sâmbătă, 17 decembrie 2011

Marea îmblânzire



S-a oprit tremurând în faţa Lui. Parcă pentru a fugi de sine, pentru a amâna totul, s-a refugiat în gestul acela disperat al prinderii mâinii copilului, căzute pe lângă trup... Într-un sfârşit, vocea răguşită a rostit întrebarea. Privirile au coborât uşor, ca şi când fiecare din cei prezenţi era dator cu un răspuns. „De ce?”, a repetat într-un târziu. Durerea cuprinsă în cele câteva litere adună în jurul satului toţi oamenii care au trăit vreodată! Ea continuă să întrebe, rar, apăsat...
Pe rând, prinzând momentul în care întrebarea devenită bici loveşte fără milă trupul Omului prins la mijloc, tot mai mulţi păşesc în interiorul cercului. Dezlipită acum de pe miile de buze uscate şi reci, întrebarea trasnsformă locul într-o inimă uriaşă, pulsând tot mai repede, imprimând fiecărei particule un ritm nebunesc! Dar asta nu poate să dureze. Insuportabilul s-a materializat într-un zid fierbinte, înalt până dincolo de punctul care face neputincios orice ochi omenesc...
               „S-a sfârşit!” - clipă din urmă care a luat chipul celuilalt timp. Cu o viteză ameţitoare tâmplarii au cioplit primul copac ce le-a ieţit în cale, au adus ciocane şi cuie, soldaţii s-au aşezat în dezordine de-a lungul străzilor,  neînţelepciunea şi-a îmbrăcat hainele de sărbătoare: „S-a sfârşit!” Asemeni unei păsări de pradă,  marele „De ce­?” coboară dintr-un cer nebănuit până atunci, ciugulind de prin sufletele uitate deschise „De ce?”-urile primare, acum străine şi zadarnice...  
               S-a oprit tremurând în faţa Lui. Nu avea unde să fugă. Curgerea timpului nu îşi mai avea rostul, nu se mai putea schimba nimic... În locul copilului mort, braţele ei slabe poartă o grămadă încâlcită de flori. „Nici eu nu te osândesc.” Pe rând, nimeni nu se mai întoarce acasă. A fost o dimineaţă.            

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu