luni, 2 ianuarie 2012

Când un orb călăuzește pe alt orb



Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela. 
(Evanghelia după Matei. Cap.15, vers.21-28)


Femeia care cerea milă nu era din casa Omului care putea rezolva orice problemă! Nu era nici din orașul lui, nici din biserica lui, dimpotrivă, aparținea unei națiuni a cărei practică religioasă displăcea lui Dumnezeu! De aceea Omul a trecut mai departe, însoțit de câțiva din ucenicii Săi. Avea nevoie de odihnă, nu voia să fie deranjat. Necazul femeii era doar al femeii și al casei sale și așa trebuia să rămână. Dacă putea să îi fie de ajutor?! Bineînțeles că DA! Doar El avea putere asupra duhurilor rele...
Durerea era mai mare decât rușinea. Până acum doar auzise vorbindu-se despre ce poate face El. Acum, că Îl văzuse, dincolo de purtarea Lui, știa clar că e foarte aproape de rezolvarea problemei. De aceea tăcerea Lui a fost pentru ea o încurajare. La urma urmei, nu ceruse altceva decât milă... Pe fețele celor care Îl însoțeau se putea citi dezaprobarea. Unul din ei se apropiase de Isus atrâgându-i atenția asupra „circului” creat în jurul Lui. Trebuia să facă ceva! Iată-l întorcându-se spre femeie și explicându-i „imposibilitatea” rezolvării cazului ei. El aparținea altei credințe. De fapt, greșesc: El aparținea CREDINȚEI, iar această credință superioară nu permitea coborârea printre cei nebinecuvântați de Dumnezeu. Cuvintele Lui erau dure, dar femeia „simțea” că inima Lui era zdrobită. Iar o mamă, doar o mamă care și-ar fi dat și viața pentru salvarea fiicei sale, putea să simtă asta. Nu s-a oprit: „... ajută-mă!” Ce om cu inimă de piatră să fi fost ca să mai lovească odată?! Dar iată-L ridicând vorbele acealea grele și lovind: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” Ai fi plecat? Ai fi rămas? Dacă cererea ar fi fost pentru ea, posibil că ar fi renunțat. (bineînțeles, în acest caz, întâlnirea ar fi decurs altfel)
În Evanghelia după Marcu, cap.7, găsim aceeași întâmplare și câteva mici amănunte nedescrise de Matei. Răspunsul femeii la ultima provocare L-a „convins” pe Cel care venise acolo pentru a o ajuta. Citez din Evanghelia după Marcu: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiica ta!” Ce se întâmpla de fapt acolo?
Înainte de episodul discutat aici, Isus avusese una din multele discuții asupra a ceea ce nu puteau/voiau să înțeleagă evreii. Nici ucenicii nu era departe de convingerile fariseilor și cărturarilor și anume superioritatea poporului evreu și drepturile pe care le aveau asupra binecuvântărilor cerești. Nici nu intra în discuție un legământ între Dumnezeu și celelalte popoare! Ucenicii chiar l-au avertizat serios pe Învățător că prin ceea ce spusese deranjase pe conducători. Isus le dă un răspuns care nu prea aduce lumină: „… când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă!” Cum era de așteptat, ucenicii îi cer lămuriri. Întâmplarea cu femeia cerând milă și vindecare pentru fiica ei, nu a fost altceva decât ilustrarea acestei învățături. În câteva cuvinte, tot ce s-a întâmplat acolo ar fi trebuie să sune astfel în urechile ucenicilor: „Iată ce se întâmplă când un orb are în mână puterea și la ce pot deveni părtași cei care îl urmează!” Dacă Isus s-ar fi conformat cererilor Israelului de atunci, asta ar fi urmat: să fie orb și surd la orice suferință a lumii! Ar fi trebuie să dea totul comunității binecuvântate din care făcea parte și să nu îi pese de ceea ce se întâmpla în lume! Ar fi trebuit să adune doar pentru El și ai Lui, creând un fel de oază înconjurată de durere și chin! Cel care a devenit OM, trebuia să renunțe la omenie… Dar El s-a numit pe Sine „lumină a lumii” și „sare a pământului”. A venit să clădească și în același timp să dărâme. Să clădească o Împărăție a bunătății și a milei lui Dumnezeu față de o lume pierdută și să dărâme zidul ridicat de mândria celor care se considerau singurii în drept să beneficieze de bogăția harului.
Nu știu cât au înțeles ucenicii în ziua aceea și cât de mult i-a atins bucuria înlăcrimată a femeii. Știu că ea a plecat binecuvântată. Știu că Isus a mângâiat sufletul acela care s-a plecat umil din dragoste pentru un alt suflet chinuit. Și cât de mult se asemăna felul ei de a răbda cu ceea ce avea să urmeze în viața Lui… Nu militez pentru ecumenismul la modă! Rugăciunea Lui Isus vorbește despre altceva când cheamă la unitate: Duh și Adevăr! Adevărata bunătate poate să unească inimile într-un fel în care nici o convenție omenească nu e în stare.
An binecuvântat și apropiere de El și de sfânta Lui purtare față de cei care au nevoie de vindecare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu