duminică, 24 februarie 2013

Doamne, ferește!


        „În altă zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă şi învăţa pe norod. Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată. Cărturarii şi fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le ştia gândurile; şi a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai în mijloc.” El s-a sculat şi a stat în picioare. Şi Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?” Atunci, Şi-a rotit privirile peste toţi şi a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. Ei turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar putea să facă lui Isus.”
 (Evanghelia după Luca, cap.6, vers.6 - 11)

        Nu astăzi, că e ziua de odihnă, nu acum, că „începe biserica”, nu eu, că prea sunt sfânt, nu ție, că prea ești păcătos… Oare e greu să îți dai seama că ești în faza terminală de împietrire religioasă atunci când te apuci să Îi dai peste mână lui Dumnezeu fiindcă îți încalcă sfintele reguli? Atât îmi vine în minte când mă gândesc că e posibil să ne purtăm întocmai: Doamne, ferește!

vineri, 22 februarie 2013

A dat pe singurul Lui Fiu!!!


„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Plutim… Plutim deasupra ori printre sensuri, dăm târcoale cuvintelor, le explicăm, interpretăm până când devin vorbe. Le preluăm în ordinea sau dezordinea în care alții ni le-au făcut cunoscute, iar la urmă, la urma urmelor, atunci când treziți de nu știu ce durere, a noastră sau altora, suntem nevoiți să recunoaștem că plutim…

În versetul de aur (știu sigur că nu e nici un verset de tablă ruginită oricât ai căuta în Carte) Dumnezeu dă un răspuns simplu marilor întrebări. Cel puțin așa mi l-a dat mie… Creștinismul înseamnă meditație, înseamnă preocupare, consacrare, înseamnă prezența lui Dumnezeu. Nimic forțat, totul promis de El și împlinit întocmai.

Marile întrebări ale lumii sunt și întrebările mele. Toate acele „de ce?”-uri dureroase ale oamenilor le-am așezat în dreptul meu, de fapt m-am semnat în dreptul lor așa cum te-ai adăuga în lista unei petiții. Am căutat răspuns la suferința neputincioșilor, la tăcerea Celui Atotputernic, la neșansa unora și succesul celor răi, la „indiferența” Celui Atoatevăzător, la „de ce eu?” și la „unde ești acum?”… Răspunsurile? Oare chiar așteptăm răspunsuri? Sau ne convine situația tocmai pentru că ne dă ocazia adresării întrebărilor de mai sus pe un ton răstit pe care nu îl folosim de obicei? Am observat că majoritatea celor care adresează lui Dumnezeu întrebări în modul agresiv de care vorbeam mai sus, nu sunt cei care sunt în suferință, sunt alți oameni care „simt” în dreptul suferinzilor. Nu știu dacă e empatie ori descoperirea fragilității propriei vieți…

În sfârșit, Doamne, îmi spui că mă iubești, iar eu iau de bună această declarație a ta. Dar…

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” – lumea sunt eu, iar El e Dumnezeul care mă iubește. Ceea ce vede Cerul în partea următoare a versetului înseamnă atât de mult, e atât de evident, acoperă atât de complet orice întrebare, încât Dumnezeu crede că e un răspuns suficient oricărui om din lume:

„a dat pe singurul lui Fiu”…

Întrebările grele ale omenirii își au rostul doar după ce omul a acceptat și urmat soluția lui Dumnezeu. Altfel e ca și când ai arunca un colac de salvare unuia căzut peste bord, iar el ar refuza să se agațe de colac fiindcă nu pricepe cum a ajuns în situația disperată în care se află…

Înainte de supărare, enervare, lovirea cu întrebări în toate direcțiile, ar trebui să ne „luptăm” întru a înțelege sensul ceresc al Fiului dat pentru noi și a crede în El. După ce începi să crezi vei avea surpriza unei alte realități. Indignarea e pentru cei care au crezut în singurul Fiu al lui Dumnezeu. Bineînțeles, dacă bucuria mântuirii mai lasă loc sufletului pentru indignare…

Dar creștinismul înseamnă a trăi. A vorbi e doar o parte din viață. Spor la trăit!

joi, 21 februarie 2013

Trenul sau muntele?


„Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat soborul şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” (Evanghelia după Ioan, cap.11, vers.47-48)

Se mai întâmplă să călătorești cu trenul? Ai avut vreodată senzația, la pornirea trenului, că tu rămâi pe loc și pleacă gara sau copacii sau muntele?

„Ce vom face?” – câtă disperare în strigătul acelor oameni! Responsabilitatea, statutul lor de apărători ai neamului, de păzitori ai lucrurilor sfinte, de conducători ai neamului ales al lui Dumnezeu dintre toate neamurile pământului... Toate acestea apăsau asupra lor cu o greutate teribilă! Nu știu în ce fel au căutat ei să rezolve problema invaziei romane. Dar în timp ce problema „Isus” lua greutate, problema „romanii cotropitori” parcă nu mai deranja atât de mult. Sau poate nu văd eu bine, iar ceea ce se întâmpla acolo se poate ilustra prin durerea ascuțită a unei măsele la un bolnav lovit de paralizie. Oricât de important e planul medicului pentru ținerea în viață a pacientului, pentru câteva ore e trecut în plan secund, urgentă fiind problema dentară. Pentru un om al lui Dumnezeu întrebarea „Ce voi face?” are, de obicei, altă formă: „Doamne, ce vrei să fac?”

Și de ce nu am trece la persoana I?

„Omul acesta face multe minuni.” – ahh, dacă nu ar face minuni, dacă doar ar vorbi, așa cum facem noi, cât de simplu ar fi… Dar omul acesta face minuni! Și minunile lui nu sunt de felul circarilor, a magicienilor… Ținta minunii e binele omului! Și dacă s-ar opri aici, dar binele acesta al Lui aduce liniște, mângâiere, credința într-un Dumnezeu care merge direct la om, fără să treacă pe la noi, fără să ne ridice nouă autoritatea în ochii poporului… Înțelegeți?... Minunea nu se cataloghează după „mărime”, după cât de… minunată e. Nu, putem accepta minunea atâta vreme cât ea se face mică și intră firesc în felul nostru de a înțelege lumea și viața!

„Dacă-L lăsăm aşa…” – nu ar fi atât de grav, dacă nu am avea variante. Dar avem… putem să alegem, mai mult, depinde de noi! Iar dacă lucrurile o vor lua razna, noi plătim! Interesant de privit de aproape „așa”- ul acela. În trei litere oamenii au așezat întreaga realitate pe care au fost capabili să o perceapă la un moment dat. Fără să înțelegem mare lucru, toată viața construim „așa”- uri cu sau fără Dumnezeu. Uneori, un așa fără El e mult mai convenabil decât un așa împreună cu El. Rezultatul ăsta se datorează imposibilității de a vedea acel așa dezvoltat din așa-ul care urmează să fie ales…

„toţi vor crede în El” - și bineînțeles, toți nu au cum să vadă binele sau răul pe care îl vedem noi! Chiar dacă sunt toți, fără noi sunt nimeni. Nu o spunem noi, o spune dreapta rânduială așezată de însuși Dumnezeu! De altfel, am putea da câteva exemple în care i-am manipulat ca la carte...

„şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” – „poezia” cu romanii le-am mai spus-o. și i-a îngrozit atât de rău, încât o putem folosi cu succes și acum! E bau-bau lor! (spuseră dracii în timp ce lucrau cu spor la minți, la suflete...) Ați „simțit” vreodată că trăiți din plin o religie fără Dumnezeu? O religie în care Dumnezeu e prezent doar la serviciile religioase, dar atunci când e de rezolvat ceva serios se dă la o parte și te lasă pe tine să te chinui căutând rezolvarea?

Cum s-a sfârșit povestea? Păi în versetul următor a venit cineva care le-a explicat clar situația, a cărui „așa” s-a impus tuturor „așa”-urilor celor prezenți. „Nu știți nimic”, a spus el. „ ...de fapt muntele pleacă, trenul nostru rămâne un reper pentru tot universul!” Și așa au făcut...

vineri, 15 februarie 2013

Înțelegi?

    Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ (Evanghelia după Marcu, cap.4, vers.24)
       Cu Împărăția lui Dumnezeu nu poate fi altfel decât așa cum a spus Isus. Nu se poate ca omul să țină sămânța doar pentru sine, să își umple hambarele, nu se poate ca omul să se teamă de pământul în care trebuie aruncată această sămânță, nu se poate să fie leneș, nu poate să doarmă în timp ce pământul piere... Iar cei care Îl ascultau pe Isus nu puteau rămâne indiferenți, fiindcă în fața lor era Însuși Semănătorul, cel care cu tot riscul ieșise din siguranța Cerului și din dragoste pentru Om acceptase să fie Sămânța care odată ajunsă în pământ moare și dă tuturor Viață. Împărăția Cerului din tine nu poate fi altfel, pentru că odată devenit sămânță în mâna Semănătorului, pământul are nevoie de tine. Nu știu ce urmează să lucrezi pe acest pământ, nu știu ce titlu poate așeza lumea în fața numelui tău, nu știu nici măcar ce visezi să devii! Un lucru știu, Isus te vrea semănător în țarina lumii. Înțelegi?

miercuri, 13 februarie 2013

a fost o seară și pomi


a venit un șarpe cusut cu ață albă

femeie i-a spus el blând
nu avem de toate știu
dar uită-te și tu în jurul nostru
e soare

s-a urcat în pom și aștepta

uită-te înăuntru e verde albastru primăvară
hai nu mă privi așa
gândește-te poate că nu e o ușă
ori poate că e dar dincolo de ea nu e nimic

sâsâia din ce în ce mai bine vorbe omenești

dacă te urmez
nici nu ar trebui să pui întrebări de felul ăsta
fiindcă nu se va întâmpla nimic rău
uite o să ridic un zid în jurul lui

și ce să mai spun întreba el ce trebuie să mai spun

nicăeri
nu sunt nicăieri
și nici ea nu e
sunt doar pomi aici
atâta tot

miercuri, 6 februarie 2013

poezie în carne


s-a așezat
și a scris o poezie în lut
scria și recita în același timp
se știe bine că Dumnezeu nu transpiră
a mai scris o poezie în piatră
apoi o poezie în lemn
săptămâna era pe sfârșite
dar mai trebuia adăugat ceva
Dumnezeu știa ce
a început să scrie o poezie în carne
dar în timp ce scria
lucrurile s-au întâmplat altfel decât știm noi astăzi
a transpirat apă și sânge
ultimele cuvinte aproape că nu se deslușesc