joi, 24 mai 2012

A fi sau a nu fi...

C.S.Lewis:

„Tu nu ai un suflet. Tu eşti un suflet. Tu ai un trup.”

Pilda stuparului




                Și poate că Isus ar fi spus și pilda stuparului, dacă pe vremurile de atunci s-ar fi găsit în Israel stupari câți se găsesc astăzi printre noi. Bineînțeles ar fi spus această pildă într-o formă „dumnezeiască”, într-o simplitate absolută și cu o dragoste de oameni la care eu doar visez acum, dar pe care aștept să o simt în inima mea și a tuturor celor care trăiesc așteptând întâlnirea cu El.

                „După un timp, în care binecuvântarea Cerului a coborât în flori și în munca harnicelor albine, stuparul și-a așezat centrifuga (mașina pentru stors miere) într-un loc retras, ferit de albine și căldura soarelui. Ajutoarele stuparului au început să aducă ramele încărcate cu miere, să umple centrifuga și în curând transpirația, dar și bucuria se puteau citi pe fețele lor.
                Totul a fost „perfect” până la un moment dat, când, spre surprinderea lor, din nu se știe ce motiv, vasul în care se colecta mierea din centrifugă s-a lipit atât de tare de pământ, încât le-a fost imposibil să transporte mierea la butoaiele curate care ar fi urmat să fie umplute, iar gustoasa miere să fie dusă tuturor celor care ar fi avut nevoie de ea.
                Acum, toată „dulceața” blocată în centrifugă și butoaiele goale amărau chipurile și sufletele oamenilor. Unii au fost de părere să scoată mierea din vasul acela, să îl arunce și să folosească altul. Stuparul însă, din diferite motive, a ales să mai lucreze la dezlipirea vasului, poate că până la urmă va reuși în ceea ce face și totul va merge așa cum a plănuit la început. Nu știu dacă a fost cineva printre cei de față, care să înțeleagă ce se întâmplă în mintea stuparului. O parte din oameni căutau soluții și le transmiteau acestuia, mirându-se că nu erau ascultați, o altă parte, chiar dacă nu pricepeau, amintindu-și situațiile din trecut, în care stuparul a găsit mereu soluția corectă, așteptau nu fără oarecare încordare...”

                „Lipită” de pământ, din nu se știe care motiv, biserica (alegeți singuri ce înțelegeți prin biserică...) e plină de binecuvântările Cerului, dar prea puțin folositoare pentru a duce lumii aceste binecuvântări. Iar Cerul așteaptă!


sâmbătă, 19 mai 2012

Întru viitorul: „Da!”

(Cartea lui Iov)

Ştiu că nu mai e la modă, eu însă ştiu prea bine acest lucru pentru a-l mai pune la îndoială: nimic din viaţa unui creştin nu este întâmplare, totul este ocazie şi pregătire în vederea clădirii unui caracter curat, care să reziste la cele mai mare cutremure.
    Astfel:
A sosit o zi în viaţa tânărului Iov, când acesta a studiat cu înţelepţii vremii lui geografia. A învăţat despre cât de „ciudată” poate fi rotirea în gol a pământului şi aranjarea uscatului şi a marilor întinderi de apă, cât de liniştite stau toate la locul lor. Cred că acest Iov s-a minunat, că au trecut zile şi nopţi în care a meditat şi a lăudat pe Dumnezeu pentru măreţia acestor lucrări.
    Şi iată că într-o zi, interesat de lucrurile minunate create de Dumnezeu, a invitat în casa lui un cunoscător într-ale stelelor şi ale cerului, astfel a învăţat despre nori şi despre ploaie, despre grindină, dar şi despre constelaţii şi rânduiala lor desăvârşită.
    Într-o altă zi, un oarecare priceput în ale zoologiei i-a vorbit lui Iov despre cât de întins e pământul şi despre felurite animale neîntâlnite în locul în care acesta locuia. I-a descris, atât cât permit cuvintele, un hipopotam, un leviatan...
    Ziua cea mare însă, a fost ziua în care adevăratul Maestru a dat un examen lui Iov, în faţa întregului universul, din toată (sau doar din) materia la care a avut acces. Atunci a înţeles tânărul că tot ce înseamnă măreţie şi frumos trebuie legat puternic de Creator, că tot adevărul de care îţi face parte El în viaţă trebuie strâns cu grijă, pentru ca în ziua aceea, în care omului îi e adresată o singură întrebare la care se poate răspunde prin da sau nu, răspunsul lui să fie „Da!”.

joi, 17 mai 2012

Gând


                





    „Crucea a însemnat durere, suferință și zbucium. Paradoxal, creștinul nu poate trăi bucuria mântuirii și nu poate simți pacea lui Dumnezeu dacă această cruce nu este obiectul studiului Său. Bineînțeles, înțeleg prin cruce momentul răstignirii, nu obiectul torturii.”

duminică, 13 mai 2012

Foarte pe scurt

    În ce privește lumea, planul pentru moartea Lui era pregătit în cele mai mici amănunte. Nu cred că fac nicio greșeală atunci când spun că lumea L-a omorât pe Isus. Cât despre faptul că El și-a dat viața pentru noi: chiar dacă știa despre planul cu privire la El, chiar dacă iubea viața (și cum să nu o iubească dacă Viața era EL?!) a hotărât să meargă înainte (acest înainte cred că e cel mai puțin explicat termen din povestea asta), prin moartea Lui dezvăluind clar cele două „chipuri”: al Lui Dumnezeu care nu dă înapoi când e vorba de dragoste și al lumii, care nu dă înapoi când e vorba să își apere ceea ce aparține ei...

sâmbătă, 12 mai 2012

Bunul Samaritean

    



            „Târziu au aflat evreii, o parte din ei, că bunul samaritean era de fapt Evreul care le-a spus povestea...”

duminică, 6 mai 2012

Poruncește-mi, Doamne, să fiu sincer!


    Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
                           (Evanghelia după Marcu, cap.8, vers.34)

    Știu că spusele Lui rămân în veac, că nu au nevoie nici de adaosuri și nici de scăderi din partea înțelepților, creștini sau ba. Mă întreb însă, dacă în vremea de astăzi, El ar fi spus cuvintele de mai sus, am fi ascultat și înțeles versetul fără să cerem lămuriri? Cuvintele care ne folosesc întru comunicare au fost supuse de-a lungul timpului unei uzuri, religia și-a construit un limbaj de „specialitate” (din lemn de proastă calitate…) și acum stăm în fața unor lucruri simple, uneori prea complicate pentru noi. Poate că logica să fie baiul, adică, luând lucrurile de la coadă la cap e destul de greu să iasă ceva bun: „eu sunt creștin, asta înseamnă că merg după El, deci într-adevăr am voit să fac ceea ce mi s-a cerut...” Că sunt creștin mi-e simplu să observ, mai ales că mi-au spus-o alții...
    „Căci nu știu ce fac, nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.” – o „plăcere” să iei din versetul aflat în Epistola către Romani acel „nu fac ce vreau” și să îl așezi în experiența ta de om care vrea să îl urmeze pe Isus.
    Problema lui a vrea: în ce privește unele lucruri mi-e mai simplu să exprim lucruri clare cu privire la Dumnezeu, decât lucruri care mă privesc direct pe mine. O fi din cauză că nici rece, nici căldicel?! În versetul citat la început, o întrebare stăruie în minte, fără a-i putea da un răspuns clar: eu vreau sau nu vreau să Îl urmez pe Isus? Matei s-a ridicat pur și simplu de pe locul lui de vameș și a plecat după El, în timp ce un tânăr bogat I-a întors spatele și a plecat învăluit de un „nu” clar. Un simplu „da” înseamnă într-adevăr da? Cât de sincer pot fi cu mine însumi? Chestiune de exercițiu ori poate de „concentrare” asemeni practicilor orientale... Sunt sigur că nu! Cam multe întrebări, știu, dar nu ai cum să afli răspunsul până nu formulezi întrebarea... 
    Din cele studiate în Scripturi, un lucru mi-e foarte clar: dintre cei care au stat cândva înaintea Lui, având nevoie de un răspuns la o întrebare „adevărată”, nici unul nu a reușit să fie nesincer. Isus a fost pentru ei o oglindă care nu a deformat nicicând realitatea! Mai mult, motivul pentru „cercetează-mă, Dumnezeule...” e unul care merită toată atenția: din pricina păcatului dinlăuntru, din pricina păcatului care ne înconjoară, nu putem fi siguri nici pe sinceritatea noastră, nici pe cuvântul dat în ce privește un legământ cu Cerul! Cred că avem nevoie de o cerere de felul: „Poruncește-mi, Doamne, să fiu sincer!” Dacă am libertatea să aleg între a voi și a nu voi? Da, altfel moartea Lui ar fi fost degeaba... De ce intervine Isus în alegerea dintre a voi și a nu voi? Intervine doar atât cât să am eu libertatea, altfel păcatul care nu se prea sinchisește de regulile luptei, mi-ar strica întotdeauna planurile după regula... nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
    Și iarăși zic: „Poruncește-mi, Doamne...!”
   
       
   

joi, 3 mai 2012

acest fel de dragoste...



           
Maica Tereza:
 
   „Să nu credeţi că dragostea, pentru a fi adevărată, trebuie să fie extraordinară. Lucrul de care avem nevoie e să iubim fără ca asta să ne obosească.”

marți, 1 mai 2012

Dacă voieşte cineva



        Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. (Evanghelia după Marcu, cap.8, vers.34)                                                                             

Creştinismul pare a fi o religie a oamenilor „slabi”. Cel puţin aşa se vede când e privit de acei oameni care se consideră puternici. Bineînţeles, creştinismul e o religie a oamenilor „puternici”, asta spun cei care îşi compară puterea de sacrificiu cu vajnicele abţineri ale creştinilor... Absolut, oricare practicant al creştinismului poate spune că nici unul din aspectele de mai sus nu e important în viaţa de creştin. Puterea unui creştin se măsoară altfel.
Isus nu vorbeşte acelei „părţi” a umanului care se poate vedea pe sine însuşi doar printr-o comparaţie cu altcineva. El vorbeşte tuturor despre un fel personal de a trăi această viaţă. Nici nu se adresează unei mulţimi de oameni care nu ştiu de existenţa Lui, ci unor oameni care ar vrea să-L urmeze, dar nu ştiu cum. Mai mult, se identifică pe Sine cu idealul de libertate, fericire, omenie care „bântuie” mintea şi sufletul fiecărui om născut vreodată în lume.
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine” – impactul are loc atunci când cei doi lideri sunt aşezaţi faţă în faţă: tu şi Isus. Care e încurcătura? Ceea ce am scris mai înainte poate fi citit uşor: Tu sau Isus? Pe drumul care duce spre VIAŢĂ se poate merge într-un singur fel: în urma Lui. De ce? Aici oamenii „puternici” încep să cârtească: „Vezi, nu înseamnă asta încălcarea demnităţii umane?” Nu prea înseamnă. Drumul spre viaţă trece prin moarte şi singurul care ştie exact drumul e El.
E cerinţa lui Isus pentru noi umblatul toată ziua pe genunchi, cititul Cărţii în semi-întuneric,  plânsul de felul „nu ne lăsa, Doamne...” ori plânsul de mila Celui care a suferit pe Golgota? Dar nici „superioritatea” unora asupra altora nu e chiar ceea ce aşteaptă Isus de la noi. Care e de fapt imaginea curată a creştinismului? E imaginea luată de la cei care aleg să Îl urmeze într-un fel sau altul pe Isus ori chiar imaginea dată de Isus? Să urmăresc copia sau originalul? Dar ideea asta de copie, nu e chiar ea o dovadă a încălcării demnităţii omului? Dacă citim cu atenţie cuvintele Lui, o să vedem că nici măcar copiatul nu e cerinţa Lui pentru oameni. Copiatul e doar una căile prin care se chinuie să Îl urmeze o parte deloc neînsemnată a creştinismului. Sau e doar o etapă normală în experienţa creştină?
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine” – din context se poate lesne înţelege că spusele lui Isus din acest verset se adresează acelora care, aparţinând grupei ucenicilor sau norodului, deja au hotărât să Îl urmeze pe El, dar au ales să facă asta în felul lor. Cei din rândul ucenicilor voiau să meargă în rând cu El, iar norodul prefera să stea jos şi să aştepte din când în când întoarcerea Lui pentru a rezolva problemele apărute de la ultima lor întâlnire. Chiar dacă ştiau Calea, iar buzele lor exprimau dorinţa de a merge pe ea, inimile lor stăteau nehotărâte la capătul de la care începe Călătoria. Ar fi vrut, dar încă nu voiau...