duminică, 29 decembrie 2013

dez-orientare religioasă

        Doamne suflă-mi un
        cuvânt să mă ştiu
        descurca la rugăciunea asta
dar tăcere
        Doamne nu m-auzi
        nu vezi că oamenii ăştia
        cu nimb pe cap
        m-au încercuit
dar tăcere
       io plec şi-mi bag picioru
       în tot ce-au investit
       în mine
dar tăcere

A.C.

vineri, 27 decembrie 2013

vizită

omule trezeşte-te
am trimis mâna asta de îngeri
jos
trezeşte-te şi primeşte-i cum se cuvine
inima lui putrezea încă în cămară nevastă-sa
suferea
cu gândul la musacaua arsă din cuptor
îngerii bat la uşa cuprinsă de frig
nu mai striga omule
un glas din vecini
a plecat la piaţă acum 10 ani

A.C.

sâmbătă, 21 decembrie 2013

eu zic că putem


Imposibilul, totuși, există



După aceea Isus străbătea Galileea; nu voia să stea în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare. Şi praznicul iudeilor, praznicul zis al Corturilor, era aproape. Fraţii Lui I-au zis: „Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când caută să se facă cunoscut: dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Căci nici fraţii Lui nu credeau în El. Isus le-a zis: „Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea totdeauna vă este prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă vremea.” După ce le-a spus aceste lucruri, a rămas în Galileea.  (Evanghelia după Ioan, cap.7, vers.1-9)


Scurtă povestire despre imposibilitate. Nici vorbă că Isus ar fi făcut tot ce-I stătea în putință ca să se poarte ca un neînțeles. Dimpotrivă... Atâta doar că viața Unuia era condusă de voia lui Dumnezeu, după o viziune dumnezeiască, în timp ce filosofia lumii încape în câteva cuvinte: „... dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.” Altfel spus, dacă faci ceva bun, arată, dacă faci ceva rău ascunde. Tu nu exiști decât în măsura în care lumea îți oferă identitatea. Mai mult, lumea nu știe cine ești, dacă nu îi arăți. Dumnezeu e mereu prezent. Viața lui Isus era simplă. Dacă Tata aproba fapta Lui, putea să doarmă liniștit, oricât de puternică ar fi fost furtuna. Pentru lume e o nebunie să ai cu ce te lăuda înaintea oamenilor și să nu o faci. Pentru creștin e mai important să fii decât să faci.

Noapte bună, bineînțeles!

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Și umblă


Recitesc Evanghelia după Ioan, cap.5, vindecarea bolnavului de la scăldătoarea Betesda. Pentru mulți oameni(e verificat!) procedeul standart arată în felul următor: omul aflat în necaz trebuie să se pocăiască, să se lase de una, de alta, să-L cunoască pe Isus și după aceea posibil ca Dumnezeu să îi rezolve problemele. Dacă nu i le rezolvă... e mai bine pentru el așa. La Betesda Isus a ales un om care nu L-a recunoscut ca Dumnezeu, ca Domn, ca Învățător. Isus a ales să vindece un om, pentru că omul acela avea nevoie de vindecare.

În viața multor oameni s-a întamplat „vindecarea”. Unii o explică prin noroc, alții prin „sunt mai bun ca alții, deci merit”, alții spun că Dumnezeu și merg la biserică de teamă să nu o pățească iar.

„...să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău.”, acesta a fost sfatul lui Isus pentru om. Altfel spus, nu trecutul e problema ta. Ai avut un trecut jalnic, nimic anormal. Un păcătos poate face doar păcate.

„Scoală-te, ridică-ți patul și umblă!” – totul începe aici. Dacă ai auzit chemarea/porunca, ridică-te, mergi și trăiește așa cum știi că trebuie să trăiască un om. Când nu mai știi ce trebuie să faci, mergi la templu. Îl vei întâlni acolo și vei sta de vorbă cu El.

De ce nu au fost vindecați toți bolnavii de la Betesda? Unii aveau și alte așteptări decât disperarea, decât moartea...

miercuri, 4 decembrie 2013

fierbere

amestecă Dumnezeu în mine ca într-un ceaun așezat pe foc mare, parcă ar vrea să fie sigur că privirea Lui mi-a pătruns și cel mai ascuns gând

luni, 2 decembrie 2013

dintr-un jurnal

"... Căci, fără trup, fără pământul nostru constitutiv, religia n-ar fi decât [...] cochetărie răsfăţată, un soi de hobby sublim, căruia nimic nu i se opune. Trebuie să fii înger pentru ca religia destrupată să aibă sens. Pentru om, religia e locul unei neîntrerupte "agonii", al unui război: războiul dintre bunătatea pământului şi bunătatea lui Dumnezeu. Fără bunătatea pământului din el,omul se pierde în rozuri. Doar îngerul rezistă, pentru că rămâne luptător, chiar şi în condiţia spiritului. Şi îngerul are două repere constante, aceleaşi: "pământul şi religia". Doar că, la el, sunt, prin decret divin, răsturnate. Pământul e "cerul" lui. El stă alături de omul pământesc, încearcă să se integreze, să se insinueze ordinii lui, pentru a-l absorbi. A locui în ceruri şi a avea pământul ca treabă zilnică, acesta e destinul îngerului. Semnificativă, oricum, intuiţia lui Enescu: muzica e, între toate, arta cea mai lipsită de trup : ca un înger care lucrează asupra pământului din noi, asupra a ceea ce, în noi, e pământ arabil."

andrei plesu, jurnalul de la tescani

duminică, 24 noiembrie 2013

nimic altceva

" ...pe măsură ce ideile şi sentimentele se succed, iar mintea şi inima sunt puse la încercare, neamul omenesc continuă să se domesticească; legăturile se înmulţesc şi lanţurile se strâng. Se naşte obiceiul de a se aduna în faţa colibelor sau în jurul unui copac; cântecul şi dansul, adevăraţi copii ai dragostei şi răgazului, au devenit petrecerea sau mai degrabă ocupaţia bărbaţilor şi a femeilor fără treabă care se strâng laolaltă. Fiecare începe să-i privească pe ceilalţi şi vrea să fie privit. Stima publică începe să fie preţuită. Cel care cânta sau dansa mai bine, cel mai frumos, mai puternic, mai îndemânatic sau mai elocvent devine cel mai stimat. Acesta a fost primul pas spre inegalitate şi în acelaşi timp spre viciu. Din aceste prime preferinţe s-au născut, pe de o parte, ruşinea şi invidia, pe de altă parte, vanitatea şi dispreţul. Tulburările pricinuite de această nouă sămânţă de vrajbă au avut urmări funeste pentru fericirea şi inocenţa oamenilor. "

Jean-Jacques Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni

vineri, 22 noiembrie 2013

crez

" în imensa şi nestinsa mea dorinţă de a cunoaşte cât mai mult despre Dumnezeu, o să mă opresc totuşi şi o să spun că mi-e îndeajuns cât ştiu încât să vreau să mă închin Lui. "

A.C.

marți, 19 noiembrie 2013

drumul spre acasă

pe malul unei ciuperci
se-odihneşte cu migală un bulgăre
de rouă,
sau ploaie -
nu văd bine
un păianjen şi-a cusut
pe rama ochelarilor mei un butic cu de toate
în cizmă bălteşte o necunoscută răceală
sar peste licuricii de pe foşnetul frunzelor
peste întrebările din cap
şi alerg
gata să cad şi să mă prăpădesc
spre cer
drumul e greu dar palmele îmi sunt puternice
gata să se îmbrăţişeze

tata mă aşteaptă cu flori de iasomie
şi coroniţe de stele

punct

nu judecaţi oamenii după aspectul pantofilor lor; s-ar putea ca drumul să fi fost greu

A.C.

duminică, 17 noiembrie 2013

Ioan 14,2-3

La o masă mare organizată de Friederich cel Mare, era prezent şi renumitul ateu Voltaire.
Printre observaţiile glumeţe şi batjocoritoare s-a aflat şi aceasta: "îmi vând locul din cer pentru un taler". S-a făcut linişte în sală şi nimeni nu ştia ce să spună. În cele din urmă s-a ridicat un bărbat şi a spus: " domnul meu, oricine vrea să vândă ceva, trebuie să poată dovedi dreptul de proprietate. Fiţi bun deci şi dovediţi-mi că deţineţi un loc în cer şi eu vă voi da pentru aceasta câţi taleri doriţi."
Voltaire n-a putut răspunde la această provocare.

A.C.

trecut

Am vrut să cunosc lumea
şi m-am oferit ca jertfă pânzelor ei
mă îndrăgostisem de Minciună,
de dama aceea brunetă ...Ura
şi cochetam prin cafenele
cu Senzualitatea.
Îmi vândusem pantofii ca să-i cumpăr crini Deşertăciunii;
strigau norii după mine, plângând
în cascade de întrebări,
întrebări ce se spărgeau
de trotuarele lumii.
Într-o seară,
rezemată de un felinar,
se odihnea o Lumină.
Mă opresc lângă Ea, dar deodată se stinge-n mine.
Şi nu mai doream apoi să mă întâlnesc
cu doamnele mele.
Fugeam, fugeam pe trotuarele
pline de cioburile lacrimilor
de la nori
ce bine era dacă mai aveam pantofi - gândeam -
că nu aş mai fi sângerat acum.

                                                                                                                                                       A.C.

...

să nu ai alte păreri despre zei decât aceea că ei există ca nişte plăsmuiri ale poeţilor

                                                                                                                      A.C.

Dumnezeu plânge cu cei ce plâng

Pe străzi - cearşafuri rupte - îşi macină bocancii
Oameni cu răni în palme, cerşind câte ceva
Îmi caut, măgulit, prin buzunare francii
Dar n-am decât durere şi nu vreau a l-o da.

Cu dinţii strânşi îmi tremur în ochi mărgăritare
Şi le cobor în palme - să mă-nţeleagă ei,
Posomorâţi şi-ntorc chipurile murdare
Şi părăsesc umili, de lacrimi ochii mei

Pe cer se-ntrec de-acuma, în zgomot, nouri mulţi
Şi clocoţi stropi de ploaie înăbuşe ţărâna;
Doar Dumnezeu mai plânge cu cei ce plâng, desculţi
Ştergându-le obrajii mult încercaţi, cu mâna.

A.C.

toamnă

Adam gol și rușinat, Adam ascuns în spatele unui copac, Adam descoperit, Adam izgonit, Adam speriat, Adam sfâșiat de durere înaintea unui Abel mort, înaintea unui Cain de piatră, Adam mirat, Adam indiferent, Adam optimist, Adam disperat, Adam bolnav, Adam medic, Adam răzbunător, Adam ateu, Adam depresiv, Adam râzând, Adam căsătorit, Adam divorțat, Adam șomer, Adam proprietar, Adam în stradă, Adam la birou, Adam resemnat, Adam religios, Adam pocăit, A-dam-dam-dam și Dumnezeul lui, mereu același. Prea multă gălăgie în lumea asta, pe bază de Adam! E toamnă și cad frunze, vă rog, puțin respect!

S.D.

marți, 12 noiembrie 2013

gând

mai rea decât moartea e viaţa fără Dumnezeu

fără titlu

într-un oarecare colţ se-aud
picături de apă
zdrobind tăcerea din cameră
covorul moale se-aşterne pe tălpile mele
sperând că în noaptea asta va dormi cu ele
ceilalţi încă n-au venit
mă simt aşa de singur aici
n-am pe nimeni cu care să vorbesc
papionul de lângă cămaşă nu-mi mai cunoaşte vorba
iar foile sunt surde
din când în când
se mai aud maşinile pe stradă
cum ciocnesc pneurile de piatra cubică
din când în când mai troznesc minele de la creion
deranjând somnul cărţilor necitite de veacuri
iar licăritul ambulanţelor
se mai ia la-ntrecere cu sunetul stelelor
sunt un pas mai aproape de cer
o bătaie de inimă mai aproape de amintiri
sunt o lacrimă mai departe de gelozia pământului ăsta
sunt tot ce n-am vrut să fiu vreodată
dar tot ce-am sperat să-ajung
că nu mai plâng
nu e vina mea
nu demult mi-am vândut ochii pentru nişte reclame cu vise
neştiind că n-o să le pot vedea vreodată
se mai arde câteodată pâinea în toaster
şi mă bufnesc amintiri pe obraji cu dimineţi cu soare unt şi Bob Marley
dar cât să m-ajung
oare cât vor mai plânge picăturile duşumeaua
câte zile voi risipi în nopţile mele lungi
fara nimeni
si când voi inceta sa mai cred ca dragostea e o farfurie cu mâncare bună

A.C.

un fel de dumnezeu (Dumnezeul Vechiului Testament VS Dumnezeul Noului Testament)

Giovanni Papini prezintă personajul din Gog folosind exemplul nobililor spartani, care prezentau fiilor lor un ilot beat ca să le arate cum nu trebuie să fie un nobil spartan. La fel şi Goethe, în Faust, cu convorbirea dintre Dumnezeu şi Mefistofel.
Probabil, Biblia trebuia să arate şi punctul ăsta de vedere al Divinului pentru a ne atenţiona ce se va întâmpla cu noi dacă facem aşa; şi a început cu rău, poate nu o coincidenţă, din simplul fapt că Dumnezeu e dragoste şi la El totul se termină cu bine. Astfel, Noul Testament ne prezintă partea pozitivă, nu că în Vechiul Testament ar fi cea negativă.
A.C.

miercuri, 6 noiembrie 2013

Biserica - Gnom

Odată cu instituţionalizarea creştinismului sub Constantin cel Mare (321 e.n.) Biserica a pretins primatul sub pretextul că ar fi întruparea supremă a sacrului. În definirea noţiunii de "sacru" şi delimitarea lui de ceea ce în mod comun definim drept "profan", instrumentul cel mai eficient a fost monasticismul. Mânăstirea, ruptă de tot ce era pământesc, devenea "modelul" pentru Biserică, iar călugărul - modelul creştinului ideal. Sfinţenia izolării în sihăstrie, celibatul, postul îndelungat, viaţa "angelică", contemplativă erau elogiate, în contrast cu viaţa comună a oamenilor obişnuiţi. Bucuriile simple şi legitime au fost repudiate. Erosul a fost demonizat şi negat. Nu mai rămânea nicio palmă de loc pentru mireanul constrâns să-şi ducă zilele în "purgatoriul" pământesc. Se născuse o antiteză ireconciliabilă între sfânt şi secular.
Instituţia religioasă, în loc să infuzeze lumea cu prezenţa divină, sfinţindu-i munca, timpul şi joaca, a smuls sacrul din societate. Lipsindu-se de sacru ca mijloc de motivare şi îndrumare a lumii, Bisericii nu i-a mai rămas decât să devină moralizatoare şi autoritară.
În Renaştere, Biserica a redescoperit "profanul" - teritoriu necultivat - şi l-a apropiat: a redat naturii preţuirea trupului, nobleţea, iar din frumos a făcut o valoare. Acest moment constituie macazul istoric al separării, unii zic ireconciliante, dintre societate şi Biserică, numit secularizare. Ordinea socială, odată dezlegată de obedienţa eclesiastică, refuză să mai integreze religia, identificând-o cu un epifenomen cultural. Rolul pe care religia şi-l mai poate asuma ar putea fi terapeutic - ajutând individul să funcţioneze mai bine- sau critic - devenind o galerie pentru cei nemulţumiţi de mersul lumii.

Adrian Cîrstea

miercuri, 16 octombrie 2013

ultima cină






ultima cină -                                 lumina picură                                                       
deasupra mesei                          nicăieri soarele                                două porții -
fără vină                                      cuțitul ia parte                                  vii și morții              
tustrei                                          la cititul din carte 

vineri, 11 octombrie 2013

joi, 10 octombrie 2013

cumva, cumva...

Pe când şedeau la masă şi mâncau, Isus a zis: „Adevărat vă spun că unul din voi, care mănâncă cu Mine, Mă va vinde.” Ei au început să se întristeze şi să-I zică unul după altul: „Nu cumva sunt eu?” „Este unul din cei doisprezece”, le-a răspuns El, „şi anume, cel ce întinde mâna cu Mine în blid. (Evanghelia după Marcu, cap.14, vers.18-20)

„Nu cumva sunt eu?” au întrebat pe rând, privindu-se în oglindă. Fiindcă oricât de nedesăvârșiți erau, Isus era singura lor oglindă. Vinovat s-a dovedit a fi cel care a ales să privească în altă parte, străin de propriul chip, neputându-se privi în ochi...

luni, 30 septembrie 2013

Omul din fiecare om

E complicat să iubești oamenii, sunt atât de diferiți... Dar poți încerca să iubești Omul din fiecare om! Nu e greu de găsit, uite, Pilat a reușit fără prea mare efort! Omul din fiecare om e acea "identitate" pe care firescul o condamnă la răstignire.

joi, 26 septembrie 2013

Prin gaura cheii...

Nu ar trebui să fie greu de imaginat. Indiferent cât de lină curgerea, imposibil să ratezi secvența. Vei înțelege că ai ajuns dincolo. Nu știu dacă vei reuși în viața de aici să înveți prea multe despre cum stau lucrurile acolo. Poate vei încerca să te rogi, poate să cânți. Oricum, va fi o strângere în inima ta. Poate un Psalm... Nu știu dacă va ieși ceva demn de Cer. Apoi vei înțelege că sufletul tău e însetat de libertate și nu, în niciun caz nu se poate să fii dezamăgit din nou! Din ce în ce mai însetat... Cred că va fi un moment lung cât veșnicia. Dar nu! O voce a Unuia inconfundabil va spune simplu: „Și acum, să ne iubim!” Abia atunci va începe veșnicia. Și vei râde...  

marți, 24 septembrie 2013

Bine înțeles...


„Nu a întrebat niciunul cât de adânc să bată piroanele. Parcă era atât de clar pentru toți că trebuie bătute pâna la capăt...”

duminică, 22 septembrie 2013

Așa a reapărut viața

            Religia prost înțeleasă ne învață că mântuirea s-a rezolvat printr-un contract care Îi cere lui Dumnezeu să dea viața Fiului Său pentru om, iar omului îi cere să înceteze să mai fure, să mai mintă, să mai fie imoral. Nicidecum! Ce înțelegere poate fi între un Atotputernic și unul care nu mai poate face nimic bun?! Exact, cel dintâi poate dărui viață celui de-al doilea!

joi, 19 septembrie 2013

Condițional

             
               „Dacă dumnezeul tău, pentru a exista, are nevoie de un dumnezeu, atunci nu crezi în adevăratul Dumnezeu.” 

marți, 10 septembrie 2013

Cu atât mai mult!

„Noi toţi suntem fiii aceluiaşi om; suntem oameni de treabă, robii tăi nu sunt iscoade.” 
(Cartea Genezei , cap.42, vers.11)

Trăind frumos, oamenii uită cine sunt. Nu ce fac, cine sunt! Astfel, prea puțini dintre creștini își aduc aminte de crima de la Golgota, de Omul pedepsit pentru vina întregii omeniri. EU, creștinul, într-o zi o să mă întâlnesc, așa cum s-au întâlnit cu Iosif frații săi, cu omul pe care l-am ucis. Prin ceea ce s-a întâmplat acolo, lăsând firea pământească-drăcească să se desfășoare liber, Dumnezeu ne-a arătat cine suntem cu adevărat – ori suntem lăsați să facem ce vrem, ori suntem gata de crimă! 

Dar Iosif s-a pregătit pentru această întâlnire, astfel că întâlnirea a avut loc, frații săi au putut să se simtă bine lângă el. Cu o condiție – să fie oameni schimbați, jertfa lui Iosif să nu fi fost degeaba! 

Cu atât mai mult Dumnezeu...

sâmbătă, 17 august 2013

el SAU ea



"Au venit la El fariseii; şi, ca să-L ispitească, L-au întrebat dacă este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta. Drept răspuns, El le-a zis: „Ce v-a poruncit Moise?” „Moise”, au zis ei, „a dat voie ca bărbatul să scrie o carte de despărţire şi s-o lase.” Isus le-a zis: „Din pricina împietririi inimii voastre v-a scris Moise porunca aceasta." (Evanghelia după Marcu, cap.10:2-5)


Nici nu știu care e mai binecuvântat: el, că a „scăpat” de o femeie pe care a găsit-o cu ceva rușinos ori ea, că a „scăpat” de un om cu inima împietrită…

miercuri, 14 august 2013

somnul moartea oamenii pe rând



mi-a trimis vorbă omenirea
dacă nu ai fi dormit astă-noapte
poate că alta ar fi fost soarta
celor șaptesprezece uciși în cairo

mi-am întrebat azi-dimineață îngerul
voi noaptea dormiți
nu nu dormim astă-noapte am vrut
să te trezesc și pe tine

tac
înainte de pustiu și gol de eva de adam
de cain mort de abel răstignit
înainte de fiecare cairo în parte
țin minte Tu mi-ai spus că nu se doarme

luni, 12 august 2013

vremuri...

Apoi le-a mai zis: „Când v-am trimis fără pungă, fără traistă şi fără încălţăminte, aţi dus voi lipsă de ceva?” „De nimic”, I-au răspuns ei. Şi El le-a zis: „Acum, dimpotrivă, cine are o pungă s-o ia; cine are o traistă, de asemenea, s-o ia; şi cine n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere o sabie. Căci vă spun că trebuie să se împlinească cu Mine aceste cuvinte scrise: „El a fost pus în numărul celor fărădelege.” Şi lucrurile privitoare la Mine sunt gata să se împlinească.” (Evanghelia după Luca, cap.22:35-37)

 - Dacă tot ne-a fost bine și nu ne-a lipsit nimic, de ce  nu ne-ai lăsat așa?
 - Pentru că noi mergem, nu stăm... Și mergem acasă!

vineri, 9 august 2013

omenească


V-aș explica logic, o fi zis Dumnezeu, dar nu prea am cui. Ce vă spun acum, voi trebuie să credeți. Dacă vreunul din voi își dă viața doar ca să înțeleagă ceva mai mult, va înțelege ceva mai mult. Și ca să vedeți că nu vorbesc aiurea, poftiți, Golgota! 

luni, 5 august 2013

poezie veche de-acu


eu credeam că dragostea e o pasăre multicoloră
ei mi-au spus nu dragostea e o poartă închisă
cum ei erau mai mulți i-am crezut
da’ nu i-am crezut pe de-a-ntregul
și bine am făcut fiindcă iată-mă într-o zi plecat după dragoste
și nu e nicio poartă aici e doar un leagăn noi ne oprim în dreptul lui și plângem
așa cum ne-au învățat mamele noastre când eram mici
până când de nu se știe unde coboară Îngerul și ne apucă frumos de subțiori
prin palmele lui străpunse vedem pământul
dar nu ne oprim din plâns
prin palmele lui străpunse vedem cerul
dar nu ne oprim din plâns
pentru că noi suntem neputincioși
și în fața pământului și în fața cerului
nici El nu zice prea multe doar ne ridică ușor ne așază în leagăn
și începe să ne împingă înainte înapoi înainte înapoi
așa cum ne-au învățat tații noștri când eram mici
apoi la porunca Lui ne cresc aripi și odată cu ele
ne crește la dreapta ori la stânga câte un om îndrăgostit
ale cărui aripi se lipesc de aripile noastre
de-acum spune Îngerul voi să mergeți împreună
leagănul dispare Îngerul o ia înainte cu ceva treburi
și noi rămânem așa câte doi între cer și pământ
îmbrăcați frumos înconjurați de tot felul de prieteni
mirați fericiți și continui
întocmai ca o pasăre multicoloră

duminică, 28 iulie 2013

sâmbătă, 20 iulie 2013

BREAKING NEWS: Cain nu l-a ucis pe Abel!

Mă gândesc la una din nenumăratele situații, relatate vreodată sau nu, în care un om credincios lui Dumnezeu a fost înșelat, tâlhărit sau mințit de către oamenii care nu aveau nimic sfânt. Același Dumnezeu care l-a trezit la viață pe cel care i-a mulțumit pentru asta, a dat sănătate și putere celui care avea să comită nedreptatea în acea zi. Mai mult, știa planurile celui rău, știa gândurile lui ascunse! Nu e Dumnezeu un fel de... complice, pentru că putea opri să se întâmple nenorocirea și nu a făcut-o? 

Oare l-a iubit Adam atât de mult pe Cain încât să fie gata să îl aducă jertfă pe Abel, un copil mântuit, salvat, în încercarea de a-i deschide ochii celui dintâi? Poate că da, în măsura în care putea fi sigur de mântuirea lui Abel. Dar tinerețea lui, dar privarea de marile bucurii ale vieții, de ceea ce ar fi putut realiza? Nu se gândește nimeni la viața pierdută a lui Abel, toți doresc mântuirea lui Cain și atât?

Dacă un creștin se plânge de „întâmplările nedrepte” din viața lui, înseamnă că nu a înțeles ce e viața pe pământ, ce e mântuirea și cine e Dumnezeul lui. Isus a explicat simplu tot ce i se întâmplă pe cruce: călăul nu știa ce face, iar voia lui Dumnezeu pentru El era sfântă. De la omul cel rău nu avea nicio pretenție de bunătate, de la Dumnezeu știa că tot ce primește e conform unui bine la care oamenii nu au întotdeauna acces. „În mâinile Tale, Tată...”, nu era un „exercițiu” nou pentru Isus. Cred că acestea au fost cuvintele cu care a plecat din Cer înainte de întrupare. Rostite la capăt de drum însemnau atât de mult! 

E ca și când drumul unui copil spre casă ar trece printr-un loc ciudat. Singurul mod de trece mai departe ar fi să se arunce în gol de la o înălțime pe care nici măcar nu o cunoaște. Din cauza întunericului din acel loc, nu se poate vedea nimic dincolo. Din cauza unui zgomot enervant, nu se putea auzi nimic, nu se putea comunica... Parcurgerea traseului a calculat-o împreună cu tata, știa că într-un moment anume al zilei, el va ajunge acolo, iar tatăl va fi prezent și va face tot ce trebuie, astfel că viața nu îi va fi pusă în pericol. Trebuie doar să sară! Majoritatea „copiilor” se pare că au problema „dar dacă”:dar dacă fiul a ajuns prea devreme sau prea târziu, dar dacă tatăl nu a venit la timp, dar dacă „ceasurile” nu sunt sincronizate, etc, etc...? Aceste „dacă” înmănunchiate sunt izvorul necredinței. Prin cuvântul Scripturii Tatăl spune fiecărui copil în parte: desprinde-te liniștit de pământ, niciuna din întrebările de mai sus nu e corect formulată: de când ai plecat la drum, Tatăl tău e în locul acela și așteaptă venirea ta!

Mă gândesc la una din nenumăratele situații, relatate vreodată sau nu, în care un om credincios lui Dumnezeu a fost înșelat, tâlhărit sau mințit de către oamenii care nu aveau nimic sfânt. Același Dumnezeu care l-a trezit la viață pe cel care i-a mulțumit pentru asta, a dat sănătate și putere celui care... BREAKING NEWS: Cain nu l-a ucis pe Abel! Clar că intenția exista, dar, când a ridicat mâna să lovească mai era acolo doar umbra unuia care se aruncase de mult în brațele sigure ale lui Dumnezeu. Înțelegi?  

sâmbătă, 13 iulie 2013

Imposibil


Nabot nu e proprietarul celei mai extraordinare vițe-de-vie din localitate. Nabot are ocazia să devină proprietarul unei vii mult mai valoroase. Bineînțeles, via „mult mai valoroasă” îi este promisă de Ahab... Nabot, ciudat (pentru necunoscători) alege să moară pentru via sa. Odată cu el sunt pedepsiți cu moartea și copiii lui (2Împărați, cap.9, vers.26). Nabot putea să cedeze via, apoi să pună la punct o răzbunare de toată frumusețea. Ba chiar o revoluție, poate reușea să schimbe istoria Israelului! Câteodată ura e un motiv la fel de puternic ca și dragostea. Nabot a fost un naiv crezând că Ahab se va obișnui cu refuzul său dacă va aduce în discuție porunca lui Dumnezeu de neînstrăinare a proprietății (Cartea Numerilor, cap. 36, vers.7). 

După supărarea caracteristică omului din sec. XXI, caut și găsesc ce înseamnă Nabot. Nabot înseamnă fruct, rod. Nabot, de parcă ar fi citit de pe atunci cap.15 din Evanghelia după Ioan, știa că el însuși este rodul unei Vii al cărei vier e Dumnezeu, că adevărații vieri nu se despart niciodată de via lor... Cu toată mârșăvia Izabelei, Ahab nu a reușit niciodată să ia în stăpânire via aceasta. Nabot a murit odată cu ea. Omul nu a murit apărându-și proprietatea. Prin răspunsul dat lui Ahab omul a spus că în realitate nu există nicio variantă ca el să existe fără această vie. Ahab nu avea nimic sfânt, Ahab se supără și plânge, Ahab nu poate să înțeleagă. Doar i-a oferit lui Nabot o sumă frumoasă, o vie mai bună, o viață mai bună! Nabot e nebun, în viziunea lui Ahab! Nu, e doar rău și nerecunoscător, în viziunea Izabelei. Nabot trece pentru ultima dată prin vie, prin sine însuși, Nabot trece pentru ultima dată... Nabot nu are cuvinte să îi vorbească lui Ahab. 

vineri, 12 iulie 2013

realitatea mult visată

           Cred că există o singură „lume”, o singură dimensiune reală. O parte a omenirii o  refuză deliberat, iar o mare parte a omenirii se minte că trăiește în altă lume, la fel de reală. În sfârșit, cea de-a treia parte, probabil cea mai mică, trăiește în adevăr. Culmea, tocmai acești oameni sunt numiți de majoritate visători...   

sâmbătă, 29 iunie 2013

din fructele viei


știu Ahab nu e frumoasă via lui Nabot
și nici de verdețuri proaspete nu duci lipsă
în inima ta e o poartă deschisă
prin care intră zilnic păsări nebune
te apucă de mâini cu ciocurile lor de os
ieri te-au dus să vezi grădina
nu ai văzut nimic
atunci ți-au urlat în timpane
nu ai auzit nimic
supărate păsările au plecat în cetate
doi
oameni
de nimic
să spună despre El că s-a făcut una cu Dumneze
să moară
via asta trebuie să dispară
taci Ahab ești mic și prost așază-te pe pat
plângi nu ai lacrimi îți aducem noi
păsările se întorc cu lacrimi în pliscuri
în fața tuturor dincolo de zidurile cetății
acolo să se întâmple
nu e frumoasă via știu
nici grădina nu e frumoasă
carne și sânge de-ar fi pentru mine carne și sânge

marți, 25 iunie 2013

exemplu

         Dumnezeu e un răspuns chiar și atunci când ni se descoperă printr-o întrebare. Exemplu: „Simone, fiul lui Iona, mă iubești?”

luni, 24 iunie 2013

apocalipsa

          Câtă speranță a așezat Dumnezeu într-un singur cuvânt, câtă groază și deznădejde a așezat omenirea: apocalipsa...

sâmbătă, 22 iunie 2013

Iată Omul!

Cum s-o fi simțit Isus Hristos, omul, ascultând primul discurs care începea cu „Noi, oamenii...”? Dintr-odată e inclus în aceeași „echipă” cu Adam „căzutul”, cu Cain „decăzutul”, cu soția lui Lot, stană de sare, cu Iuda, cu mine... Dar de ce nu aș gândi altfel? Isus a acceptat jertfa întrupării (aici a început jertfirea sau la începutul creațiunii?) știind că va aduce în „echipa” lui pe Adam „răscumpăratul”, pe Abel, cel care a fost gata să-și dea viața pentru fratele lui, pe Noe, credinciosul constructor, pe Avram, pe Moise, pe Ioan apostolul, pe mine... Nu știu ce a simțit, dar știu că nu I-a fost rușine să se numească om. Chiar dacă a fost fiul lui Dumnezeu nu a ținut neapărat să fie numit Învățător, deși avea tot dreptul, nu și-a lipit niciun afiș cu „Eu voi mântui lumea!”, nu le-a spus ucenicilor „doar voi veți fi mântuiți, pentru că ați umblat cu Mine trei ani și jumătate”... Isus nu a venit să divizeze omenirea, așa cum noi nu suntem chemați să facem din religie un alt motiv de împărțire a creștinismului, oricum, de nerecunoscut din pricina fărâmițării. 

Oare e chiar atât de greu de înțeles că e timpul să devenim oameni și să ne consumăm energia adunând laolaltă poporul lui Dumnezeu și mergând împreună spre casă? Bineînțeles, nu vorbesc aici despre ecumenismul oficial, pornit precum un bulgăre care nivelează totul în cale, începând cu conștiința! Vorbesc despre Isus, omul...  

marți, 18 iunie 2013

exact acolo exact atunci


pe mine nu m-au învățat ai mei să mă rog
a încercat bunica ceva cu îngerași
dar nu a mers
un preot de țară m-a pus să învăț crezul
după ce m-au dus la spovedit cu școala
și mi-a descoperit vreo cinci păcate
dacă am văzut cum stau lucrurile
m-am îmbolnăvit apoi de fiecare dată
când clasa mea era programată la biserică
nici să citesc în biblie nu m-a învățat nimeni
am citit biblia hazlie pe la 18 ani
am citit enigmele terrei
am citit toate cărțile dintr-o bibliotecă mare
până când într-o seară
o femeie în vârstă mică și îmbrăcată prost
care nu mi-a luat în seamă batjocura
a venit foarte aproape de mine și mi-a spus
mă copile Dumnezeu are nevoie de tine
și așa am făcut

luni, 17 iunie 2013

Indiferent!

Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. (Evanghelia după Matei, cap.6, vers.6)

O fi important numărul camerelor, băilor, „cât pe cât” e living-ul sau bucătăria, dar cea mai importantă încăpere a casei rămâne „odăița”. Cum, ai doar o bucătărie mică și o cameră de 3/3? Dacă nu ai transformat niciuna din ele în „odăiță”, ai cu mult mai puțin decât te plângi că ai…

sâmbătă, 15 iunie 2013

Poate Dumnezeul Atotputernic să facă un bolovan mai mare decât poate El să ridice!

Spunem „Dumnezeu Atotputernic” cu aceeași gură cu care spunem „Dumnezeu nu poate să mântuiască pe cineva care nu vrea să fie mântuit” și prin asta răspundem afirmativ la „marea” întrebare: poate Dumnezeul Atotputernic să facă un bolovan mai mare decât poate El să ridice?

Situația asta dă naștere unui mare avantaj celor care cred în Dumnezeu: identificarea bolovanului cu mântuirea fiecăruia dintre noi!

Nici nu mă gândesc să răspund celor care aruncă întrebarea de mai sus, „scot limba” copilărește și mai apoi o rup la fugă, înainte să poți înjgheba un răspuns cât de cât logic. Nu le răspund pentru simplul fapt că nu așteaptă răspunsul. Pe ei îi intereseaza efectul imediat, acela de-a te vedea pus pe gânduri. 

În primul rând, întrebarea e una de felul acelor întrebări la care nu se poate răspunde cu da sau nu. Și asta pentru că răspunsul depinde de sistemul, de dimensiunea în care te situezi când încerci să rezolvi problema. 
Într-o existență în care nu e cunoscut păcatul, posibilitățile lui Dumnezeu în direcția binelui, frumosului, adevărului, sunt nelimitate. Aici, ființa creată, care trăiește în Dumnezeu, nu poate fi decât parte în „proiectul” lui Dumnezeu, oricare ar fi el. („oricare” se înscrie, bineînțeles, în bine, frumos, adevăr. rău, urât, neadevăr sunt legate de existența păcatului).

În dimensiunea în care neprihănirea e „amestecată” cu păcatul, Dumnezeu a dat un răspuns dumnezeiesc la întrebarea cu pricina. Prin susținerea existenței celor răi, de la bătaia inimii, la soare și ploaie necesare vieții (răi precum sunt eu și alți (ne)credincioși ca mine), prin răbdare, prin respectarea hotărârii omului care spune „fac ce vreau cu viața mea”, prin toate cele primite de Sus de cel care nu merită așa ceva, Dumnezeu răspunde: „Te iubesc atât de mult, încât am construit un bolovan pe care nu pot să îl ridic singur”. Cum pot susține că ăsta e răspunsul la întrebare, fără să „fisurez” logica? La baza existenței umane nu stă logica, ci dragostea (indiferent de „înălțime” și rafinament, nu cred că vreunul poate susține că deține toate elementele, asemeni lui Dumnezeu, pentru a putea lupta cu El în logică...). Înțelege doar cel care iubește. Un răspuns de felul ăsta nu e obligatoriu să demonstreze o contradicție existentă în Dumnezeu. Poate însemna, la fel de bine, comportamentul unui Dumnezeu coerent față de o lume care conține în sine o contradicție. Nuanța lui „a putea”, în dreptul căreia se pune problema atotputerniciei, e legata de puterea lui Dumnezeu de a ierta, de a se sacrifica pe Sine, de a alege calea dragostei, nu răzbunarea care ar fi distrus toate ființele răzvrătite.  Poți alege să crezi prima sau a doua variantă. Întrebarea asta nu diferă cu nimic de alte întrebări esențiale: „există Dumnezeu?”, „dacă există Dumnezeu de ce îngăduie suferința?” și multe altele, în care răspunsul e dictat de credință. 

Dar, existența celei de-a doua dimensiuni, e limitată în timp. La sfârșitul vremii, spre fericirea unora și nefericirea altora, Dumnezeu va ridica bolovanul despre care a spus atunci că nu Îl poate ridica. Un argument în susținerea atotputerniciei Lui și a sărmanei mele explicații. 

Poate că există vreun om blocat în întrebarea asta. Dumnezeu nu are probleme cu timpul. Ar putea să explice unei persoane limitate o chestiune complicată, cât timp durează viața acelei persoane, iar la sfârșitul vieții aceasta să moară fără să fi înțeles. Ce întrebare urmează? Cum de a creat Dumnezeu o persoană care nu poate să înțeleagă tot ce înțelege Dumnezeu?  

duminică, 9 iunie 2013

Predica


Cunosc doar două feluri de predică: inspirată și neinspirată de Duhul lui Dumnezeu. Pentru o predică inspirată predicatorul trebuie să se pregătească întreaga viață. Pregătirea constă în rânduirea vieții după voia lui Dumnezeu, în „ascuțirea” auzului pentru a auzi vocea Lui. Cât despre alcătuirea predicii, asta e altă poveste. O predică inspirată este pregătită de Dumnezeu din veșnicie. Omul de la amvon e cel prin care vorbește Cel care a alcătuit predica. (indiferent dacă amvonul este o barcă pescărească, un trunchi retezat într-o pădure, un o cutie ruginită într-un oraș sau o movilă aiurea. Poate fi chiar un amvon frumos sculptat într-o adunare, nu știu de ce, varianta asta îmi pare tot mai complicată...)


Cât despre predica neinspirată... cine are urechi de auzit va face lesne deosebirea. 

vineri, 7 iunie 2013

Corect!

R. Wurmbrandt

„Omul care-L cunoaște pe Dumnezeu nu dorește niciodată altceva decât ceea ce Dumnezeu îi pune pe masă.”

joi, 6 iunie 2013

miercuri, 5 iunie 2013

Nu te rog...


Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău. (Evanghelia după Ioan, cap.17, vers.15)

Care să fi fost rostul unei adresări de felul ăsta în rugăciunea lui Isus? În niciun caz nu exista posibilitatea înțelegerii greșite din partea Tatălui, astfel încât să fie nevoie de vreo clarificare. Nici Isus nu cred că s-a încurcat în idei și prin acest verset reformula ceva ce nu I s-a părut tocmai bine exprimat…

„Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume.” (Evanghelia după Ioan, cap.17, vers.16)
„Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume…” (Evanghelia după Ioan cap.17, vers.11)

Prin lucrarea lui Dumnezeu în ei, oamenii pentru care se ruga Isus au devenit „nu sunt din lume”. Prin lucrarea Sa, Isus, care de la început nu era din lume, a devenit „nu mai sunt în lume”. Care e drumul de la „din” la „în” pe care Biserica Sa trebuie să îl străbată? Răspunsul îl găsim tot în rugăciunea Domnului Isus din cap.17 al Evangheliei după Ioan:

„Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac.” Acesta a fost și va fi drumul Bisericii, „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”, acestea vor fi cuvintele pe care le va auzi Biserica din partea lui Dumnezeu la sfârșitul vremii.

„Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău.” – e doar încurajarea pentru cei care și-au dorit să fie cu El oriunde s-ar duce, pentru cei care nu mai înțeleg uneori de ce mai sunt „în lume”, pentru cei care L-au crezut, cunoscut și iubit… 

marți, 4 iunie 2013

despre


Mântuit prin credință, judecat după fapte.

Sau

Mântuit prin faptele Lui, pierdut prin faptele tale.

Dincolo de filosofie, nu s-a născut încă om sub soare, care să-și dorească mântuirea și să nu o fi primit deja în dar de la Dumnezeu!

Mic dicționar

mântuire - „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmi 51:10)

duminică, 2 iunie 2013

împreună


Încă o dată!

...și când stai să te uiți cum Dumnezeu a încercat treizeci și trei de ani și jumătate să le dovedească unora că El este Dumnezeu, nu te mai apucă nicio mirare, nicio mânie, îți vine doar să rabzi și să mai încerci o dată!

sâmbătă, 1 iunie 2013

A vrut sau nu a vrut


În timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a întâlnit Domnul şi a vrut să-l omoare. Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său şi l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicând: „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine.” Şi Domnul l-a lăsat. Atunci a zis ea: „Soţ de sânge!”, din pricina tăierii împrejur. 
 (Cartea Ieșirii, cap.4, vers.24)

Dacă a vrut să Îl omoare, ce ar fi putut sta în calea voii Sale? Dacă nu a vrut, de ce e scris în Carte în felul ăsta? O fi din cauza celui care a scris Cartea Exodului, care a pus pe hârtie exact ce a simțit atunci? Oricum, un Moise care a nu a împlinit voia lui Dumnezeu, dar care mergea (trimis de Dumnezeu) să-i ceară faraonului să împlinească voia Acestuia, ar fi obținut doar moartea…

vineri, 31 mai 2013

Nu cred

           Nu cred că Dumnezeu se supără când îi punem întrebări ciudate. Nu se supăra nici atunci când întrebăm fără să ne intereseze răspunsul. Îngerii cred că se miră uneori, ba de răbdarea lui Dumnezeu, ba de ceea ce suntem noi în stare. 

joi, 23 mai 2013

fapta noastră

Moise a zis lui Dumnezeu: „Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon şi să scot din Egipt pe copiii lui Israel?” Dumnezeu a zis: „Eu voi fi negreşit cu tine; şi iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta.” (Cartea Ieșirii, cap.3, vers.11-12)

Cine sunt eu ca să pot trăi viața asta așa cum trebuie, așa cum vrei Tu?
Eu sunt cu tine, poți! 

Probabil întrebarea „Cine sunt?” răsare în minte ca un strigăt de disperare atunci când ne trezim față în față cu acea faptă care va fi amintită ori de câte ori se va vorbi de noi, cu fapta noastră. Și e tare bine când la întrebarea asta răspunde Însuși Dumnezeu…  

miercuri, 22 mai 2013

efectul iona


iona a devenit punct planeta ninive
face tumbe pe un cerc negru
trasat de iona

peștele s-a oprit în mijlocul oceanului planetar
un nu continuu i se revarsă prin ochi
prin branhii prin gura deschisă larg
nu vreau să devin pește cu vâsle

îngerii
(aici te poți opri un timp desenează singur
figura unui înger bosumflat)

nici Dumnezeu nu mai vrea să coboare
să ia chip de iona
să adoarmă în burta unui pământ
care nu înțelege nimic

dincolo de Dumnezeu nu e nici noapte nici zi
nici măcar filosofie nu e
după Dumnezeu nu mai există dincolo

apoi peștele cu vâsle a ajuns la țărm
mergi mai repede iona mai repede
matematica istoriei are nevoie de unu

sâmbătă, 18 mai 2013

„...nu sunt un om cu vorbirea ușoară ...”


Moise a zis Domnului: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea uşoară; şi cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbeşti Tu robului Tău; căci vorba şi limba-mi este încurcată.” Domnul i-a zis: „Cine a făcut gura omului? Şi cine face pe om mut sau surd, cu vedere sau orb? Oare nu Eu, Domnul? Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta şi te voi învăţa ce vei avea de spus.” Moise a zis: „Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi.” Atunci Domnul S-a mâniat pe Moise şi a zis: „Nu-i oare acolo fratele tău, Aaron, levitul? Ştiu că el vorbeşte uşor. Iată că el însuşi vine înaintea ta; şi, când te va vedea, se va bucura în inima lui. Tu îi vei vorbi şi vei pune cuvintele în gura lui; şi Eu voi fi cu gura ta şi cu gura lui; şi vă voi învăţa ce veţi avea de făcut. El va vorbi poporului pentru tine, îţi va sluji drept gură, şi tu vei ţine pentru el locul lui Dumnezeu. Ia în mână toiagul acesta, cu care vei face semnele.” (Cartea Ieșirii, cap.4, vers.10-17)

Târziu s-a prins Moise că nu de un om cu vorbire ușoară are nevoie Dumnezeu în lucrarea Lui, că mai degrabă ar trimite pe unul cu o credință cât un bob de muștar, pe unul care să poarte hotărât toiagul, pe unul care să tacă și să facă. Nu de alta, dar mulțimea cuvintelor fără acoperire a adus creștinismul unde este acum. Și unde altundeva este acum, dacă nu  într-un loc din care doar Dumnezeu cu oamenii lui hotărâți și ascultători îl mai pot salva...  

duminică, 12 mai 2013

despre

Biblia ebraică este concisă, ea nu folosește trei cuvinte acolo unde două, unul sau nici unul e suficient – Pamela Tamarkin Reis

sâmbătă, 11 mai 2013

ultima facere



desăvârșit în frumusețe
trece ușor prin aproape mijlocul cerului
unde duci apa
fratele nostru mai mare a sădit o scară
în aproape mijlocul grădinii
trebuie udată mi-a spus el
odată rostit t-ul de la trebuie se înalță ușor
(e o nebunie să vezi cum crește scara cum face muguri și flori
niciodată nu va fi niciodată exact în mijlocul alb
al tuturor lucrurilor)
fratele nostru mai mare urcă două treimi din drum
desăvârșit în frumusețe coboară o treime
(Treimea spune aceste lucruri la trecut
pentru noi fiecare zi își înfige rădăcinile
aduce la suprafață fragmente când ne spălăm obrajii
le găsim uneori reci alteori calde)
îngerii scapă din mâini ciocanele de argint
evantaiele acele de croșetat stropitorile
nimeni nu a mai văzut vreodată așa chipuri de îngeri
facerea neagră trece gheara prin piept apucă clepsidra
o așează culcat despărțit să fie nisipul de nisip
privirile tuturor îngerilor se întâlnesc în exact mijlocul cerului
t-ul de la trebuie se rostește calm
nimeni nu mai urcă nu mai coboară
El e deja acolo sub pașii tuturor fraților Săi mai mici
desăvârșit în frumusețe

vineri, 10 mai 2013

În locul fructului

Dacă în grădina Edenului în loc de pomi ar fi fost o bibliotecă, iar în loc de fructe ar fi fost cărți? Dacă ispita era să citești, nu să mănânci, oare lumea de azi ar fi arătat la fel? Probabil în locul supraponderalilor ar fi fost ochelaristi, iar supermarketurile erau super-librării. În rest... cam aceleași necazuri!

marți, 7 mai 2013

știați?

Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  (Isaia 14:12)

În Vechiul Testament i s-a spus Luceafăr de dimineață. Dar el s-a împotrivit devenind satan, împotrivitorul. 

Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.  (2 Petru 1:19)

„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.”  (Apocalipsa 22:16)

În Noul Testament Altul este Luceafărul de dimineață... El nu s-a împotrivit niciodată!

duminică, 5 mai 2013

Ba mai mult!

Ba mai mult, Isus Hristos a fost un Urie Hetitul care cunoștea foarte bine conținutul scrisorii pe care o duce lui Ioab...

sâmbătă, 4 mai 2013

miercuri, 1 mai 2013

Un toiag


        Moise a răspuns şi a zis: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: „Nu ţi S-a arătat Domnul!” Domnul i-a zis: „Ce ai în mână?” El a răspuns: „Un toiag.” Domnul a zis: „Aruncă-l la pământ.” El l-a aruncat la pământ, şi toiagul s-a prefăcut într-un şarpe. Moise fugea de el. Domnul a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna şi apucă-l de coadă.” El a întins mâna şi l-a apucat; şi şarpele s-a prefăcut iarăşi într-un toiag în mâna lui. „Iată”, a zis Domnul, „ce vei face ca să creadă că ţi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinţilor lor, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.”  (Exodul 4:1-5)   

       
        Răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea „Doamne, ce pot eu să fac pentru Tine și pentru ai mei?”, atunci când întrebarea vine din inima întrebătorului, e relativ simplu: „Ce ai în mână?”. Și pentru prima oară în viață omul se uită altfel la toiagul din mâna lui...

marți, 23 aprilie 2013

Părere

„Căderile” în păcat, ca și „ridicările” din păcat, nu pot decât să se asemene. Diferențele sunt date de felul ales de individ pentru cădere sau ridicare, păcatul în esență fiind același. Ceea ce se întâmplă în Eden e o altă cădere a unui alt Lucifer. Părerea mea, bineînțeles!

duminică, 21 aprilie 2013

Iubirea în șapte cuvinte

Anunț important pentru căutătorii de adevăr:
 
                                                      Iubirea în șapte cuvinte 

- conferințe biblice susținute la Sărmașu, Mureș, de către pastorul Nicu Butoi

http://www.adventist-sarmasu.ro/video/19-24-aprilie-2012-nicu-butoi-iubirea-7-cuvinte

sâmbătă, 20 aprilie 2013

Când iubești

Când iubești cu adevărat nu te întorci toată ziua spre cei din jur ca să întrebi dacă faptele tale au fost sau nu demne de iubirea ta. Iubirea însăși îți va arăta clar binele și răul!

vineri, 12 aprilie 2013

Legea lui Moise pe înțelesul sfinților


Atunci cărturarii şi fariseii I-au adus o femeie prinsă în preacurvie. Au pus-o în mijlocul norodului şi au zis lui Isus: „Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar când săvârşea preacurvia. Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu, dar, ce zici?” Spuneau lucrul acesta ca să-L ispitească şi să-L poată învinui. Dar Isus S-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pământ. Fiindcă ei nu încetau să-L întrebe, El S-a ridicat în sus şi le-a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Apoi S-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pământ. Când au auzit ei cuvintele acestea, s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară, unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni, până la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia, care stătea în mijloc. Atunci S-a ridicat în sus; şi, când n-a mai văzut pe nimeni decât pe femeie, Isus i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” „Nimeni, Doamne”, I-a răspuns ea. Şi Isus i-a zis: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti.”) (Evanghelia după Ioan, cap.8, vers.3-11)

Erau importante pentru cărturari și farisei cerințele Legii lui Moise? Dacă da, atunci cum se explică purtarea lor în episodul acesta? Ori poate că (inexplicabil) Isus devenise mai important ca Moise înaintea iudeilor, odată ce oamenii sunt gata să aplice Legea doar la cuvântul lui?! Legea lui Moise cerea ca martorii să fie cei dintâi care lovesc cu piatra(Deuteronom, 17.7). Uneori păcatul unora era descoperit altora, dar nu oricui. Cred că aceia cărora li se descoperea nelegiuirea din Israel erau cei cu inima curată, care doreau curăție și neprihănire, nicidecum curioșii, clevetitorii, amatorii de știri rele din cetate. Altfel, legea nu s-ar fi aplicat niciodată...

Ceea ce s-a întâmplat cu acea ocazie ar trebui să lumineze mintea unora care spun că a fost greu pentru iudei să-L recunoască pe Isus. Nu legea lui Moise îi interesa pe ei. Pentru ei era importantă dispariția lui Isus, pentru a lăsa loc aplicării legii după pofta mai marilor poporului din acea vreme. Dacă Isus nu era acolo, mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu femeia aceea... Probabil ar fi murit în păcatul ei și asta ar fi scos în evidență încă o dată murdara sfințenie a celorlalți.

Ce face astăzi biserica? Dă cu piatra sau nu? Dacă se compară cu păcătosul prins în păcatul lui, va da cu piatra. Dacă va recunoaște că sfântul e un păcătos iertat, va ști ce trebuie să facă. Prezența lui Isus e șansa păcătosului, dar și șansa bisericii.

sâmbătă, 23 martie 2013

Despre omul-smochin...

            
 
            „Avertismentul este pentru toate timpurile. Faptul că Hristos a blestemat pomul pe care propria putere îl crease stă ca o avertizare pentru toate bisericile și pentru toți creștinii. Nimeni nu poate trăi Legea lui Dumnezeu fără să slujească altora. Dar sunt mulți oameni care nu trăiesc viața neegoistă, plină de milă a lui Hristos. Unii, care cred despre ei cã sunt creștini excelenți, nu înțeleg ce înseamnă slujire pentru Dumnezeu. Ei plănuiesc și urmăresc numai folosul lor. Acționează numai pentru ei. Timpul are valoare numai în măsura în care pot să adune pentru ei. Aceasta le este ținta în toate împrejurãrile vieții. Ei nu servesc altora, ci numai lor. Dumnezeu i-a creat sã trăiascã într-o lume unde trebuie îndeplinită o slujire neegoistă. El a intenționat ca ei să-i ajute pe semenii lor pe orice cale. Dar eul este atât de mare, încât nu mai pot să vadă altceva. Ei nu au legături cu omenirea. Aceia care trăiesc în felul acesta sunt asemenea smochinului care avea tot felul de pretenții, dar nu avea rod. Ei țin formele închinării, dar fără pocăință sau credință. Onorează Legea lui Dumnezeu cu buzele, dar le lipsește ascultarea. Zic, dar nu fac. În sentința rostită asupra smochinului, Hristos demonstrează cât de urâtă este în ochii Lui această pretenție deșartă. El declară că păcătosul neprefăcut este mai puțin vinovat decât acela care zice că-I servește lui Dumnezeu, dar nu aduce roade pentru slava Sa.„ - autor cunoscut...

joi, 21 martie 2013

Ba da, știți foarte bine!


Isus S-a dus în Templu; şi, pe când învăţa norodul, au venit la El preoţii cei mai de seamă şi bătrânii norodului şi I-au zis: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Drept răspuns, Isus le-a zis: „Vă voi pune şi Eu o întrebare; şi dacă-Mi veţi răspunde la ea, vă voi spune şi Eu cu ce putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” Dar ei vorbeau între ei şi ziceau: „Dacă vom răspunde: „Din cer”, ne va spune: „Atunci de ce nu l-aţi crezut?” Şi dacă vom răspunde: „De la oameni”, ne temem de norod, pentru că toţi socotesc pe Ioan drept proroc.” Atunci au răspuns lui Isus: „Nu ştim!” Şi El, la rândul Lui, le-a zis: „Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri. (Evanghelia după Matei, cap.21, vers.23-27)

Câtă sinceritate în răspunsul acestor oameni! Greu de imaginat ce însemna pe buzele lor un „Nu știm!” rostit înaintea unei mulțimi de oameni! În fața poporului grupul celor mai de seamă preoți și al înțelepților cu păr alb reprezenta autoritatea supremă. De data asta ei preferă drept răspuns un „Nu știm!”?

Dar nu e vorba de sinceritate aici! Dacă ar fi răspuns „din cer”, așa cum era corect, așa cum au crezut și ei, ar fi trebuit să-L recunoască pe Acela despre care a vorbit Ioan Botezătorul. Înainte de botezul de la Iordan, Ioan a vorbit despre Cel care trebuia să vină, iar la momentul botezul lui Isus și după aceea, l-a arătat pe Isus ca fiind Hristosul.

Putem nega că Isus este Hristosul? (Putem alege să credem că Dumnezeu nu există?) Bineînțeles că putem, doar că această alegere se face în ciuda unor dovezi clare în fața cărora am rămas muți cândva. Iar sfârșitul nu poate fi altul decât o „copilărie” de genul „Nu știm!”, care nu va folosi nimănui, absolut nimănui...

miercuri, 20 martie 2013

Nimeni...


Nimeni e o mare problemă a omenirii și o mare provocare a creștinismului. Nimeni e unul din principalele motive pentru care Hristos a coborât din Cer și a trăit pe pământ. Nimeni e o „împărăție” la a cărei întindere participăm cu toții. Dar, cu cât mai mare această împărăție, cu atât mai mic sufletul omenesc...

S-a întâmplat într-o comunitate de țară. Oamenii se cunoșteau între ei și îi cunoșteau pe cei care nu frecventau adunarea lor. Într-o seară, pastorului i-a întrebat pe credincioși: ce părere aveți, nu ar fi bine să ne rugăm Domnului și mâine bucuria ascultării Cuvântului Sfânt să fie împărțită cu oameni care nu au mai trecut demult pe la biserică? După o tăcere scurtă, cineva din adunare a răspuns: să ne rugăm, dar eu știu că nu va veni nimeni. S-au rugat, în toată necredința lor...

A doua zi, cu câteva minute înainte de începerea serviciului de predicare, ușa s-a deschis ușor și o tânără cerșetoare, cu un copil în brațe a pășit în adunare. Pentru o clipă a măsurat din priviri adunarea, apoi a căutat un loc și s-a așezat. La sfârșitul predicii, s-a ridicat și fără a adresa cuiva o vorbă a plecat.

Cel care, cu o seară înainte, a răspuns cu atâta necredință la provocarea pastorului, s-a apropiat de acesta și i-a spus „îndurerat”: vezi, pastore, ți-am spus eu că nu vine nimeni...

duminică, 17 martie 2013

voi sunteți rodul viei...

„Ascultaţi o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea şi a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri şi a plecat în altă ţară. Când a venit vremea roadelor, a trimis pe robii săi la vieri, ca să ia partea lui de rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi; şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: „Vor primi cu cinste pe fiul meu!” Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: „Iată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui.” Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât. Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Ei I-au răspuns: „Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde, şi via o va da altor vieri, care-i vor da roadele la vremea lor.” (Evanghelia după Matei, cap.21, vers.33-41)

Crezi că va mai trimite pe cineva? Nu, nu cred… nu mai are pe cine!, și râd. Soarele se pregătește de plecare, în curând va fi noapte. Pe ultimul l-am bătut destul de rău. Tată, pot să te întreb ceva? E liniște. Bătrânul aranjează lemnele pe foc. Va fi o noapte lungă. Spui că via asta ni se cuvine… Voi cum v-ați înțeles cu stăpânul viei? Hei, îți mai spun o singură dată: noi suntem stăpânii viei! Tânărul continuă discuția, în gând: mi-ai spus că el a curățat locul acesta, altfel ar fi arătat și acum ca și locurile de dincolo de gard, plin de pietre și nisip, el a ridicat gardul pentru ca animalele sălbatice să nu strice totul, el a înălțat turnul de apă… Hai, nu te mai gândi, să dormim, mâine va fi o zi grea, dar frumoasă. Va începe culesul roadelor! O sa fie bucurie mare, o să râdem și o să uităm tot răul! Nu ar trebui să îi trimitem și lui o parte din roade? Taci!

A doua zi s-au trezit dis de dimineață. Au mâncat în grabă ceva și au pornit de-a latul viei, pe cărare, spre locul în care și-au dat întâlnire cu celelalte familii care stăpâneau asupra locului. Mirosul strugurilor, promisiunea belșugului, parcă i-a trezit pentru a doua oară în dimineața aceea. Au grăbit pasul. I-au văzut pe ceilalți adunați la vreo sută de metri de ei. Se auzeau strigăte. Un glas parcă se ridica deasupra tuturor. V-am spus eu, v-am spus? E nebun, iar noi suntem degeaba! Nu am făcut nimic! Strugurii ăștia nu ne vor aduce liniște! Femeia, în furia ei, ridică de jos toiagul soțului ei și începu să lovească orbește în vie. Câțiva au sărit să o oprească. De ce?, întrebarea, deși rostită cu glas scăzut, s-a auzit limpede. În fața semicercului alcătuit din vieri, un tânăr ședea pe pământul rece. Privirea lui senină trecea de la unul la altul. Nici urmă de ură... Curiozitate... Privirea aceasta avea mai multe semne de întrebare decât toate întrebările vierilor la un loc. Știi bine de ce, răspunse el într-un târziu. Nu, nu știu, nu mai știu nici eu, nici ei, nici pământul, nici cerul! Nimeni nu mai pricepe nimic din nebunia asta! Aveți tot ce vă doriți! De ce nu ne lăsați în pace!

Se făcuse târziu. Câțiva nori veniți dinspre nord apăsau pământul și spinările încovoiate ale oamenilor. Nimeni nu a cules nici măcar o boabă de strugure. Pot să vorbesc cu el? Nu, nu ai ce să vorbești cu ciudatul acela. Am doar o întrebare să îi pun, nu va dura mult! Nici gând! Dacă nu îți mai convin răspunsurile mele, ei bine, înseamnă că ai devenit atât de deștept că nu mai ai nevoie nici de mine! Tată, haide, nu fii supărat... Știi bine că nu e așa... Bine, vino să îți dau o sărutare și să dormi. Eu mă duc la sfatul bătrânilor. Ne vedem dimineață. Va fi bine, îți promit! E

Era o oră târzie, din cauza norilor greu de aflat a câta din acea noapte. Adândălade s-a ridicat încet, a ascultat câteva secunde: tatăl său nu venise încă. S-a ridicat, o grabă ciudată îl cuprinsese dintr-odată. Se înfășură într-o pătură și o luă la goană spre locul în care se adunu bătrânii când aveau de luat hotărâri importante. Ajunse acolo, dar spre mirarea lui nu găsi pe nimeni. Făcliile ardeau, însă oamenii dispăruseră. Unde să fi plecat? Alergă spre turn și urcă încet spre ultimul cat. La o depărtare de câțiva kilometri, pe un deal, într-un loc numit „Căpățâna”, se vedeau câteva zeci de făclii. Nici nu știe cum a coborât treptele turnului. Fugea nebunește...

Asta ne e hotărârea! Așa e drept și așa vom face! Haideți! Adândălade a ieșit din ascunzătoare și s-a repezit spre tatăl său: nu, nu se poate, tu ești un om drept, trebuie să faci ceva! Cu fețe împietrite, toți s-au întors mai întâi spre el, apoi spre bătrân. Nimeni nu schița niciun gest, așteptau, fără să știe nici ei ce așteaptă... E nevinovat, spuse tânărul și spusele lui sunau a rugăminte spre oamenii aceia care dintr-odată deveniseră atotputernici. Fără să spună vreun cuvânt, unul s-a desprins din grup și s-a îndreptat spre tânăr. L-a privit o clipă în ochi, apoi, ca și când ar fi executat un ritual la care celălalt a ales să se supună l-a pleznit peste față. Lovitura puternică l-a trântit pe tânăr la pământ. Omul s-a aplecat, l-a ridicat încet, i-a șters firul de sânge de pe mustața abia mijită și l-a strâns la piept. De-abia acum observă că singura îmbrăcăminte era pătura. Începu să râdă în hohote. Ceilalți îl priveau mirați. Trase de pătură și toți ceilalți, mai puțin bătrânul, izbucniră în râs. Și râdeau de parcă ar fi uitat de ce sunt acolo...

Fiecare lovitură mușca din viața Lui... Fiecare secundă, în loc să ducă spre sfârșit, părea că duce spre o dureroasă eternitate... Nici nu și-au sfârșit treaba, l-au lăsat acolo și au plecat grăbiți. Încă mai respira când bătrânul cu o voce stinsă îi spuse fiului său: mergi la el, poate îți va răspunde la întrebare... Nici nu știa dacă a fost serios sau batjocoritor în spusele lui. Luca se apropie încet... nu va uita niciodată chipul ăla însângerat, schimonosit de durere, ochii, lumina din ochi! Și nu va uita niciodată cuvintele, cuvintele, cuvintele: voi sunteți rodul viei...

sâmbătă, 9 martie 2013

Pocăința

„Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” ( Cartea Psalmilor, 51:5)

Oare pocăința noastră, mai mult decât faptele rele pe care le-am săvârșit, n-ar trebui să cuprindă tot răul de care suntem în stare?!

marți, 5 martie 2013

Pe scurt: puneți mâna și trăiți!

El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? (Epistola către Romani, cap.8, vers.32)

Un cuvânt pentru cei care nu au înțeles. Mai bine zis, pentru cei care nu L-au înțeles. Tocmai am auzit povestea unei grădinițe în care copiii aveau voie să se joace cu orice jucărie, mai puțin cu cele noi și frumoase care erau ținute într-o vitrină. Rostul lor era să fie arătate superiorilor, celor care veneau în inspecție. Probabil cei de la grădinița justificau în felul ăsta administrarea fondurilor… Într-o zi, educatoarea lipsind câteva minute, copiii au scos jucăriile din vitrină și s-au jucat cu ele. Fără să strice vreo jucărie, la venirea educatoarei au fost pedepsiți cu toții. În loc să priceapă însemnătatea prezenței unor jucării noi, strălucitoare, la care copiii nu au acces, a preferat să le dea o lecție despre ascultare… Altfel spus, copiii sunt făcuți pentru grădiniță și nu invers!

Uneori creștinismul nostru arată ca și grădinița despre care am vorbit: o mulțime de făgăduințe, pe toate planurile, de la cel material la cel spiritual, pe toate gusturile și dorințele, toate ținute de către Dumnezeu într-o vitrină biblică la care muritorii nu au acces! Departe de Dumnezeu felul de a se purta al educatoarei… Nu oamenii au fost făcuți „experimental”, nu noi suntem făcuți pentru tot felul de legi și reguli, nu noi am fost făcuți ca să arate Dumnezeu cât de prețios e creștinismul! Adevăratul creștinism (și cât de greu e să așezi „adevărat” în dreptul creștinismului…) e starea omului lângă Dumnezeu. Cât despre vitrină, a construit-o cândva omul, în Eden, dar a spart-o Dumnezeu, cu mâna Lui, pe Golgota…


duminică, 3 martie 2013

dincolo de pălimare


în spațiul din care lipsește petala
chiar dacă degetele noastre nu recunosc
privirea se rotește în gol ca o planetă
și visez venirea fluturelui
și așez aripa lui stângă bandaj pentru împlinirea întregului

unde e
unde e Hristosul
crucea lustruită îmi aruncă lumina în piept
aștept ceasul al treilea
dar nu
ceasul al nouălea sosește primul
înfășurat în perdeaua ruptă
pasc mielușeii salvați de cuțitul marelui preot

deși nu cred că voi pleca la Roma

aruncați-vă mai bine unii pe alții în prăpastia albastră din palme

duminică, 24 februarie 2013

Doamne, ferește!


        „În altă zi de Sabat, s-a întâmplat că Isus a intrat în sinagogă şi învăţa pe norod. Acolo era un om care avea mâna dreaptă uscată. Cărturarii şi fariseii pândeau pe Isus, să vadă dacă-l va vindeca în ziua Sabatului, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Dar El le ştia gândurile; şi a zis omului care avea mâna uscată: „Scoală-te şi stai în mijloc.” El s-a sculat şi a stat în picioare. Şi Isus le-a zis: „Vă întreb: Este îngăduit în ziua Sabatului a face bine ori a face rău? A scăpa o viaţă sau a o pierde?” Atunci, Şi-a rotit privirile peste toţi şi a zis omului: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna i s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. Ei turbau de mânie şi s-au sfătuit ce ar putea să facă lui Isus.”
 (Evanghelia după Luca, cap.6, vers.6 - 11)

        Nu astăzi, că e ziua de odihnă, nu acum, că „începe biserica”, nu eu, că prea sunt sfânt, nu ție, că prea ești păcătos… Oare e greu să îți dai seama că ești în faza terminală de împietrire religioasă atunci când te apuci să Îi dai peste mână lui Dumnezeu fiindcă îți încalcă sfintele reguli? Atât îmi vine în minte când mă gândesc că e posibil să ne purtăm întocmai: Doamne, ferește!

vineri, 22 februarie 2013

A dat pe singurul Lui Fiu!!!


„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)

Plutim… Plutim deasupra ori printre sensuri, dăm târcoale cuvintelor, le explicăm, interpretăm până când devin vorbe. Le preluăm în ordinea sau dezordinea în care alții ni le-au făcut cunoscute, iar la urmă, la urma urmelor, atunci când treziți de nu știu ce durere, a noastră sau altora, suntem nevoiți să recunoaștem că plutim…

În versetul de aur (știu sigur că nu e nici un verset de tablă ruginită oricât ai căuta în Carte) Dumnezeu dă un răspuns simplu marilor întrebări. Cel puțin așa mi l-a dat mie… Creștinismul înseamnă meditație, înseamnă preocupare, consacrare, înseamnă prezența lui Dumnezeu. Nimic forțat, totul promis de El și împlinit întocmai.

Marile întrebări ale lumii sunt și întrebările mele. Toate acele „de ce?”-uri dureroase ale oamenilor le-am așezat în dreptul meu, de fapt m-am semnat în dreptul lor așa cum te-ai adăuga în lista unei petiții. Am căutat răspuns la suferința neputincioșilor, la tăcerea Celui Atotputernic, la neșansa unora și succesul celor răi, la „indiferența” Celui Atoatevăzător, la „de ce eu?” și la „unde ești acum?”… Răspunsurile? Oare chiar așteptăm răspunsuri? Sau ne convine situația tocmai pentru că ne dă ocazia adresării întrebărilor de mai sus pe un ton răstit pe care nu îl folosim de obicei? Am observat că majoritatea celor care adresează lui Dumnezeu întrebări în modul agresiv de care vorbeam mai sus, nu sunt cei care sunt în suferință, sunt alți oameni care „simt” în dreptul suferinzilor. Nu știu dacă e empatie ori descoperirea fragilității propriei vieți…

În sfârșit, Doamne, îmi spui că mă iubești, iar eu iau de bună această declarație a ta. Dar…

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” – lumea sunt eu, iar El e Dumnezeul care mă iubește. Ceea ce vede Cerul în partea următoare a versetului înseamnă atât de mult, e atât de evident, acoperă atât de complet orice întrebare, încât Dumnezeu crede că e un răspuns suficient oricărui om din lume:

„a dat pe singurul lui Fiu”…

Întrebările grele ale omenirii își au rostul doar după ce omul a acceptat și urmat soluția lui Dumnezeu. Altfel e ca și când ai arunca un colac de salvare unuia căzut peste bord, iar el ar refuza să se agațe de colac fiindcă nu pricepe cum a ajuns în situația disperată în care se află…

Înainte de supărare, enervare, lovirea cu întrebări în toate direcțiile, ar trebui să ne „luptăm” întru a înțelege sensul ceresc al Fiului dat pentru noi și a crede în El. După ce începi să crezi vei avea surpriza unei alte realități. Indignarea e pentru cei care au crezut în singurul Fiu al lui Dumnezeu. Bineînțeles, dacă bucuria mântuirii mai lasă loc sufletului pentru indignare…

Dar creștinismul înseamnă a trăi. A vorbi e doar o parte din viață. Spor la trăit!

joi, 21 februarie 2013

Trenul sau muntele?


„Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat soborul şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” (Evanghelia după Ioan, cap.11, vers.47-48)

Se mai întâmplă să călătorești cu trenul? Ai avut vreodată senzația, la pornirea trenului, că tu rămâi pe loc și pleacă gara sau copacii sau muntele?

„Ce vom face?” – câtă disperare în strigătul acelor oameni! Responsabilitatea, statutul lor de apărători ai neamului, de păzitori ai lucrurilor sfinte, de conducători ai neamului ales al lui Dumnezeu dintre toate neamurile pământului... Toate acestea apăsau asupra lor cu o greutate teribilă! Nu știu în ce fel au căutat ei să rezolve problema invaziei romane. Dar în timp ce problema „Isus” lua greutate, problema „romanii cotropitori” parcă nu mai deranja atât de mult. Sau poate nu văd eu bine, iar ceea ce se întâmpla acolo se poate ilustra prin durerea ascuțită a unei măsele la un bolnav lovit de paralizie. Oricât de important e planul medicului pentru ținerea în viață a pacientului, pentru câteva ore e trecut în plan secund, urgentă fiind problema dentară. Pentru un om al lui Dumnezeu întrebarea „Ce voi face?” are, de obicei, altă formă: „Doamne, ce vrei să fac?”

Și de ce nu am trece la persoana I?

„Omul acesta face multe minuni.” – ahh, dacă nu ar face minuni, dacă doar ar vorbi, așa cum facem noi, cât de simplu ar fi… Dar omul acesta face minuni! Și minunile lui nu sunt de felul circarilor, a magicienilor… Ținta minunii e binele omului! Și dacă s-ar opri aici, dar binele acesta al Lui aduce liniște, mângâiere, credința într-un Dumnezeu care merge direct la om, fără să treacă pe la noi, fără să ne ridice nouă autoritatea în ochii poporului… Înțelegeți?... Minunea nu se cataloghează după „mărime”, după cât de… minunată e. Nu, putem accepta minunea atâta vreme cât ea se face mică și intră firesc în felul nostru de a înțelege lumea și viața!

„Dacă-L lăsăm aşa…” – nu ar fi atât de grav, dacă nu am avea variante. Dar avem… putem să alegem, mai mult, depinde de noi! Iar dacă lucrurile o vor lua razna, noi plătim! Interesant de privit de aproape „așa”- ul acela. În trei litere oamenii au așezat întreaga realitate pe care au fost capabili să o perceapă la un moment dat. Fără să înțelegem mare lucru, toată viața construim „așa”- uri cu sau fără Dumnezeu. Uneori, un așa fără El e mult mai convenabil decât un așa împreună cu El. Rezultatul ăsta se datorează imposibilității de a vedea acel așa dezvoltat din așa-ul care urmează să fie ales…

„toţi vor crede în El” - și bineînțeles, toți nu au cum să vadă binele sau răul pe care îl vedem noi! Chiar dacă sunt toți, fără noi sunt nimeni. Nu o spunem noi, o spune dreapta rânduială așezată de însuși Dumnezeu! De altfel, am putea da câteva exemple în care i-am manipulat ca la carte...

„şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” – „poezia” cu romanii le-am mai spus-o. și i-a îngrozit atât de rău, încât o putem folosi cu succes și acum! E bau-bau lor! (spuseră dracii în timp ce lucrau cu spor la minți, la suflete...) Ați „simțit” vreodată că trăiți din plin o religie fără Dumnezeu? O religie în care Dumnezeu e prezent doar la serviciile religioase, dar atunci când e de rezolvat ceva serios se dă la o parte și te lasă pe tine să te chinui căutând rezolvarea?

Cum s-a sfârșit povestea? Păi în versetul următor a venit cineva care le-a explicat clar situația, a cărui „așa” s-a impus tuturor „așa”-urilor celor prezenți. „Nu știți nimic”, a spus el. „ ...de fapt muntele pleacă, trenul nostru rămâne un reper pentru tot universul!” Și așa au făcut...

vineri, 15 februarie 2013

Înțelegi?

    Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ (Evanghelia după Marcu, cap.4, vers.24)
       Cu Împărăția lui Dumnezeu nu poate fi altfel decât așa cum a spus Isus. Nu se poate ca omul să țină sămânța doar pentru sine, să își umple hambarele, nu se poate ca omul să se teamă de pământul în care trebuie aruncată această sămânță, nu se poate să fie leneș, nu poate să doarmă în timp ce pământul piere... Iar cei care Îl ascultau pe Isus nu puteau rămâne indiferenți, fiindcă în fața lor era Însuși Semănătorul, cel care cu tot riscul ieșise din siguranța Cerului și din dragoste pentru Om acceptase să fie Sămânța care odată ajunsă în pământ moare și dă tuturor Viață. Împărăția Cerului din tine nu poate fi altfel, pentru că odată devenit sămânță în mâna Semănătorului, pământul are nevoie de tine. Nu știu ce urmează să lucrezi pe acest pământ, nu știu ce titlu poate așeza lumea în fața numelui tău, nu știu nici măcar ce visezi să devii! Un lucru știu, Isus te vrea semănător în țarina lumii. Înțelegi?

miercuri, 13 februarie 2013

a fost o seară și pomi


a venit un șarpe cusut cu ață albă

femeie i-a spus el blând
nu avem de toate știu
dar uită-te și tu în jurul nostru
e soare

s-a urcat în pom și aștepta

uită-te înăuntru e verde albastru primăvară
hai nu mă privi așa
gândește-te poate că nu e o ușă
ori poate că e dar dincolo de ea nu e nimic

sâsâia din ce în ce mai bine vorbe omenești

dacă te urmez
nici nu ar trebui să pui întrebări de felul ăsta
fiindcă nu se va întâmpla nimic rău
uite o să ridic un zid în jurul lui

și ce să mai spun întreba el ce trebuie să mai spun

nicăeri
nu sunt nicăieri
și nici ea nu e
sunt doar pomi aici
atâta tot

miercuri, 6 februarie 2013

poezie în carne


s-a așezat
și a scris o poezie în lut
scria și recita în același timp
se știe bine că Dumnezeu nu transpiră
a mai scris o poezie în piatră
apoi o poezie în lemn
săptămâna era pe sfârșite
dar mai trebuia adăugat ceva
Dumnezeu știa ce
a început să scrie o poezie în carne
dar în timp ce scria
lucrurile s-au întâmplat altfel decât știm noi astăzi
a transpirat apă și sânge
ultimele cuvinte aproape că nu se deslușesc

miercuri, 30 ianuarie 2013

Fără să știe cum

      Oare cât de actuală mai este partea scrisă aici: „încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum”? Ajunge să deschizi youtube și poți vedea cum crește... Poți citi prin uriașele tratate de agronomie, poți discuta, de ce nu, cu artiști, nu doar doctori, în cele ale creșterii de felul ăsta! Să fi fost scrisă partea asta de Evanghelie doar pentru neștiutorii vremilor de atunci? Altfel spus, nu e ignorant cel care poate să mai adreseze serios întrebarea asta?
      Pentru cei care înțeleg spiritual lucrurile spirituale, răspunsul e foarte clar: în caz că am sta de vorbă cu unul din bunii cunoscători ai agriculturii, la sfârșitul discuției o întrebare cred că ar rămâne totuși fără răspuns: ...cum de se pot întâmpla toate minunile astea? Pentru că una e să descrii și alta e să explici un proces de felul ăsta.
         Cred că oamenii lui Dumnezeu au primit un mare dar: acela de a vedea lucrurile pe care nicio minte omenească nu le poate explica. Pentru ei e doar un alt argument că Dumnezeu e de față!

duminică, 27 ianuarie 2013

zic eu că

“Fără boală şi moarte am fi cele mai dezorientate şi mândre, deci jalnice, fiinţe din univers.”

miercuri, 23 ianuarie 2013

50/50


              „Observ” o mare cantitate de energie consumată în lupta contra bârfei. Nu e rău! Dacă, însă, cam tot atâta energie s-ar consuma în abținerea de la a face tot felul de năzbâtii, care au șanse mari să devină subiect de bârfă, probabil victoria ar fi cu mult mai aproape...