marți, 25 decembrie 2012

crăciun cu fratele mai mare


ar fi trebuit să îți fie mai cald
îngenunchiat la marginea patului bătrânul devenea pe rând făclie
cărbune aprins mare cu valuri cuminți în care
picioarele tale coborau zilnic

mie mi-a construit altcineva o punte prin care atomii flămânzi coboară
din creieri în negrul ochilor
nu mai contează strâmbătatea oglinzilor
îmi place
îmi place iadul înțelegi

chiar dacă în fiecare an
când intri tu în casă triumfător și verde
cu brațele încărcate de ace
când slugile roiesc în jurul tău
oooh
strălucitoare cioburi hârtii lumânări

te rabd
clepsidra iar a prins să se rotească

vineri, 21 decembrie 2012

...

        „Împăratul Slavei s-a umilit nespus pentru a îmbrăca natura omenească. Mediul pământesc în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucire exterioară. Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de la moarte; Isus a avut grijă ca nici o atracţie de natură pământească să nu-i determine pe oameni să se adune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe aceia care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în profeţie şi El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu. 
        Îngerii se minunară de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte naţiuni se ţineau de legende şi se închinau la dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina profeţiei au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice Oracolele sfinte şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se pregătea să-şi primească Mântuitorul.

duminică, 16 decembrie 2012

Foamea flămânzilor și setea însetaților


Isus învăţa în toate zilele pe norod în Templu. Şi preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi bătrânii norodului căutau să-L omoare; dar nu ştiau cum să facă, pentru că tot norodul Îi sorbea vorbele de pe buze. (Evanghelia după Luca, cap.19, vers.47-48)

Ehee, câți oameni nu și-L doresc astăzi la amvon pe Isus?! Istoria ne spune că nu toți… Care era diferența dintre cei care sorbeau cuvintele și cei care L-ar fi dorit mort? Poate că unii ascultau ca să învețe, iar ceilalți ar fi preferat să fie ei la catedră, poate că unii doreau să înțeleagă, iar ceilalți socoteau că lucrurile sunt clare pentru ei, poate că unii își înțelegeau starea nenorocită în care sunt, pe când ceilalți „știau” foarte bine că sunt în regulă cu toate. Lista rămâne deschisă…

Era o vreme când corăbierii se puteau orienta doar după așezarea stelelor pe bolta cerească. Dar cerul era adesea acoperit de nori și riscul să se piardă era destul de mare.  A apărut apoi busola, varianta primitivă, iar călătoria a devenit mai sigură. Avea și busola problema ei: magnet, atracție… Acum oamenii „se dau” cu satelitul, mult mai sigur. Dar greșeli se întâmplă și astăzi, nu-i așa?

Exact, indiferent de studii, exegeze, traduceri, pregătirea oamenilor de la amvoane, proiecte și proiectoare riscul rămâne! Urmașii unora, cu știință sau ba, caută și astăzi să Îl omoare. Chiar dacă înaintașii lor, oarecum… au reușit. Cât despre urmașii celor care sorbeau cuvintele de pe buzele Cuvântului, foame și sete, fraților, multă foame și sete vă doresc!

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Aveți nevoie!

          „Cât despre dragostea frăţească, n-aveţi nevoie să vă scriem; căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii…” (1 Tesaloniceni, cap.4, vers.9)

          Cele mai „complete” răspunsuri la întrebarea „ce e dragostea?”, din cele pe care le-am găsit până acum și de care îmi aduc aminte, au fost date de copii, nu de oamenii mari. Oamenii mari, pe lângă răspunsuri, au clătinat din cap, au ridicat umerii, au ținut să adauge câte un „nu pot spune exact…”. După care tot ei, oamenii, au fost gata să dea o grămadă de sfaturi în ce privește dragostea! Pavel, înțeleptul acela, care a primit de sus și a dat mai departe, a înțeles despre ce e vorba. Într-o altă traducere am găsit chiar „n-aveți nevoie să vă scrie cineva” în loc de „n-aveți nevoie să vă scriem”. Iubim fără să înțelegem, fără să putem defini, adesea fără să putem descrie… I-aș ruga pe oameni să nu mai încurce religia cu Dumnezeu Însuși. Nu de alta, dar dacă tot nu vor să participle la omenescul religiei, să învețe dragostea așa cum doar la Dumnezeu se găsește. Apoi…

marți, 11 decembrie 2012

Aceeași cale de mijloc


            De acolo, Isus a mers mai departe şi a văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine.” Omul acela s-a sculat şi a mers după El. (Evanghelia după Matei, cap.9, vers.9)

            Când depărtarea de Dumnezeu depășește o anume limită (vorbesc aici de grupurile religioase, cu oarecare tradiție...), oricare ar fi modul de prezentare a Evangheliei printre oameni, probabilitatea ca acesta să fie catalogat conservator sau liberal e grozav de mare. Unii vor „vedea” o încercare zadarnică de întoarcere în trecut, alții, dintre cei care nu au apucat închinarea pe placul lui Dumnezeu, vor „simți” că schimbarea e prea de tot, într-o direcție nouă.
         
            Calea de mijloc, indicată de înțelepți și istorie, nu e atât de greu de urmat pe cât e greu de înțeles. Ori Isus i-a spus simplu unuia: „Vino după Mine!”. Cel care cere explicații lui Dumnezeu atunci când porunca e clară și pe limba lui, riscă să rămână neînvățat. Lecția e ascultarea, nu înțelegerea la același nivel cu Cel AtoateȘtiutor. Cred că asta e calea de mijloc.

duminică, 9 decembrie 2012

Argument

            „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit.” (Evanghelia după Ioan, cap.1, vers.11)

            Poporul care nu L-a primit a fost pentru mii de ani obiectul atenției și grijii deosebite a Mântuitorului. Cât de greu I-ar fi fost lui Dumnezeu să pregătească acest popor pentru o primire sigură a Aceluia care va fi să vină?... Prin alegerea făcută, oamenii acelei vremi au construit un argument greu de combătut în favoarea libertății umane. Dumnezeu îndrumă, nu alege în locul omului, iubește, deci respectă.

vineri, 30 noiembrie 2012

Să năvălim, deci!


          "Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea." (Evanghelia după Matei, cap.11, vers.12)

       Acest „a lua cu năvală” m-a încurcat o vreme. Dar, așa cum se întâmplă cu toate cele acoperite întru descoperire, versetul din Matei a strălucit azi într-un mod în care nu a mai făcut-o până acum. „A lua cu năvală” poate însemna pur și simplu a te arunca în brațele lui Dumnezeu fără a mai ține cont de tine, de problemele care încearcă să te „agațe”, de oamenii care îți stau în față, de tine însuți, de ceea ce lași în urmă, de grijuliul eu care te atenționează mereu să ai grijă, să nu te dăruiești pe de-a-ntregul, să mai păstrezi o rezervă (în caz că…), de capcanele pe care sigur ți le-a pregătit cel rău. Pe scurt, „a lua cu năvală” înseamnă a te dărui Împărăției, adică Împăratului, fără să mai conteze altceva decât persoana Lui.

marți, 27 noiembrie 2012

Cât!

               Cât de neclar se vede Dumnezeu când te uiți la El prin oameni... Cât de frumoși sunt oamenii când te uiți la ei prin Dumnezeu...

duminică, 25 noiembrie 2012

Motiv

    Iudeii se mirau şi ziceau: „Cum are Omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Evanghelia după Ioan, cap.7, vers.15)

    Oamenii au preferat să creadă că Isus cunoștea fără să fi învățat vreodată, decât să priceapă că mai sunt și alte școli, denominațiuni, biserici, popoare în afară de cele cărora le aparțineau ei și la care învățaseră mai marii lor. Cine are ochi de citit... să se pocăiască!

