vineri, 6 ianuarie 2012

Pentru vorba aceasta!



    Atunci Isus i-a zis: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiica ta.”
                             (Evanghelia după Marcu, cap.7, vers.29)


    Dacă citești toată povestea din care am desprins versetul de început, merită să îți pui o întrebare: cum de a ajuns femeia să spună minunea aceea de vorbă, al cărei efect era  unul greu de calculat... Nu cred că sunt singurul creștin care a încercat cel puțin o dată să Îl convingă pe Dumnezeu prin ceea ce spune! Iată că femeia din povestirea aceasta a reușit! Care e secretul, unde e magia?
    Nu știu exact unde ajungi dacă urmezi logica de mai sus. Dacă există „vorbe” care să Îl convingă pe Dumnezeu să asculte rugăciunea, nu ne rămâne decât să le căutăm! Chiar dacă așa ar sta lucrurile, cine să știe cuvintele acestea în afară de Dumnezeu?!
    În ce privește povestirea noastră, cred că persoana care a spus vorba aceea, avea câteva calități: milă de cea pentru care mijlocea, umilință în fața Celui care e mai presus de înțelegerea ei, recunoașterea limitelor ei în rezolvarea problemei și mai ales, ceea ce plăcea atât de mult lui Isus... sinceritate! În vorba aceea, femeia a pus tot ce avea. Credeți că formularea rugăciunii e o problemă pentru Dumnezeu?
    Dacă urmezi logica de mai sus, probabil vei ajunge la convingerea că Isus e gata să ajute oamenii buni, dacă sunt și sinceri. Nici o bucurie în această descoperire. Credeți că degeaba disprețuiau evreii aceste Neamuri? Clar că practicile lor nu era plăcute Cerului! (La fel de clar că nici disprețul nu era reacția așteptată de Dumnezeu de la poporul evreu!) „Boala” fetei pentru care mijlocea femeia, nu era una contagioasă, pe care să o primești stând la rând la pâine! Acolo cineva s-a jucat cu „ușa”, invitând înăuntru pe cel care trebuie să fie cât mai departe de fiecare din noi. Iar acum venea la Isus ca să îi rezolve problema!
    Dacă mă gândesc bine, nu mi-au rămas prea multe variante de interpretare a „vorbei fermecate”... Pentru o corectă rezolvare, cred că trebuie să ne desprindem privirea de pe cea care a rostit și să privim atenți la Isus, cel care prin felul lui de a „auzi” a făcut dintr-o vorbă care nu putea exprima decât neputința, un semn de recunoaștere a bunătății lui Dumnezeu. Răspunsul lui e echivalent cu ceea ce stă scris în Carte de mai multe ori: „Da, vreau, fii vindecat!” Așadar nu vorba e cea asupra căruia trebuie să ne concentrăm atenția. Trebuie să mergem la El, poate că aici e greutatea și odată ajunși oricum vom spune fiecare vorba noastră, a fiecăruia, bună sau rea. Într-un fel, vorba noastră e amprenta noastră, viziunea noastră, vorba aceasta conține istoria și devenirea noastră! Speranța întreagă stă în capacitatea Lui de a auzi cuvintele pe care sufletul nu le poate rosti cu buzele.
    În rest... soare. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu