sâmbătă, 17 decembrie 2011

Marea îmblânzire



S-a oprit tremurând în faţa Lui. Parcă pentru a fugi de sine, pentru a amâna totul, s-a refugiat în gestul acela disperat al prinderii mâinii copilului, căzute pe lângă trup... Într-un sfârşit, vocea răguşită a rostit întrebarea. Privirile au coborât uşor, ca şi când fiecare din cei prezenţi era dator cu un răspuns. „De ce?”, a repetat într-un târziu. Durerea cuprinsă în cele câteva litere adună în jurul satului toţi oamenii care au trăit vreodată! Ea continuă să întrebe, rar, apăsat...
Pe rând, prinzând momentul în care întrebarea devenită bici loveşte fără milă trupul Omului prins la mijloc, tot mai mulţi păşesc în interiorul cercului. Dezlipită acum de pe miile de buze uscate şi reci, întrebarea trasnsformă locul într-o inimă uriaşă, pulsând tot mai repede, imprimând fiecărei particule un ritm nebunesc! Dar asta nu poate să dureze. Insuportabilul s-a materializat într-un zid fierbinte, înalt până dincolo de punctul care face neputincios orice ochi omenesc...
               „S-a sfârşit!” - clipă din urmă care a luat chipul celuilalt timp. Cu o viteză ameţitoare tâmplarii au cioplit primul copac ce le-a ieţit în cale, au adus ciocane şi cuie, soldaţii s-au aşezat în dezordine de-a lungul străzilor,  neînţelepciunea şi-a îmbrăcat hainele de sărbătoare: „S-a sfârşit!” Asemeni unei păsări de pradă,  marele „De ce­?” coboară dintr-un cer nebănuit până atunci, ciugulind de prin sufletele uitate deschise „De ce?”-urile primare, acum străine şi zadarnice...  
               S-a oprit tremurând în faţa Lui. Nu avea unde să fugă. Curgerea timpului nu îşi mai avea rostul, nu se mai putea schimba nimic... În locul copilului mort, braţele ei slabe poartă o grămadă încâlcită de flori. „Nici eu nu te osândesc.” Pe rând, nimeni nu se mai întoarce acasă. A fost o dimineaţă.            

sâmbătă, 3 decembrie 2011

portativ în cădere liberă



(Ev. după Marcu, cap.11, vers.20, 21)


dimineaţa muşcă din trunchiul smochinului
şi nimeni nu întreabă de ce
urmează o trecere
Petru
ucenicul pasăre mistuit în taină de celălalt ucenic
nu mai e mult şi
vorbele aliniate frumos
se vor împrăştia fiecare pe la buzele lor
ia şi tu o înghiţitură
clăteşte-ţi gura cu miezul fermentat al literei
doar doar te vei răsturna spre înăuntru
şi vei vedea cu ochii blestemul unei vieţii
executate la două mâini stângi

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu…




Eu cred că aici e vorba de iubire!

De atât de multă iubire

Încât toţi oamenii care au existat vreodată

Oamenii care vor mai fi de acum înainte

Oamenii care trăiesc astăzi 

Laolaltă

Dacă s-ar aduna şi fiecare din ei 

ar lua din dragostea aceasta mare

Atât cât să-şi umple inima

Ba mai mult, încât să dea pe dinafară

Ei bine, la urmă ar putea spune,

Că dragostea nu s-a micşorat

Dimpotrivă, având inimile pline de dragoste

Ar putea spune 

Că dragostea a crescut

Fiindcă dragostea e o taină

Fiindcă dragostea atunci când e dăruită

Cu dragoste

Nu e o pierdere, ci e un mare câştig!

Argumente?!

S-a întâmplat cândva în vremurile în care pădurea nu însemna doar mulţi copaci la un loc, ci însemna o adevărată familie, când oamenii ştiau să asculte poveşti chiar dacă povestitorul era un bulgăr de pământ, un nor, o pasăre grăbită sau… un copac! 
Astfel, discuţia ce urmează a avut loc într-una din serile acelea liniştite, în care soarele îşi ia la revedere de la prieteni colorând în roşu aprins tot orizontul, când pentru stele abia se face dimineaţă şi cu ochii mijiţi de somn apar una câte una, până când întreg cerul devine o imensitate albastru închis, atât de moale şi catifelată, încât Luna însăşi lasă la o parte orice altă îndeletnicire şi  îşi întoarce faţa-i luminoasă spre Pământ. Trei prieteni, copăcei tineri, dar puternici, cu ramurile legănate de o adiere înmiresmată, sosită tocmai din pădurile de liliac, în loc să se lase cuprinşi de somn şi de vise, s-au aşezat la taifas:
- Dormi? 
- Nu, nu dorm, prea e frumoasă noaptea asta… 
- Nici eu nu pot dormi. Mă tot gândesc… Oare câte lucruri interesante or mai fi pe lumea asta, dar pe care noi nu le-am văzut încă?... 
- Da, ai dreptare. Dar nu prea ştiu ce putem face, atâta vreme cât suntem prinşi de rădăcinilea astea… De fapt, m-am gândit eu la ceva… 
- Serios? Hai spune-ne şi nouă! Şi eu am un plan şi îl voi spune la rândul meu, dar acum te ascultăm pe tine. 
- Ei, bine, ştiţi foarte bine că noi, copacii, avem rostul nostru pe această lume. O bună parte dintre noi suntem tăiaţi şi urmează să ardem cuminţi în sobele oamenilor. (Prea puţini oameni au observat cât de bucuros e lemnul atunci când arde!) Asta poate fi socotită o faptă bună, doar pentru asta ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Însă, odată ars, cine să îşi mai aducă aminte de tine?... 
- Da, m-am gândit şi eu la asta! Dar, hai, spune mai departe! 
- Ei bine, ştiţi că o altă parte din lemn, şi doar din lemn puternic şi sănătos, urmează să fie material pentru construcţii. Ei bine, eu asta îmi doresc tare mult. Să fiu parte dintr-un palat pe care mii de oameni să îl viziteze, în care să se nască un prinţ puternic, care să devină apoi conducătorul acestei lumi! Atunci, eu voi fi căutat de oameni de pretutindeni şi mulţi oameni îşi vor aminti de mine peste timp! 
- Da, sună bine ceea ce ai spus tu. Parcă se leagă cu visul meu… Ascultaţi: eu am observat că unii copaci, cei care au lemn tare şi uşor, sunt folosiţi în altă parte. Ghiciţi la ce? Ei bine, marea mea dorinţă este ca atunci când voi fi tăiat, din lemnul meu să se construiască o corabie puternică, cu care prinţul care se va naşte în palatul de care ai spus tu să călătorească în toată lumea şi să ducă tuturor oamenilor veşti de pace! Astfel aş umbla cu el prin toată lumea şi aş vedea atâţia oameni fericiţi! Ce ziceţi? 
- Frumos vis! Şi uite, tare interesant, dar visele voastre se leagă într-un fel de al meu… Deşi… nu am găsit nici o soluţie pentru a uni realitatea cu dorinţa sufletului meu… Eu mi-aş dori să cresc mereu, tot mai sus şi mai sus şi într-o zi, acel prinţ de care vorbeaţi voi, fiind curajos ca nimeni altul, să urce într-o zi pe trunchiul meu până sus de tot şi să-l transforme astfel într-un drum spre cer… Ce ziceţi de asta?... 
Dar se făcuse târziu şi prietenii lui deja adormiseră. Şi uite aşa, cei trei tineri copaci, fără să ştie că se poate aşa ceva, povestindu-şi visele, povestea fiecăruia dintre ei s-a transformat în rugăciune şi a urcat până sus în Cer, acolo unde Cel care ascultă rugăciunile poate aduce şi împlinirea lor… 
După ani şi ani, într-o seară, lemnul unei iesle simple, în care un copilaş pe nume Isus tocmai adormise, îşi spunea: 
- Eiiii, deşi nu am ajuns palatul de care vorbeam în tinereţe, sufletul meu simte astăzi împlinirea. Lăudat să fii, Doamne, pentru că ai hotărât să fiu acum şi aici! 
Nici dorinţa celui de-al doilea copac nu a fost uitată. În timp ce o mare mulţime de oameni erau adunaţi să asculte cuvintele unui om numit Isus, acesta, pentru a fi ascultat, s-a urcat într-o corabie. Cuvintele spuse de el, odată ajunse la oameni, se transformau în mângăieri, în lumină, în cântec, aducând pe feţele celor care Îl ascultau o bucurie cum niciodată înainte nu a mai cuprins vreun suflet omenesc! Atunci, inima Mântuitorului, pe lângă mulţumirile oamenilor, a mai putut asculta şi pe aceea venind dintr-o inimă de copac…: 
- Doamne, îţi mulţumesc pentru că ai avut grijă să fiu astăzi aici şi astfel să mă pot bucura de bucuria pe care tu ai adus-o acestor oameni! Astăzi, dorinţa mea s-a împlinit pe deplin! 
Ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea copac din povestea noastră?!

Eu cred că aici e vorba de iubire!

De atât de multă iubire

Încât toţi oamenii care au existat vreodată

Oamenii care vor mai fi de acum înainte

Oamenii care trăiesc astăzi 

Laolaltă

Dacă s-ar aduna şi fiecare din ei 

ar lua din dragostea aceasta mare

Atât cât să-şi umple inima

Ba mai mult, încât să dea pe dinafară

Ei bine, la urmă ar putea spune,

Că dragostea nu s-a micşorat

Dimpotrivă, având inimile pline de dragoste

Ar putea spune 

Că dragostea a crescut

Fiindcă dragostea e o taină

Fiindcă dragostea atunci când e dăruită

Cu dragoste

Nu e o pierdere, ci un mare câştig!

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!