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Neînțeles

Ei au strigat cu toţii într-un glas: „La moarte cu Omul acesta şi sloboade-ne pe Baraba!” (Evanghelia după Luca, Cap.23, vers.18)

    În dreptul lui Baraba, spusele lui Ioan sunt suficiente: „... Baraba era un tâlhar” (Evanghelia după Ioan, cap.18, vers.40)
    În ce fel era cunoscut Isus acelor „toți” care au strigat într-un glas? Înțelept, cărturarii și alte soiuri de învățați știu despre ce e vorba, unul care dădea „pâine” săracilor, unul care putea să vindece și trup și suflet, mai mult decât toate Isus înviase morții! Deci, oamenii când l-au ales pe Baraba (sau l-au ales pe Baraba prin respingerea lui Isus?...) au renunțaț la înțelepciunea lui Isus, la pâine, la pește, la vindecare, la scăparea de moarte?? Ei bine, poate spune cineva, a fost o alegere, iar oamenii aveau dreptul la alegere. Corect! Ce nu prea înțeleg bine e ce au câștigat oamenii în urma alegerii. Ori nu s-au gândit la câștig atunci când au ales? Se puteau gândi cel puțin la pierdere, zic eu...

miercuri, 21 noiembrie 2012

Așezarea fiecărei ființe

              Am auzit, citit, gândit despre lupta dintre Dumnezeu și Satana. Cred eu, cel care luptă cu toată energia e Satana. Dumnezeu nu face decât să existe, așa cum a făcut-o mereu. Nu-mi pot imagina o luptă între oricare ar fi persoana creată și un Dumnezeu Atotputernic. Spun creată, fiindcă nu-mi vine a crede că prin revoltă a devenit mai mult decât creatură. Dimpotrivă... Scripturile spun că din cauza atitudinii lui, celui rău nu i s-a mai găsit locul în Ceruri. Ceea ce face Dumnezeu în această luptă nu e altceva decât așezarea fiecăruia în locul pe care și l-a ales. 

marți, 20 noiembrie 2012

Cine?

          Isus i-a zis: „... Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu, dar: „Arată-ne pe Tatăl”? (Evanghelia după Ioan, cap.14, vers.9)

         Cuvântul Întrupat le spune ucenicilor „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”. Cuvântul scris a vorbit oamenilor de-a lungul istoriei „Cine M-a citit pe Mine, a văzut pe Tatăl”, Cuvântul predicat a spus mereu și o repetă astăzi: „Cine M-a auzit pe Mine, a văzut pe Tatăl”… Cuvântul trăit recunoaște de fiecare dată: „Cine M-a trăit pe Mine…” Cred că e vorba de experiența personală, fiecare poate spune altceva în dreptul acelor puncte. Spor la Viață!

luni, 19 noiembrie 2012

Mai importantă decât pâinea

        Atunci Isus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Acolo a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; la urmă a flămânzit. Ispititorul s-a apropiat de El şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Este scris: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos; căci este scris: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; şi ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.” „De asemenea este scris”, a zis Isus: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău.” Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi I-a zis: „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.” „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Atunci diavolul L-a lăsat. Şi deodată au venit la Isus nişte îngeri şi au început să-I slujească. (Evanghelia după Matei, cap.4, vers.1-11)

        Și o scurtă concluzie la episodul ispitirii: „Pâinea e importantă, libertatea e și mai important, cea mai importantă este însă fidelitatea neînfrântă și adorația niciodată trădată” – Alfred Delp.

vineri, 16 noiembrie 2012

Ieșiți din mijlocul ei!

            A treia zi s-a făcut o nuntă în Cana din Galileea. Mama lui Isus era acolo. Şi la nuntă a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui. Când s-a isprăvit vinul, mama lui Isus I-a zis: „Nu mai au vin.” Isus i-a răspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul.” Mama Lui a zis slugilor: „Să faceţi orice vă va zice.” Şi acolo erau şase vase de piatră, puse după obiceiul de curăţare al iudeilor; şi în fiecare vas încăpeau câte două sau trei vedre. Isus le-a zis: „Umpleţi vasele acestea cu apă.” Şi le-au umplut până sus. „Scoateţi acum”, le-a zis El, „şi aduceţi nunului.” Şi i-au adus: Nunul, după ce a gustat apa făcută vin – el nu ştia de unde vine vinul acesta (slugile însă, care scoseseră apa, ştiau) – a chemat pe mire şi i-a zis: „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.” (Evanghelia după Ioan, cap.2, vers.1-10)

            Imaginează-ți că o parte din cei prezenți la nunta din Cana, au rămas afectați de pățania cu terminarea vinului până la sfârșitul nunții. Deși aveau în față carafa plină, paharele pline, bucuria mirelui și miresei și mirarea celor care au privit spre minune și Înfăptuitorul ei, nu puteau ieși de sub efectul imaginii unei nunți la care s-a terminat licoarea fermecată... La fel ca ei sunt creștinii care trăiesc astăzi în umbra Crucii, feriți de arsura unui soare care nu mai ține seamă de reguli. Privesc la Golgota și continuă să strige „... nenorocitul de mine!”, asta în timp ce sunt mai mult decât „norocoși”. Au cunoscut Viața, dar trăiesc ca și când ar fi singuri pe lume. Așa e, vorbesc cu ușurință despre această stare, nu de alta, dar mă trezesc uneori trecând prin ea. Se numește necredință, cred eu. Și nu-i de stat acolo.

miercuri, 14 noiembrie 2012

În căutarea Celui mai mic


        Vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu, este mai mare decât el
. (Evanghelis după Luca, cap.7, vers.28)

        Ca și când nu e suficient să te naști din femeie... Trebuie să te muți în Împărăția lui Dumnezeu. Și nu e de ajuns să te vezi acolo! Trebuie să te apuci de treabă și să pornești cu toată ființa spre cel mai mic. Și nu mică ne va fi mirarea când căutându-l pe cel mai mic, îl vom găsi pe Cel mai Mare...

duminică, 11 noiembrie 2012

Mai este o Șansă!


        Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!” (Evanghelia după Luca, cap.7, vers.14)

        „Meseria” unora e să ducă oameni la groapă. Și fac lucru ăsta cu tot profesionalismul cerut de meseria lor. După ce își îmbracă salopeta de „gropari”, în mintea lor încape un singur gând: groapa și omul bine îngropat. Nu știu cât de mare e vina mortului, dar vina acestora s-ar putea să fie mare înaintea lui Dumnezeu.
        Observați în tabloul de mai sus: Isus, Domnul vieții e acolo, El îi spune văduvei să nu mai plângă, cei care Îl însoțesc pe Isus se opresc știind că are să se întâmple ceva, dar o categorie de oameni continuă să meargă… până când Isus atinge racla! Lecția e simplă, normalul anormal al omenirii devine normal ceresc atunci când Îl întâlnești pe Isus. Întunericul absolut nu este învățătură creștinească. Indiferent de situație, pentru un creștin „nu se mai poate face nimic” nu este soluția venită de Sus!
        Dacă printr-o împrejurare oarecare „mortul” ți-a încăput pe mâna „groparilor” de meserie, smulge-l și du-l la Isus. Și nu mai plânge… Nu trebuie ascultați oamenii care au hotărâr mântuirea unora și nemântuirea altora, împărțind viață  și moarte după regula: cine nu este ca noi, este mort și de nemântuit. Câtă vreme mai este suflare de viață, este și speranța mântuirii! Isus, învierea tuturor oamenilor, s-a așezat între mort și groapă. Mai este o șansă!

vineri, 9 noiembrie 2012

Să fie!

              
              Oamenii care cred în Dumnezeu nu trebuie să se teamă de judecata lui Dumnezeu. Această judecată nu e altceva decât ecoul cuvintelor din Cartea Genezei: „Să fie lumină!”

miercuri, 7 noiembrie 2012

Credința tatei



S-au dus atâtea generații
Și-au adormit atâția servi,
Iar Prințul tău din cer nu vine
Să-ți ia povara de pe nervi

Ai spus-o`n drum și la răscruce,
Chiar pe la garduri L-ai vestit.
Ascultătorii sunt țărână
Și Așteptatul n-a venit.

Te-ntreb azi, tată, cum se face
De porți în piept atâta dor,
Prin simplul fapt citind în Carte
Că Prințul va veni pe nor?

Cine-a sădit speranța-n tine
Și focul sacru de a-L vedea?
Tu cauți un răspuns chemării
Cum caută un mag o stea.

Te prinde-afară miezul noptii,
Cu ochi spre cer te scoli în zori
Și, ca de fiecare dată,
Tu cauți Norul printre nori.

E toamnă, plouă, cade bruma
Și-n frig astepți din cer veștminte.
Mai crezi? Mai vine? Ce zici, tată?
El vine, tată, că... nu minte.




autor: Emil Mocanu Alangelei, poezia a fost publicată în volumul

       Strigătul de la Miezul Nopții

Cartea se poate comanda pe site-ul editurii Viață și Sănătate

sau telefonic, la:  021.323.00.20 ; 0740.10.10.34 





marți, 6 noiembrie 2012

ACASĂ!

         "Când s-au întors acasă, trimişii au găsit sănătos pe robul care fusese bolnav." (Evanghelia după Luca, cap.7, vers.10)

          Dincolo de povestea vindecării acelui rob pentru care s-au mobilizat „trupele” bătrânilor iudei din locul acela, noi înșine suntem adesea trimișii unui suflet frământat. Căutăm liniștea acestui suflet, pacea și împlinirea, dar adesea ne întoarcem de la Dumnezeu ca de la o negociere și spunem sufletului ” – Prea grele condițiile, mai așteaptă…„ bineînțeles spunem asta pentru că nu înțelegem despre ce e vorba. Cu Dumnezeu nu e nevoie să negociezi ca să îți rezolve problemele sufletești. El Însuși a spus să Îl cauți atunci când ai felul ăsta de probleme! Și cine nu are problem de felul ăsta… Ceea ce trebuie să faci e să te întorci ACASĂ, asemeni unei ape în matcă. Despre ce vor fi discutat pe drum oamenii care au cerut lui Isus vindecarea? Nu știu și probabil aș greși dacă aș încerca să ghicesc. Ceea ce știu e că odată ajunși acasă au înțeles că problema lor fusese rezolvată pe când erau ei încă departe de casă. Acesta e Dumnezeu.

duminică, 4 noiembrie 2012

Cu frică și… cutremur


          „Cutremuraţi-vă, şi nu păcătuiţi!...” (Psalmi 4:4)

          Oare ce s-ar întâmpla dacă am cita partea asta de verset de câte ori ne vine a spune  „Mâniați-vă și nu păcătuiți!”? Dacă „mâniați-vă” poate fi folosit drept scuză de cei care se mânie, aplecarea asupra lui „cutremurați-vă” la ce ar trebui să conducă? Dacă Pământul s-a cutremurat atunci când îngerul a dat deoparte piatra de la mormântul în care a fost așezat Isus, poate că acel cutremur în fața ispitei e doar efectul căderii zidului care desparte inima noastră de Dumnezeu… Și ce altceva s-ar întâmpla decât un cutremur în toata ființa noastră, dacă înainte de a face răul am încerca să îi înțelegem izvorul și să îi calculăm consecințele?! 

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

el nu începe niciodată lupta

eu și păcatul
târziu am aflat că eu și păcatul meu așa e corect
nu îl știu chiar din naștere
poate că el mă știe
nici urmă de refugiu așa față în față
chiar și aerul pe care îl respir șuieră a realitate
el are o armă îndreptată spre mine
eu am o armă îndreptată spre el
eu tac în spatele buzelor sângerânde
cuvintele stau grupate asemenea armatelor mari
el râde sau plânge amenință urlă șoptește
ca un clovn expirat
dar dincolo de toate pe țeavă e moartea învelită în oțel
față în față poți rămâne așa până la capăt
oricum tu ești cel care moare
și nu înțeleg de ce nu vine nimeni să apese
îndurător trăgaciul rece al armei
tu bubuie în urechi tu tu tu
realitate față în față
apoi sâmbătă dimineața
soarele și zâmbetul fără egal din Ioan trei cu șaișpe

vineri, 2 noiembrie 2012

Duceți-vă de spuneți...


             „Ucenicii lui Ioan au dat de ştire învăţătorului lor despre toate aceste lucruri. Ioan a chemat pe doi dintre ucenicii săi şi i-a trimis la Isus să-L întrebe: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Aceştia, când s-au înfăţişat înaintea lui Isus, I-au zis: „Ioan Botezătorul ne-a trimis la Tine să Te întrebăm: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Chiar în clipa aceea, Isus a vindecat pe mulţi de boli, de chinuri, de duhuri rele, şi multor orbi le-a dăruit vederea. Şi, drept răspuns, le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce aţi văzut şi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia. Ferice de acela pentru care nu voi fi un prilej de poticnire.” (Evanghelia după Luca, cap.7, vers.18-23)

              „Toate aceste lucruri” despre care ucenicii i-au dat de știre lui Ioan, nu erau altele decât cele pe care le enumerase Isus. De ce atunci când au fost povestite de ucenici nu au avut efect, dar odată spuse de Învățător însemnau cu totul altceva? Oare vorba devine Cuvânt doar atunci când e rostită de Cer? Dacă e așa, atunci scrisul nu e scris până când cel care scrie nu a primit Cuvânt, predica nu e predică până când omul nu e altceva decât gura lui Dumnezeu, viața nu poate deveni Viață mărturisitoare până când inima omului nu e cu totul Templu în care să locuiască Dumnezeu. Și tot așa...

duminică, 14 octombrie 2012

Om!

             
             Pentru cei care cred că Isus, Domnul Vieții, nu a râs niciodată, nici măcar nu a zâmbit în timpul petrecut printre oameni, iată un mic contra-argument biblic: Evanghelia după Ioan, cap.11, vers.35.

sâmbătă, 13 octombrie 2012

duminică, 23 septembrie 2012

Gândul din inima ta


              „Dar un om, numit Anania, a vândut o moşioară, cu nevasta sa Safira, şi a oprit o parte din preţ, cu ştirea nevestei lui; apoi a adus partea cealaltă şi a pus-o la picioarele apostolilor. Petru i-a zis: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să ascunzi o parte din preţul moşioarei? Dacă n-o vindeai, nu rămânea ea a ta? Şi, după ce ai vândut-o, nu puteai să faci ce vrei cu preţul ei? Cum s-a putut naşte un astfel de gând în inima ta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.” Anania, când a auzit cuvintele acestea, a căzut jos şi şi-a dat sufletul. O mare frică a apucat pe toţi cei ce ascultau aceste lucruri.” (Faptele apostolilor 5:1-5)

             Câtă mirare a pus Petru în cele câteva întrebări... Și pe bună dreptate! Pentru un „Anania” care a trăit de-a lungul istoriei, întrebările lui „Petru” arată în felul următor:
•    Cum s-a putut naște în inima ta gândul să fii ca Dumnezeu?!
•    Cum ai putut crede că poți să mănânci în același timp din pomul cunoștinței binelui și răului și din pomul vieții?!
•    De ce, Anania, ai așezat pe altar ceea ce nu era vrednic de așezat acolo, după care, drept răspuns la ceea ce ți-a spus Dumnezeu ai ales să îl omori pe Abel?!
•    Ce cauți în oștirea Domnului cu mantaua de Șinear ascunsă sub cort?!
•    ....
•    ....
•    ....
•    Cum mai poți să crezi, Anania, după tot ce ai pățit timp de atâtea mii de ani, că ești plăcut lui Dumnezeu, nici rece fiind, nici în clocot...?! Zici că ai renunțat la moșioara de pe pământ pentru lucruri mult mai prețioase? Și mai mult decât atât, Safira, ești încă de acord cu el?...

vineri, 17 august 2012

...aproapele meu?

