sâmbătă, 25 februarie 2012

Când trupul se face Cuvânt şi locuieşte printre îngeri


cel dintâi ciob atinge podeaua
irisul fierbinte înghite umbra pământului
ea nu trebuia să fie aici
literele scrise pe nisip legate în chip de şarpe
ating pe rând buzele însemnate
hai să ne simţim bine
să ne simţim ca la judecată
El tace
schimbă rânduiala atomilor
mâinile împreunate devin a mare
chipul inima una din tălpi
alte litere ale fostului trup vertical
mânuite de dragoste
risipă şopteşte neucenicul ales
fără să ştie că iar s-a împlinit distanţa dintre minus şi plus
că între alfa şi omega
alte minuni fac trupurile Cuvânt  
ca să locuiască prin îngeri
şi îngerii să Îl cunoască

Liniştea e...


          Liniştea... Poţi să asculţi muzică pentru a te linişti sau poţi discuta cu anumite persoane, ceea ce înseamnă că liniştea nu e absenţa oricărui sunet! Poţi privi unele imagini sau şi mai simplu unele culori liniştitoare, ceea ce înseamnă că nu e obligatoriu să închizi ochii... Ce înseamnă însă liniştea promisă creştinului?!
          Lumea are zgomotul ei. De altfel, lumea nici nu îşi poate  permite să trăiască în linişte. Ar auzi glasul Duhului Sfânt şi asta ar însemna prea mult! În prezenţa Lui, cei care ştiu despre ce e vorba pot confirma, omul vede bine sfârşitul alergării, vede poarta de acasă deshizându-se pentru a-l primi, înţelege, uneori fără prea multe argumente, că e bine!
          Liniştea, nu e nici măcar lipsa problemelor. Liniştea nu poate fi definită prin „nu e...”. Liniştea e prezenţa lui Dumnezeu în viaţa de acum şi în planurile de viitor. Liniştea e mai mult „este” decât „nu este”. Ba mai mult, liniştea e o partea importantă a luptei!

vineri, 17 februarie 2012

Și dacă Tozer a avut dreptate dreptate?

                Istoria omenirii va arăta, probabil, că nici un popor nu s-a ridicat vreodată mai presus de religia lui, iar istoria spirituală a omului demonstrează cu certitudine faptul că nici o religie n-a fost vreodată superioară ideii ei despre Dumnezeu.  
A.W.Tozer, Cunoașterea Celui Preasfânt

vineri, 10 februarie 2012

Ilustrație (Trilogia, F. A. Schaeffer)

          „Să ne imaginăm o carte atât de deteriorată, încât au mai rămas doar câţiva centimetri de tipăritură din fiecare pagină. Deşi, evident, ar fi imposibil să reconstituim cartea şi să înţelegem povestirea ei, puţini oameni şi-ar imagina că fragmentele rămase au fost asamblate la întâmplare. Dar dacă am găsi într-un pod părţile lipsă din fiecare pagină şi le-am potrivi la locul lor, am putea citi istorisirea şi ea ar avea sens. Omul în întregul lui s-ar simţi uşurat din cauză că misterul cărţii a fost rezolvat şi s-ar implica în citirea povestirii refăcute, deşi raţiunea lui ar fi fost prima care să-i spună că porţiunile descoperite sunt soluţia corectă la problema cărţii rupte.
          Trebuie să observăm două lucruri în legătură cu această ilustraţie. În primul rând, fragmentele rămase din fiecare pagină nu ar putea niciodată să ne spună despre ce este vorba în povestire. Ele ar avea importanţă doar ca test pentru a stabili dacă bucăţile găsite în pod provin într-adevăr din cartea noastră. În al doilea rând, cel care ar descoperi porţiunile lipsă, şi-ar folosi raţiunea pentru a arăta că acestea se potrivesc cărţii deteriorate. Apoi, la nivelul întregii lui personalităţi, el s-ar bucura citind şi înţelegând întreaga povestire, atât din piesele originale, cât şi din porţiunile adăugate. Bucuria cititorului ar fi cu atât mai mare, cu cât cartea integrală i-ar deschide calea de comunicare cu cineva important pentru el.
          La fel este şi cu creştinismul: paginile deteriorate rămase în carte corespund universului şi omului care există acum în stare de anormalitate. Părţile descoperite ulterior corespund Scripturii, care este comunicarea propoziţională a lui Dumnezeu adresată omului”.
Francis Schaeffer, Trilogia

          Ilustrația mi-a plăcut prea mult, ca să o țin doar pentru mine!  

joi, 9 februarie 2012

ab.solvent



valea umbrei morții e doar o temă pentru acasă
așa că voi scrie lumina din sufletul meu
chiar dacă frigul stăpânește peste creion și foaie
și peste tot ce-am reușit să mai adun
în sertarul de jos al biroului

azi dimineață m-au vizitat curioase câteva degete
din cele responsabile cu scrisul
începem au întrebat ele bătând darabana pe tâmpla mea stângă
mereu am crezut că binele îmi trimite idei
din direcția aia
chiar dacă îngerul bun se sprijină de mine
întotdeauna pe umărul drept
știu eu o fi vreun X care trebuie executat
le-am invitat să privească pe rând
prin ochiul cunoștinței binelui și răului
începem

mai e puțin
și istoria va deveni o cutie de lemn
în care El va turna culori vii peste fiecare fostă întâmplare
absolvire a totului și de toate
câte s-au scris în tema pentru acasă

duminică, 5 februarie 2012

între lacrimă și sărut murdar



ce gând dumnezeiesc dumnezeiește a căzut peste tine omule
de te-a despărțit acum la capăt
între lacrimă și sărut murdar
eram copil când am luat cu mine în Grădină
somnul pe atunci de toate zilele
fără să știu cât de aproape e
cântecul cocoșului întreit de întregita minciună
și eram mare
când mi-au roșit în palmă arginții
de atâta matematică proastă
câtă am îngăduit sufletului meu
dar vai cum nu am știut calcula
că Dumnezeu minus oricare iudă
egal Dumnezeu plus o cruce plus unsprezece
și lui Petru să-i spui
lui Petru care va paște de-a pururea mieii

sâmbătă, 4 februarie 2012

Între două săruturi



Vânzătorul le dăduse semnul acesta: „Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L prindeţi şi să-L duceţi sub pază.” (Ev. după Marcu, cap.14, vers.44)

  Faptul că Iuda a ales drept semn al trădării sărutul, spune multe despre acest om. Faptul că Isus a acceptat să fie trădat printr-un sărut, spune mult despre acest Dumnezeu... Dacă cineva mai crede că demonstreaza „nedumnezeirea” lui Dumnezeu, atunci când Acesta prea se lasă umilit și batjocorit de vorbele sau faptele oamenilor, să privească atent scena. La câteva minute după ce Hristos primește sărutul lui Iuda, la o rostire a lui „Eu sunt!”, toată adunătura aceea de inconștienți cade la pământ. Și dacă avea la dispoziție atâta putere, de ce lasă lucrurile să decurgă astfel?...
  Prin sărutul lui Iuda, ultimul sărut primit de Isus de la oameni înainte de a fi răstignit, ni se descoperă două adevăruri uriașe (cel puțin așa îmi par mie!): 1. omul nepocăit (neschimbat de Dumnezeu) nu poate iubi fără să ucidă; 2. Un fiu al lui Dumnezeu nu poate iubi cu măsură, nu poate să nu iubească până la capăt! Nu Iuda s-a născut pentru Isus, ci Isus s-a întrupat pentru Iuda... Altfel spus, Isus trece peste orice, pentru a mai trezi în inima acestui om o părere de rău. „Cu un sărut vinzi tu pe Fiul Omului?”, sună mai degrabă a rugăminte (Uită-te cât de jos ai putut coborî!!!), decât a reproș.
  Nu oricine putea face un gestul acela atât de josnic, nu oricine putea să Îl vândă pe Isus! Era nevoie de unul care se declarase ucenic al Lui...
  Ar fi păcat să termini de citit partea aceasta a Evangheliei privind partea întunecată! Era acolo Unul care a înțeles bine de ce a venit pe pământ, care a luat putere de Sus ca să meargă până la capăt, care S-a nesocotit pe Sine pentru a arăta omului pierdut cine este cu adevărat Dumnezeu! Unul care a știut că sărutul unui iuda pierdut, va fi șters în curând de sărutul unui Tată care nu și-a părăsit niciodată fii...  


vineri, 3 februarie 2012

Plângerile lui Laodiceeus...

 - De ce în timpul ăsta, în familia asta, în țara asta, în biserica asta, în Laodiceea asta?! De ce? De ce lupta asta, de ce „răceala” asta, de ce viața asta, ispitele și luptele astea, de ce oamenii ăștia, de ce căderile astea, de ce?
 - Ca să fie altfel, ar fi trebuie să te naști în Eden... Ca să te naști în Eden, ar fi trebuie să nu „guști” fructul cu pricina...
 - Adică EU să nu gust!
 - Ești absolut sigur că nu ai fi gustat...?
 - Ai dreptate, sunt la punctul în care „de ce?” se poate transforma ușor din întrebare în acuzație.
 - Ok, dar de ce nu în vremea patriarhilor?
 - Cam în vremea în care Avram pleacă nu știu unde? Sau poate vreun Iacov adormit cu capul pe piartă...
 - Prea seamănă cu ce fac eu acum... Timpul Evangheliilor?
 - ... n-are unde să-și plece capul...
 - Tot mai bine cu „prima casă”, ai dreptate! Reforma?
 - Inchiziție îți spune ceva? Sau voiai de partea cealaltă?
 - Doamne ferește! Deci...
 - O să fie cândva o vreme a răspunsurilor.
 - A tuturor răspunsurilor?
 - Absolut! Toate răspunsurile de care ai nevoie, nu înseamnă răspunsuri la toate întrebările tale.
 - Păi?...
 - Unele întrebări sunt doar umbre care vor dispărea când va veni dimineața...
 - Și până atunci?
 - Nu mai crezi?
 - Ai dreptate!
 - Păi?...
 - Ninge! Am plecat, mai vorbim! Bye!

    Nici vorbă despre un dialog între mine și Dumnezeu în cele scrise aici! E doar un dialog cu mine însumi într-un oarecare moment de cădere pe gânduri... Și chiar ninge! Aha, și cred că și Dumnezeu e aici!

joi, 2 februarie 2012

iarnă în Ghetsemani




e iarnă așa cum sunt om
și ninge așa cum mi-e foame
axa lumii străpunge mai departe Călcâiul
chiar dacă eu nu sunt acolo
și nici iarnă nu e
e doar Ghetsemani împărțit în metri cubi de gheață

timpul nu ține seamă
se plimbă prin mine cu umbrela deschisă
cântând
ultimele vorbe vor fi spuse întotdeauna ieri
după care buzele coboară înlăuntru pentru a da socoteală

e frig așa cum nu vreau eu să dorm
și e pustiu așa cum numai Dumnezeu ne știe