sâmbătă, 21 ianuarie 2012

și gata!



în clipa aia despre care lumea spune nu
Privirea a trecut grăbită prin adamevașarpe
sunt ultimul născut
părăsit pe treptele apocalipsei
în scutece de lux
dar Ochiul Lui lipit de ochiul meu
fantă prin care pătrunde
în noaptea edenului
ca să culeagă pomul c.b.ș.r.
împodobit murdar cu cioburi de viață
la cine mai știe a câta producție
îl smulge din rădăcină
șoptesc îngerii
cioplește doi stâlpi nenorociți
pe unul din ei nu va fi nimeni răstignit niciodată
îngerii tac eu simt pieziș
cum durerea albă le ascute aripile
ochiul meu lipit de Ochiul Lui
și gata!

vineri, 6 ianuarie 2012

Pentru vorba aceasta!



    Atunci Isus i-a zis: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiica ta.”
                             (Evanghelia după Marcu, cap.7, vers.29)


    Dacă citești toată povestea din care am desprins versetul de început, merită să îți pui o întrebare: cum de a ajuns femeia să spună minunea aceea de vorbă, al cărei efect era  unul greu de calculat... Nu cred că sunt singurul creștin care a încercat cel puțin o dată să Îl convingă pe Dumnezeu prin ceea ce spune! Iată că femeia din povestirea aceasta a reușit! Care e secretul, unde e magia?
    Nu știu exact unde ajungi dacă urmezi logica de mai sus. Dacă există „vorbe” care să Îl convingă pe Dumnezeu să asculte rugăciunea, nu ne rămâne decât să le căutăm! Chiar dacă așa ar sta lucrurile, cine să știe cuvintele acestea în afară de Dumnezeu?!
    În ce privește povestirea noastră, cred că persoana care a spus vorba aceea, avea câteva calități: milă de cea pentru care mijlocea, umilință în fața Celui care e mai presus de înțelegerea ei, recunoașterea limitelor ei în rezolvarea problemei și mai ales, ceea ce plăcea atât de mult lui Isus... sinceritate! În vorba aceea, femeia a pus tot ce avea. Credeți că formularea rugăciunii e o problemă pentru Dumnezeu?
    Dacă urmezi logica de mai sus, probabil vei ajunge la convingerea că Isus e gata să ajute oamenii buni, dacă sunt și sinceri. Nici o bucurie în această descoperire. Credeți că degeaba disprețuiau evreii aceste Neamuri? Clar că practicile lor nu era plăcute Cerului! (La fel de clar că nici disprețul nu era reacția așteptată de Dumnezeu de la poporul evreu!) „Boala” fetei pentru care mijlocea femeia, nu era una contagioasă, pe care să o primești stând la rând la pâine! Acolo cineva s-a jucat cu „ușa”, invitând înăuntru pe cel care trebuie să fie cât mai departe de fiecare din noi. Iar acum venea la Isus ca să îi rezolve problema!
    Dacă mă gândesc bine, nu mi-au rămas prea multe variante de interpretare a „vorbei fermecate”... Pentru o corectă rezolvare, cred că trebuie să ne desprindem privirea de pe cea care a rostit și să privim atenți la Isus, cel care prin felul lui de a „auzi” a făcut dintr-o vorbă care nu putea exprima decât neputința, un semn de recunoaștere a bunătății lui Dumnezeu. Răspunsul lui e echivalent cu ceea ce stă scris în Carte de mai multe ori: „Da, vreau, fii vindecat!” Așadar nu vorba e cea asupra căruia trebuie să ne concentrăm atenția. Trebuie să mergem la El, poate că aici e greutatea și odată ajunși oricum vom spune fiecare vorba noastră, a fiecăruia, bună sau rea. Într-un fel, vorba noastră e amprenta noastră, viziunea noastră, vorba aceasta conține istoria și devenirea noastră! Speranța întreagă stă în capacitatea Lui de a auzi cuvintele pe care sufletul nu le poate rosti cu buzele.
    În rest... soare. 

joi, 5 ianuarie 2012

Nici pe jumătate!

    Dar nu credeam, până n-am venit şi n-am văzut cu ochii mei. Şi iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire decât am auzit mergându-ţi faima. (1 Împăraţi 10:7)
    Da, știu că în post-creștinism (vorbă mare!) se cer dovezi de tot felul, demonstrații de tot felul, mai puțin martori (și asta din mai multe motive, unele obiective). În ce privește viața în Dumnezeu, o mare parte a dovezilor nu se pot aduce la „fața locului”. Cel care este într-adevăr interesat de problema adevărului, trebuie să meargă ACOLO și să vadă. Abia după această incursiune se poate cântări situația, se pot emite judecăți, pretenții...
    Dar eu, cel care am fost acolo și am văzut, „pariez” pe un răspuns copleșitor: „... și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus!”
    Azi e joi și știu că exact că un copil de pe planeta încă rotundă așteaptă ninsoarea! Zile faine!

luni, 2 ianuarie 2012

Când un orb călăuzește pe alt orb



Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată că o femeie canaanită a venit din ţinuturile acelea şi a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.” Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: „Doamne, ajută-mi!” Drept răspuns, El i-a zis: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” „Da, Doamne”, a zis ea, „dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” Atunci Isus i-a zis: „O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti.” Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela. 
(Evanghelia după Matei. Cap.15, vers.21-28)


Femeia care cerea milă nu era din casa Omului care putea rezolva orice problemă! Nu era nici din orașul lui, nici din biserica lui, dimpotrivă, aparținea unei națiuni a cărei practică religioasă displăcea lui Dumnezeu! De aceea Omul a trecut mai departe, însoțit de câțiva din ucenicii Săi. Avea nevoie de odihnă, nu voia să fie deranjat. Necazul femeii era doar al femeii și al casei sale și așa trebuia să rămână. Dacă putea să îi fie de ajutor?! Bineînțeles că DA! Doar El avea putere asupra duhurilor rele...
Durerea era mai mare decât rușinea. Până acum doar auzise vorbindu-se despre ce poate face El. Acum, că Îl văzuse, dincolo de purtarea Lui, știa clar că e foarte aproape de rezolvarea problemei. De aceea tăcerea Lui a fost pentru ea o încurajare. La urma urmei, nu ceruse altceva decât milă... Pe fețele celor care Îl însoțeau se putea citi dezaprobarea. Unul din ei se apropiase de Isus atrâgându-i atenția asupra „circului” creat în jurul Lui. Trebuia să facă ceva! Iată-l întorcându-se spre femeie și explicându-i „imposibilitatea” rezolvării cazului ei. El aparținea altei credințe. De fapt, greșesc: El aparținea CREDINȚEI, iar această credință superioară nu permitea coborârea printre cei nebinecuvântați de Dumnezeu. Cuvintele Lui erau dure, dar femeia „simțea” că inima Lui era zdrobită. Iar o mamă, doar o mamă care și-ar fi dat și viața pentru salvarea fiicei sale, putea să simtă asta. Nu s-a oprit: „... ajută-mă!” Ce om cu inimă de piatră să fi fost ca să mai lovească odată?! Dar iată-L ridicând vorbele acealea grele și lovind: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei!” Ai fi plecat? Ai fi rămas? Dacă cererea ar fi fost pentru ea, posibil că ar fi renunțat. (bineînțeles, în acest caz, întâlnirea ar fi decurs altfel)
În Evanghelia după Marcu, cap.7, găsim aceeași întâmplare și câteva mici amănunte nedescrise de Matei. Răspunsul femeii la ultima provocare L-a „convins” pe Cel care venise acolo pentru a o ajuta. Citez din Evanghelia după Marcu: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiica ta!” Ce se întâmpla de fapt acolo?
Înainte de episodul discutat aici, Isus avusese una din multele discuții asupra a ceea ce nu puteau/voiau să înțeleagă evreii. Nici ucenicii nu era departe de convingerile fariseilor și cărturarilor și anume superioritatea poporului evreu și drepturile pe care le aveau asupra binecuvântărilor cerești. Nici nu intra în discuție un legământ între Dumnezeu și celelalte popoare! Ucenicii chiar l-au avertizat serios pe Învățător că prin ceea ce spusese deranjase pe conducători. Isus le dă un răspuns care nu prea aduce lumină: „… când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă!” Cum era de așteptat, ucenicii îi cer lămuriri. Întâmplarea cu femeia cerând milă și vindecare pentru fiica ei, nu a fost altceva decât ilustrarea acestei învățături. În câteva cuvinte, tot ce s-a întâmplat acolo ar fi trebuie să sune astfel în urechile ucenicilor: „Iată ce se întâmplă când un orb are în mână puterea și la ce pot deveni părtași cei care îl urmează!” Dacă Isus s-ar fi conformat cererilor Israelului de atunci, asta ar fi urmat: să fie orb și surd la orice suferință a lumii! Ar fi trebuie să dea totul comunității binecuvântate din care făcea parte și să nu îi pese de ceea ce se întâmpla în lume! Ar fi trebuit să adune doar pentru El și ai Lui, creând un fel de oază înconjurată de durere și chin! Cel care a devenit OM, trebuia să renunțe la omenie… Dar El s-a numit pe Sine „lumină a lumii” și „sare a pământului”. A venit să clădească și în același timp să dărâme. Să clădească o Împărăție a bunătății și a milei lui Dumnezeu față de o lume pierdută și să dărâme zidul ridicat de mândria celor care se considerau singurii în drept să beneficieze de bogăția harului.
Nu știu cât au înțeles ucenicii în ziua aceea și cât de mult i-a atins bucuria înlăcrimată a femeii. Știu că ea a plecat binecuvântată. Știu că Isus a mângâiat sufletul acela care s-a plecat umil din dragoste pentru un alt suflet chinuit. Și cât de mult se asemăna felul ei de a răbda cu ceea ce avea să urmeze în viața Lui… Nu militez pentru ecumenismul la modă! Rugăciunea Lui Isus vorbește despre altceva când cheamă la unitate: Duh și Adevăr! Adevărata bunătate poate să unească inimile într-un fel în care nici o convenție omenească nu e în stare.
An binecuvântat și apropiere de El și de sfânta Lui purtare față de cei care au nevoie de vindecare!