin si spun ca a avut mai multi...

    RăspundețiȘtergere