             
     „Fiule, dacă te-ai pus chezaş pentru aproapele tău, dacă te-ai prins pentru altul, dacă eşti legat prin făgăduinţa gurii tale, dacă eşti prins de cuvintele gurii tale, fă totuşi lucrul acesta, fiule: dezleagă-te, căci ai căzut în mâna aproapelui tău! De aceea du-te, aruncă-te cu faţa la pământ şi stăruie de el. Nu da somn ochilor tăi, nici aţipire pleoapelor tale! Scapă din mâna lui cum scapă căprioara din mâna vânătorului şi ca pasărea din mâna păsărarului…”  
                                                   (Proverbe 6:1-5)

miercuri, 8 august 2012

Nedreptatea negoțului său

           Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, fă un cântec de jale asupra împăratului Tirului şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoţului tău te-ai umplut de silnicie şi ai păcătuit; de aceea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu şi te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare. Ţi s-a îngâmfat inima din pricina frumuseţii tale, ţi-ai stricat înţelepciunea cu strălucirea ta. De aceea te arunc la pământ, te dau privelişte împăraţilor. Prin mulţimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoţului tău ţi-ai spurcat locaşurile sfinte; de aceea scot din mijlocul tău un foc care te mistuie şi te prefac în cenuşă pe pământ, înaintea tuturor celor ce te privesc. Toţi cei ce te cunosc între popoare rămân uimiţi din pricina ta; eşti nimicit şi nu vei mai fi niciodată!” (Ezechiel 28:11-19)

    Am citit și am recitit cele spuse în dreptul celui care urma să se transforme din Lucifer, îngerul de lumină, în satana, împotrivitorul. Ce am înțeles legat de negoțul nedrept care l-a dus atât de departe de Dumnezeu:  
    De la o vreme funcționa asemeni băncilor din ziua de azi. În primul rând, satana nu a avut de unde să ia un model și să încerce să îl aplice. Ceea ce tocmai se întâmpla nu avea precedent! Asta înseamnă că sistemul păcatului a fost construit piatră cu piatră exact în acele momente... Căderea nici măcar nu a început de la întrebări fără răspuns! A început de la a compara cât de frums sunt eu vs. cât de frumos te pot vedea pe tine. Apoi vârtejul a ridicat încet, iar înțeleptul s-a lăsat prins în capcana unei frumuseți mincinoase.
    De ce am spus că funcționa asemeni băncilor din ziua de azi: fiecare întrebare adresată unui alt înger aduce un răspuns (și tăcerea e un răspuns!), fiecare vorbă scoasă dintr-un context aducea alte judecăți, alte întrebări, tot ceea ce însemna convingerea unui anumit înger, supus cu șiretenie judecății altui înger, lăsa loc de interpretare... Știți că e o mare probabilitate ca dumneavoastră să vă rezolvați problemele financiare cu banii mei? Da, cu banii pe care tocmai vi i-a împrumutata banca, pe care cu o zi înainte i-am dat eu băncii să facă ce vrea cu ei, dar să îmi dea peste un an dobânda promisă, de altfel mult mai mică decât dobânda pe care dumneavoastră o veți da băncii pentru împrumutul efectuat...
    Dacă majoritatea clienților unei bănci ar vrea să își retragă banii din respectiva bancă, într-o perioadă scurtă, acea bancă ar avea probleme serioase. Dacă îngerii înșelați de satana ar fi încercat într-o „adunare administrativă” să discute liber unii cu alții, satana ar fi avut probleme serioase. Ar fi fost foarte mirați de noua formă în care au fost turnare gândurile și cuvintele lor... Dar nu s-a întâmplat așa. Bulgărele odată pornit, a devenit avalanșă! 
    Rămâi în Lumină, restul e simplu!

duminică, 5 august 2012

scenariu simplu pentru cifra doi


Isaac e o căsuță de lut cu ferestre întunecate
într-o zi a venit iedul cu inimă tânără
ușa s-a deschis larg iar înăuntru un glas a rostit să fie iar lumină
imediat îngerul creț care însoțea femeia și vânătorul de lucruri firești
le-a smuls acestora ochii și a făcut din ei un drum spre capătul lumii

așa punem aici casa cu fată și zâmbet acolo fântâna cu zâmbet și pălărie de paie
magazinul de vorbe și zâââmbet
ajunge cu atâta zâmbet m-am scârbit aici o crescătorie de porci

n-a fost nicio pădure aici a fost doar o plasă prin care am lăsat minciuna să mă lovească
din toate părțile
mama e un cuvânt care aruncă săgeți prin copacul cel mare și îmi străpunge adăpostul
ce roată strâmbă e cuvântul frate întotdeauna mai mare
de ce tată dar tata e acum o palmă care trezește universul la realitate
tu bucură-te de acest fiul al meu

cât mai avem până la râu două ceasuri de aur tresar
în trupul vechi de lut se stinge focul

joi, 2 august 2012

Suferința


                                       autor, Florian Guler

Suferință, veșnic nouă și mereu neașteptată,
Toate pot a le deprinde, dar pe tine niciodată.
Tu mă afli orișiunde, sus pe deal ori jos în vale,
Și îmi pui mereu pe umăr, un sac nou și-o nouă jale.

Suferință, taina vietii, ce-ntâlnești în jurul tău,
Treci prin foc și prin cuptoare, prin ciocane si ilău.
Ca să-mi dai desăvârșirea, tu un meșter făurar,
Mă frămânți, mă-nvârți pe roată, între palme de olar.

Suferință, ploaie rece, când prefaci pământu-n tină,
Tu-nmoi bulgării din brazdă să scoți florile-n lumină.
Suferintâ,  daltă sfântă, tu-mi dai chipul lui Cristos,
Mai umil, mai blând și harnic, slujitor mai credincios.

Suferință, ai o vreme … nu te-aduce întâmplarea,
Chiar de nu pot a-nțelege îți sărut îmbrățișarea.
Suferință, drum de lacrimi și cu harul mângâierii,
Suferință, calea crucii!… calea crucii și Învierii.

joi, 12 iulie 2012

Nimic nu sunt!

Costache Ioanid:


nimic nu sunt, un strop de tină
în care ai pus un bob de grâu,
un ciob în care-aduni lumină
pustiu din care scoți un râu,
 
nimic nu sunt, un rob netrebnic
chemat ca jugul Tău să-l port
să dau deoparte piatra rece
când Tu dai viață vreunui mort

nimic nu sunt, o cupă spartă
din care faci un heruvim,
sunt omul ce te-a dat la moarte
fără să-i pese de-al Tău chin

nimic nu sunt, iar Tu ești totul
și Tu te-ai dat ca preț al meu
făcând din pieptul meu chivotul
ce-l poartă-n El pe Dumnezeu

nimic nu sunt, nimic sub soare
dar Tu te-ai dat pentru nimic,
în veci să fii mereu mai mare,
să fiu în veci, mereu mai mic!

sâmbătă, 30 iunie 2012

Pilda celor poftiți la cină


(Evanghelia după Luca, cap.14, vers.15-24)

    Nu vreau să comentez fragilitatea scuzelor celor poftiți la cină. La o citire atentă, pot fi înlocuite, fiecare din ele cu „nu am chef!”. Vreau să vorbesc despre ce însemna această cină pentru cele trei categorii de oameni, analizând, pe scurt, modul în care li se face invitația.
    Pentru cei care „stau bine”, robul trimis are următoarea formulă: „Veniți, căci iată că toate sunt gata!”. La prima citire am rămas cu impresia că oamenii aceștia abia așteptau să fie gata pregătirile ca să poată merge acolo! Parcă stăpânul nici nu se gândește la vreun refuz... Apoi răspunsurile a doi dintre ei conțin câte un „iartă-mă”, ca și când s-ar aștepta la înțelegere din partea celui care i-a invitat...
    „Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi!” Du-te și adu… Oricât de mare a fost surpriza refuzului celor dintâi, se pare că stăpânul e sigur în ce privește venirea acestora din urmă. Mergi și adu-i aici. Fără invitația făcută din timp, care să dea omului posibilitatea pregătirii?! Iar ei au venit!
    „Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre…” La ce bucurie să te aștepți când invitații au fost aduși la petrecere cu de-a sila? Ori oamenii s-au considerat atât de nedemni să fie prezenți la această cină, încât nici prin minte nu le-a trecut să meargă acolo, chiar invitați! Probabil răspunsul dat celui care îi invita a fost „Domnule, cred că ați greșit, nu despre noi este vorba...”
    Dar iată casa plină cu oameni și cu bucurie!

    Există oameni, specializați în ale religiei, a căror purtare și mai ales învățătură nu lasă nici o îndoială că Marea Cină nu s-ar putea desfășura fără ei. Ei sunt, într-un anume fel, mai marii cetății, cei care au întâietate, care se pricep inclusiv la afaceri, care stabilesc regulile... Ei însă ar putea spune Mântuirii oferite de către Dumnezeu „Nu, mulțumesc de invitație, iartă-mă, dar nu în condițiile astea!” Mai mult, cu toată „smerenia” lor, se pare că au rezolvat de-a lungul timpului atâtea lucruri nelalocul lor cu „iartă-mă”, încât nu era nicio îndoială că va fi totul în regulă, indiferent de felul lor de purtare.
    Există oameni, care sunt în cetate, dar locul lor este undeva în piețe și pe ulițe, mai toți poartă un semn al blestemului lui Dumnezeu (cel puțin așa cred cei din prima categorie): sărăcie sau boală. Sunt și ei de-ai bisericii, ascultători de cele sfinte, dar ale lor sunt fărâmele care cad de la masa stăpânilor... Ei știu totuși că au dreptul la acestea! În ce privește mântuirea, nici ei nu mai știu ce să creadă... N-ar fi rău, dacă se poate...
    Există oameni care locuiesc dincolo de porțile cetății, dincolo de zidurile care oferă siguranță și liniște. Ei merg la biserică rar, iar atunci când se vorbește despre cele sfinte ei pot fi doar ascultători! Și totuși, pilda spusă de Isus ne spune că și ei sunt Biserica Sa! În mintea lor există dorința mântuirii, dar necunoașterea bunătății Aceluia care cheamă la viață, nu le permite să aibă prea multe speranțe. Dacă mai marii (dovediți a fi mai mici...) cetății ar fi priceput despre ce e vorba în religia adevărată, cei din piețe și cei din afara cetății ar fi trăit în casele lor luxoase și nici prin gând nu le-ar fi trecut să meargă la Cină fără ei! Dar nici ei nu L-au cunoscut și nu i-au lăsat nici pe alții să Îl cunoască.
    Îngerii nu a fost surprinși nicio clipă de felul în care s-au derulat lucrurile. Posibil să îi fi nedumerit puțin îndelunga răbdare a Lui față de cei care aveau să refuze la sfârșit mântuirea... 


joi, 24 mai 2012

A fi sau a nu fi...

C.S.Lewis:

„Tu nu ai un suflet. Tu eşti un suflet. Tu ai un trup.”

Pilda stuparului




                Și poate că Isus ar fi spus și pilda stuparului, dacă pe vremurile de atunci s-ar fi găsit în Israel stupari câți se găsesc astăzi printre noi. Bineînțeles ar fi spus această pildă într-o formă „dumnezeiască”, într-o simplitate absolută și cu o dragoste de oameni la care eu doar visez acum, dar pe care aștept să o simt în inima mea și a tuturor celor care trăiesc așteptând întâlnirea cu El.

                „După un timp, în care binecuvântarea Cerului a coborât în flori și în munca harnicelor albine, stuparul și-a așezat centrifuga (mașina pentru stors miere) într-un loc retras, ferit de albine și căldura soarelui. Ajutoarele stuparului au început să aducă ramele încărcate cu miere, să umple centrifuga și în curând transpirația, dar și bucuria se puteau citi pe fețele lor.
                Totul a fost „perfect” până la un moment dat, când, spre surprinderea lor, din nu se știe ce motiv, vasul în care se colecta mierea din centrifugă s-a lipit atât de tare de pământ, încât le-a fost imposibil să transporte mierea la butoaiele curate care ar fi urmat să fie umplute, iar gustoasa miere să fie dusă tuturor celor care ar fi avut nevoie de ea.
                Acum, toată „dulceața” blocată în centrifugă și butoaiele goale amărau chipurile și sufletele oamenilor. Unii au fost de părere să scoată mierea din vasul acela, să îl arunce și să folosească altul. Stuparul însă, din diferite motive, a ales să mai lucreze la dezlipirea vasului, poate că până la urmă va reuși în ceea ce face și totul va merge așa cum a plănuit la început. Nu știu dacă a fost cineva printre cei de față, care să înțeleagă ce se întâmplă în mintea stuparului. O parte din oameni căutau soluții și le transmiteau acestuia, mirându-se că nu erau ascultați, o altă parte, chiar dacă nu pricepeau, amintindu-și situațiile din trecut, în care stuparul a găsit mereu soluția corectă, așteptau nu fără oarecare încordare...”

                „Lipită” de pământ, din nu se știe care motiv, biserica (alegeți singuri ce înțelegeți prin biserică...) e plină de binecuvântările Cerului, dar prea puțin folositoare pentru a duce lumii aceste binecuvântări. Iar Cerul așteaptă!


sâmbătă, 19 mai 2012

Întru viitorul: „Da!”

(Cartea lui Iov)

Ştiu că nu mai e la modă, eu însă ştiu prea bine acest lucru pentru a-l mai pune la îndoială: nimic din viaţa unui creştin nu este întâmplare, totul este ocazie şi pregătire în vederea clădirii unui caracter curat, care să reziste la cele mai mare cutremure.
    Astfel:
A sosit o zi în viaţa tânărului Iov, când acesta a studiat cu înţelepţii vremii lui geografia. A învăţat despre cât de „ciudată” poate fi rotirea în gol a pământului şi aranjarea uscatului şi a marilor întinderi de apă, cât de liniştite stau toate la locul lor. Cred că acest Iov s-a minunat, că au trecut zile şi nopţi în care a meditat şi a lăudat pe Dumnezeu pentru măreţia acestor lucrări.
    Şi iată că într-o zi, interesat de lucrurile minunate create de Dumnezeu, a invitat în casa lui un cunoscător într-ale stelelor şi ale cerului, astfel a învăţat despre nori şi despre ploaie, despre grindină, dar şi despre constelaţii şi rânduiala lor desăvârşită.
    Într-o altă zi, un oarecare priceput în ale zoologiei i-a vorbit lui Iov despre cât de întins e pământul şi despre felurite animale neîntâlnite în locul în care acesta locuia. I-a descris, atât cât permit cuvintele, un hipopotam, un leviatan...
    Ziua cea mare însă, a fost ziua în care adevăratul Maestru a dat un examen lui Iov, în faţa întregului universul, din toată (sau doar din) materia la care a avut acces. Atunci a înţeles tânărul că tot ce înseamnă măreţie şi frumos trebuie legat puternic de Creator, că tot adevărul de care îţi face parte El în viaţă trebuie strâns cu grijă, pentru ca în ziua aceea, în care omului îi e adresată o singură întrebare la care se poate răspunde prin da sau nu, răspunsul lui să fie „Da!”.

joi, 17 mai 2012

Gând


                





    „Crucea a însemnat durere, suferință și zbucium. Paradoxal, creștinul nu poate trăi bucuria mântuirii și nu poate simți pacea lui Dumnezeu dacă această cruce nu este obiectul studiului Său. Bineînțeles, înțeleg prin cruce momentul răstignirii, nu obiectul torturii.”

duminică, 13 mai 2012

Foarte pe scurt

    În ce privește lumea, planul pentru moartea Lui era pregătit în cele mai mici amănunte. Nu cred că fac nicio greșeală atunci când spun că lumea L-a omorât pe Isus. Cât despre faptul că El și-a dat viața pentru noi: chiar dacă știa despre planul cu privire la El, chiar dacă iubea viața (și cum să nu o iubească dacă Viața era EL?!) a hotărât să meargă înainte (acest înainte cred că e cel mai puțin explicat termen din povestea asta), prin moartea Lui dezvăluind clar cele două „chipuri”: al Lui Dumnezeu care nu dă înapoi când e vorba de dragoste și al lumii, care nu dă înapoi când e vorba să își apere ceea ce aparține ei...

sâmbătă, 12 mai 2012

Bunul Samaritean

    



            „Târziu au aflat evreii, o parte din ei, că bunul samaritean era de fapt Evreul care le-a spus povestea...”

duminică, 6 mai 2012

Poruncește-mi, Doamne, să fiu sincer!


    Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
                           (Evanghelia după Marcu, cap.8, vers.34)

    Știu că spusele Lui rămân în veac, că nu au nevoie nici de adaosuri și nici de scăderi din partea înțelepților, creștini sau ba. Mă întreb însă, dacă în vremea de astăzi, El ar fi spus cuvintele de mai sus, am fi ascultat și înțeles versetul fără să cerem lămuriri? Cuvintele care ne folosesc întru comunicare au fost supuse de-a lungul timpului unei uzuri, religia și-a construit un limbaj de „specialitate” (din lemn de proastă calitate…) și acum stăm în fața unor lucruri simple, uneori prea complicate pentru noi. Poate că logica să fie baiul, adică, luând lucrurile de la coadă la cap e destul de greu să iasă ceva bun: „eu sunt creștin, asta înseamnă că merg după El, deci într-adevăr am voit să fac ceea ce mi s-a cerut...” Că sunt creștin mi-e simplu să observ, mai ales că mi-au spus-o alții...
    „Căci nu știu ce fac, nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.” – o „plăcere” să iei din versetul aflat în Epistola către Romani acel „nu fac ce vreau” și să îl așezi în experiența ta de om care vrea să îl urmeze pe Isus.
    Problema lui a vrea: în ce privește unele lucruri mi-e mai simplu să exprim lucruri clare cu privire la Dumnezeu, decât lucruri care mă privesc direct pe mine. O fi din cauză că nici rece, nici căldicel?! În versetul citat la început, o întrebare stăruie în minte, fără a-i putea da un răspuns clar: eu vreau sau nu vreau să Îl urmez pe Isus? Matei s-a ridicat pur și simplu de pe locul lui de vameș și a plecat după El, în timp ce un tânăr bogat I-a întors spatele și a plecat învăluit de un „nu” clar. Un simplu „da” înseamnă într-adevăr da? Cât de sincer pot fi cu mine însumi? Chestiune de exercițiu ori poate de „concentrare” asemeni practicilor orientale... Sunt sigur că nu! Cam multe întrebări, știu, dar nu ai cum să afli răspunsul până nu formulezi întrebarea... 
    Din cele studiate în Scripturi, un lucru mi-e foarte clar: dintre cei care au stat cândva înaintea Lui, având nevoie de un răspuns la o întrebare „adevărată”, nici unul nu a reușit să fie nesincer. Isus a fost pentru ei o oglindă care nu a deformat nicicând realitatea! Mai mult, motivul pentru „cercetează-mă, Dumnezeule...” e unul care merită toată atenția: din pricina păcatului dinlăuntru, din pricina păcatului care ne înconjoară, nu putem fi siguri nici pe sinceritatea noastră, nici pe cuvântul dat în ce privește un legământ cu Cerul! Cred că avem nevoie de o cerere de felul: „Poruncește-mi, Doamne, să fiu sincer!” Dacă am libertatea să aleg între a voi și a nu voi? Da, altfel moartea Lui ar fi fost degeaba... De ce intervine Isus în alegerea dintre a voi și a nu voi? Intervine doar atât cât să am eu libertatea, altfel păcatul care nu se prea sinchisește de regulile luptei, mi-ar strica întotdeauna planurile după regula... nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc.
    Și iarăși zic: „Poruncește-mi, Doamne...!”
   
       
   

joi, 3 mai 2012

acest fel de dragoste...



           
Maica Tereza:
 
   „Să nu credeţi că dragostea, pentru a fi adevărată, trebuie să fie extraordinară. Lucrul de care avem nevoie e să iubim fără ca asta să ne obosească.”

marți, 1 mai 2012

Dacă voieşte cineva



        Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. (Evanghelia după Marcu, cap.8, vers.34)                                                                             

Creştinismul pare a fi o religie a oamenilor „slabi”. Cel puţin aşa se vede când e privit de acei oameni care se consideră puternici. Bineînţeles, creştinismul e o religie a oamenilor „puternici”, asta spun cei care îşi compară puterea de sacrificiu cu vajnicele abţineri ale creştinilor... Absolut, oricare practicant al creştinismului poate spune că nici unul din aspectele de mai sus nu e important în viaţa de creştin. Puterea unui creştin se măsoară altfel.
Isus nu vorbeşte acelei „părţi” a umanului care se poate vedea pe sine însuşi doar printr-o comparaţie cu altcineva. El vorbeşte tuturor despre un fel personal de a trăi această viaţă. Nici nu se adresează unei mulţimi de oameni care nu ştiu de existenţa Lui, ci unor oameni care ar vrea să-L urmeze, dar nu ştiu cum. Mai mult, se identifică pe Sine cu idealul de libertate, fericire, omenie care „bântuie” mintea şi sufletul fiecărui om născut vreodată în lume.
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine” – impactul are loc atunci când cei doi lideri sunt aşezaţi faţă în faţă: tu şi Isus. Care e încurcătura? Ceea ce am scris mai înainte poate fi citit uşor: Tu sau Isus? Pe drumul care duce spre VIAŢĂ se poate merge într-un singur fel: în urma Lui. De ce? Aici oamenii „puternici” încep să cârtească: „Vezi, nu înseamnă asta încălcarea demnităţii umane?” Nu prea înseamnă. Drumul spre viaţă trece prin moarte şi singurul care ştie exact drumul e El.
E cerinţa lui Isus pentru noi umblatul toată ziua pe genunchi, cititul Cărţii în semi-întuneric,  plânsul de felul „nu ne lăsa, Doamne...” ori plânsul de mila Celui care a suferit pe Golgota? Dar nici „superioritatea” unora asupra altora nu e chiar ceea ce aşteaptă Isus de la noi. Care e de fapt imaginea curată a creştinismului? E imaginea luată de la cei care aleg să Îl urmeze într-un fel sau altul pe Isus ori chiar imaginea dată de Isus? Să urmăresc copia sau originalul? Dar ideea asta de copie, nu e chiar ea o dovadă a încălcării demnităţii omului? Dacă citim cu atenţie cuvintele Lui, o să vedem că nici măcar copiatul nu e cerinţa Lui pentru oameni. Copiatul e doar una căile prin care se chinuie să Îl urmeze o parte deloc neînsemnată a creştinismului. Sau e doar o etapă normală în experienţa creştină?
„Dacă voieşte cineva să vină după Mine” – din context se poate lesne înţelege că spusele lui Isus din acest verset se adresează acelora care, aparţinând grupei ucenicilor sau norodului, deja au hotărât să Îl urmeze pe El, dar au ales să facă asta în felul lor. Cei din rândul ucenicilor voiau să meargă în rând cu El, iar norodul prefera să stea jos şi să aştepte din când în când întoarcerea Lui pentru a rezolva problemele apărute de la ultima lor întâlnire. Chiar dacă ştiau Calea, iar buzele lor exprimau dorinţa de a merge pe ea, inimile lor stăteau nehotărâte la capătul de la care începe Călătoria. Ar fi vrut, dar încă nu voiau...

luni, 30 aprilie 2012

Țăndări și ascultare!



    Şi, pe când se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui.
                       (Cartea Exodului, cap.32, vers.19)

    Tablele Legii, lucrarea lui Dumnezeu, scrisul lui Dumnezeu… Hmm, așa ceva nu ar fi trebuit trecut în rândul lucrurilor sfinte, de care oricine s-ar fi atins ar fi fost pedepsit cu moartea? Și totuși, cel care a sfărâmat acele pietre care purtau înscrisul lui Dumnezeu, nici măcar nu este mustrat pentru asta!
    Ce se poate înțelege din gestul acela al lui Moise și mai ales din purtarea lui Dumnezeu? Ritualul are un loc important în viața creștinului. Cred că participarea la ritual este cu atât mai intensă și mai vie cu cât credinciosul își cunoaște Dumnezeul. Mai cred însă că participarea „intensă și vie” a unuia care nu are o legătura cu Dumnezeul lui nu poate da decât o imagine jalnică a credinței și nu poate decât să lase dezgust în ochii spectatorilor, oricare ar fi ei. Purtarea cu lucrurile sfinte, în orice religie, cu atât mai mult în creștinismul celor care au un Dumnezeu viu, nu poate fi decât sfântă.
    Dar cum să te porți astfel cu lucruri pe care le-a atins mâna lui Dumnezeu? Gestul lui Moise nu face decât să clarifice realitatea ascunsă unora din cauza închinării la vițelul de aur: nu se poate vorbi despre legământ cu Dumnezeu atâta vreme cât poporul a ales apostazia! Nu se poate aștepta ca Dumnezeu să își împlinească făgăduința, atâta vreme cât oamenii „și-au luat vorba înapoi”. Dacă tot a existat har și posibilitatea pocăinței pentru unii din cei care au participat la actul apostaziei, ei bine, izvorul acelui har nu a fost înțelegerea apostaziaților cu Dumnezeu. A fost o promisiune făcută de Dumnezeu altor oameni și anume patriarhilor.
    De fapt, purtarea lui Moise cu poporul era doar reflectarea „discuției” de pe munte, dintre el și Dumnezeul Lui. Poporul numit acum „poporul tău pe care l-ai scos, tu, Moise, din Egipt…” arată ceea ce vede Dumnezeu în poporul pe care El l-a scos din Egipt. Spargerea tablelor Legii, o ilustrare clară pentru popor a realității la care au hotărât să ia parte.
    Vițel de aur astăzi? Dacă da, atunci fiți siguri că tablele Legii, act al legământului, nu au nici un rost, sunt țăndări înainte ca vreun Moise să vină și să demonstreze asta! Dacă tot mai există har, atunci motivul este rugăciunea Lui pentru popor. Pocăit sau nepocăit (pocăit în sensul „bun”, adică om întors la Dumnezeu), au aceeași soartă? Până când Moise a scos seminția lui Levi, neparticipantă la falsa închinare, se pare că da… până când sabia judecății a împărțit clar poporul în morți și pocăiți lăsați în viață!
    Lui Dumnezeu nu i-a fost greu să scrie pentru a doua oară poruncile Sale, de data asta pentru alți oameni. Fiindcă Dumnezeu e cel care conduce închinarea, nu închinarea oamenilor Îl conduce pe Dumnezeu în ascultarea de rugăciunile lor...
   

*sursa photo:
http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Biblii/Biblia%20in%20imagini/Moise%20sfarama%20tablele%20Legii.html

luni, 23 aprilie 2012

icoană în alb și negru


atât de mult roșu
primăvara înflorea pe ramuri cuțite care se roteau în carnea cerului
degeaba căutau oamenii locul în care să devină cuminți
tasta copiatorului clicăia sec la fiecare douăzecișipatru de ore

într-o zi Dumnezeu a luat creionul
a desenat un contur a șters a desenat un contur a șters a desenat un contur
al doilea contur 
fierul planetei s-a aliniat rece în câteva cuie
a desenat un strigăt a oftat
tasta x a căzut în centrul orașului
sub un cer albastru inconștient

Dumnezeule Tu care ne desenezi întruna

luni, 16 aprilie 2012

Am aflat despre voi de la Dumnezeu...


    „Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri.”
(Întâia epistolă către Corinteni, cap.1, vers.11)

    Cât de altfel sună spusele lui Pavel, față de felul de a fi spuse lucrurile astăzi: „Am auzit despre voi, de la nu spun cine, că m-au pus să promit că nu spun, că între voi sunt certuri...” S-or fi supărat ai Cloei, că de, or fi socotiți pârâcioși de unii frați? Sau de-acum înainte fiecare să aibă grijă ce spune când sunt ei de față, că uite ce se poate întâmpla...
    Și totuși, ce fel de copil să fii, să nu spui părinților tăi răul pe care l-ai făcut și care acum te macină? E ca și când ai da foc casei și fără putința de a stinge focul alegi să taci, ca nu cumva să știe cineva că arde...
    Apoi, ce mare lucru i-au spus oamenii ăștia lui Pavel? Adică, nici să te cerți nu era un lucru normal în comunitatea de atunci?!
    Cred că versetul se poate citi mai simplu astfel: Dumnezeu a văzut ce se întâmplă în Corint, a vorbit prietenilor să-i, „ai Cloei” știuți după nume și i-a trimis să dea de veste lui Pavel că e timpul să vină și să facă cunoscut fraților părerea lui Dumnezeu, descoperită lui, vizavi de ce se întâmplă în Casa Lui. De ce nu i-a spus direct lui Pavel? Poate pentru că era vremea pentru ai Cloei să dea un examen la curaj, ascultare și dragoste de frați...
    Ce poți face într-o zi de luni, ploioasă și după unii zi de sărbătoare? Exact, să te gândești vreo câteva minute la ce-ar putea spune ai Cloei despre tine, frate între frați...


duminică, 15 aprilie 2012

Steagul lui Dumnezeu!



    Împăratului Siriei i s-a tulburat inima. A chemat pe slujitorii săi şi le-a zis: „Nu voiţi să-mi spuneţi care din noi este pentru împăratul lui Israel?” Unul din slujitorii săi a răspuns: „Nimeni, împărate, domnul meu; dar prorocul Elisei, care este în Israel, spune împăratului lui Israel cuvintele pe care le rosteşti în odaia ta de culcare.” Şi împăratul a zis: „Duceţi-vă şi vedeţi unde este, ca să trimit să-l prindă.” Au venit şi i-au spus: „Iată că este la Dotan.” A trimis acolo cai, care şi o oaste puternică. Au ajuns noaptea şi au înconjurat cetatea. Slujitorul omului lui Dumnezeu s-a sculat dis-de-dimineaţă şi a ieşit. Şi iată că o oaste înconjura cetatea, cu cai şi care. Şi slujitorul a zis omului lui Dumnezeu: „Ah! domnul meu, cum vom face?” El a răspuns: „Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.” Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei. 
(2 Împăraţi 6:11-17)

    O zi care începe altfel pentru mulți oameni:
    Un împărat, tulburat de nereușitele planurilor sale, se hotărăște să rezolve problema! „Cum se face că împăratul Israelului cunoaște ceea ce ar trebui să cunoaștem doar noi? Clar că e vorba de trădare!” Unul dintre slujitori, posibil un rob israelit, spune împăratului o taină care i-ar fi putut schimba viața lui și întregului popor: „este acolo un om care știe, indiferent de mulțimea celor care îți păzesc dormitoarele, cuvintele rostite de tine înainte de culcare!”  Hotărârea? Un om care nu a înțeles nimic: „mergem să ne războim cu ei...” Dacă lui Elisei Dumnezeu îi spunea secretele împăratului, cum să nu îi spună „îndrăzneala” strigată în gura mare! Dar dacă acest Elisei e slujitorul unui Dumnezeu care se pricepe doar la spionaj, iar în ce înseamnă putere și luptă nu poate face față?!
    O armată așezată în jurul unei cetăți, pentru a-l prinde pe cel căruia „Nu se știe cine” îi spune totul! Ce mai așteaptă această armată, de ce nu au atacat noaptea?
    Ghehazi, un om care îi slujește lui Elisei, are parte de o trezire „șoc”! Deși seara a fost una liniștită, iar somnul odihnitor, dimineața îl surprinde: cetatea e înconjurată de dușmani! Aha, nu-i a bună...
    În scena prezentată, personajele descrise până acum au ceva în comun:  deși se desfășoară pe două planuri, pământesc și ceresc, se pare că au acces doar la ce se întâmplă pe pământ. Altfel spus, sunt ca niște participanți orbi la un război adevărat! Care sunt efectele acestei „orbiri”? Pentru unii entuziasm și speranța unei victorii imposibil de realizat în condițiile în care nici nu știu cu cine se luptă... Pentru alții, doar teamă!
    Dintre cei cei implicați în necazul de la Dotan, cel care este ținta atacului (din cele scrise nu-mi dau seama dacă a fost nevoit să iese afară ca să vadă despre ce este vorba. Îmi amintesc replica unui general rus, căruia un soldat îi raportează speriat cifrele uriașe reprezentând „inventarul” oștirii inamice: „soldat, am venit aici să-i batem, nu să-i numărăm!”), e vorba de Elisei, nu are nevoie să vadă, să numere, să se convingă dacă e „pe bune” ceea ce se întâmplă afară. Alta chestiune are nevoie de rezolvare: să plece urechea spre vocea Aceluia care știe EXACT situația! După ce înțelege planul lui Dumnezeu pentru el, omul poate continua să rămână om, fără disperarea sau bucuria care pot da naștere la neoameni...    
    Scurtă concluzie? În lupta cu Dumnezeu, poate învinge doar Dumnezeu! Nu, nici măcar Elisei nu învinge în lupta cu sirienii, nu de alta, dar nu e lupta lui... Chiar dacă e prezent pe acest front, el nu e unui din luptători, el doar steagul lui Dumnezeu, în jurul căruia stau adunate oștirile cerești...

miercuri, 11 aprilie 2012

și nimeni ca să înțeleagă ziua și ceasul


spune-mi Tată ce se întâmplă cu noi
de ce-ai chemat argații să lege azi-dimineață
un singur cal la carul ce pleacă în război

iată câmpia crește din umbra ierbii moartea
deja a-ntins capcane să prindă iepuri mici
e liniște dă-mi mie toată partea

ce nu mi se cuvine spune-mi Tată
pe fruntea neatinsă a ultimului cal
în negrul nebuniei de ce-nflorește o pată

din munți pornesc la vale pârâuri de noroi  
nepăsătoare noaptea cioplește-n cer o cruce
la templu se jerfește cifra doi...

marți, 10 aprilie 2012

Gabriela Tudorache își dorește să-și vadă copii crescând

Articol preluat de pe blogul http://gabrielatudorache.blogspot.com 

Într-unul din comentariile la postarea „De la noapte la Viață”, am fost rugat sa scriu ceva despre cazul
 Gabrielei Tudorache. Am preluat de pe site-ul indicat in comentariu, articolul de mai jos. Raspunderea
 morala (si gramaticala) apartine autorilor articolului. 



V-ați întrebat ce ați putea face cu 10 lei? Mulți ar raspunde că și-ar cumpăra 2 litri de ulei de calitate mai slabă, alți mi-ar răspunde că și-ar cumpăra ceva dulce sau câteva țigări.Răspunsul la această întrebare depinde de la o persoană la alta.Dar v-ați pus întrebarea că cu 10 lei ați  putea salva viața unei persoane? Poate ați spune că aș fi absurd sau că viața Gabrielei Tudorache  costă numai 10 lei. Nu costă atât că o viață nu o putem cumpăra nici cu toți bani din lume.Dar 10 lei contează pentru Gabriela că în momentul de față are nevoie de ajutorul nostru al tuturor.Își dorește din tot sufletul să-și vadă copii crescând.   Orice părinte își dorește să-și vadă copii mari, realizați la casele lor și cu tot ce este mai bun.

Haideți să fim un pic mai uniți pentru a salva viața acestei mame cu chip angelic și cu o bunătate rar întâlnită.

Gabriela Tudorache, de care va scriam în rândurile de mai sus are 42 de ani și este mama a doi copii unul de 13 ani și cel mare de 23 de ani.A doi copii care are acum cea mai multă nevoie de mamă pentru ai mangâia în clipe grele, pentru ai sprijini în drumul lung al vieți.Însă Gabriela are de trecut un obstacol greu  a fost diagnosticată cu Meningiom (tumoare cerebrala benigna) în termeni noștri binecunoscuți tumoare pe nervul optic ceea ce înseamnă întâi pierderea vederi și pe urmă cei mai dureros pirderea celui mai frumos dar VIAȚA.Toate aceste necazuri au început în anul 2007, când a avut primele semne ale boli dureri groaznice de cap și slăbirea vederi.Și de atunci a început o continuă luptă: analize, căutări pe internet a unei clinici de specialitate până ce a aflat că singura ei speranță este în Germania la Clinica de neochirurgie INI din Hanovra la medicul Prof. Dr. Fahlbusch fiind singurul medic care ia garantat că operația va reuși dacă va ajunge la timp.Dar durerea este că familia nu are suma cerută pentru operație fiind foarte mare 35.000 de euro fără a include transportul și cazarea pe toată durata spitalizări.

Fiecare persoană putem fi un înger păzitor al Gabrielei donând din puținul pe care îl avem. 
Fiecare leu contează în salvarea vieți acestei mame eroine.Să ne unim cu toți să donăm sau 
macar să postăm pe facebook povestea de viață a Gabrielei dacă noi nu putem dona o pot face alți.
Viața ei depinde de noi.
Cei care doresc să doneze o pot face cu toată încrederea în contul prezentat mai jos:
BCR – Ploiesti , Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT : RNCB RO BU