luni, 31 octombrie 2011

uneori, alteori...

Teologia mi se pare a fi o cale mult mai complexă de a ajunge la acel „nu știu” pe care oamenii de rând îl au ca răspuns la unele întrebări pe care le ridică viața. Bineînțeles, nu tot timpul trăiesc cu această impresie.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Spaţiu şi timp




        "El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor" (Faptele apostolilor 17:26)

Scrisoarea aşezată cu grijă într-un plic, drumul lung şi o cutie poştală în care era foarte posibil ca vestea să ajungă târziu. Înainte de acest sistem, presupun că era o adevărată cursă de cai, o trăsură veche, printre multele bagaje ducând şi scrisoarea cu pricina. Urmează telegrafia şi “voinicul” internet, dincolo de care… Îmi mai aduc aminte de telefonul vechi şi atât de folosit de mai toată lumea din sat. Avea o “manivelă” mică, la care un nene rotea cu mare îndemânare. Spunea scurt câteva cuvinte, după care întindea bunicii receptorul: “Ţine, i-am prins!”
        Refuz să descriu prezentul, faza în care au evoluat cele descries mai sus! Ştie toată lumea despre ce e vorba. De ce am început în felul ăsta?
        Omul a reuşit să “învingă” spaţiul. Bicicletă, maşină, avion, rachetă… Scrisoare, telefon, e-mail… E drept, a fost o luptă grea, spaţiul împotrivindu-se din răsputeri. Dar iată-l pus la pământ…  Ce urmează să facă omul cu marea-i cucerire? Istoria ne spune că ăsta e un punct critic, în care biruitorul demonstrează cât din biruinţă e în stare să poarte. Dar dacă spaţiul şi timpul sunt într-un raport a cărui modificare înseamnă dezechilibru? Apoi, ce încearcă omul să realizeze urmînd acest “mai repede, mai mult, mai departe!”? Cum învingem timpul? Datorită vitezei, se economiseşte timp. Ce facem însă cu timpul câştigat? Îl dăruim mai departe vitezei?... De unde vine ilogica foame de timp şi spaţiu? E drept, putem grăbi câte ceva, dar naşterea şi moartea vin fără să ne ceară permisiunea.
         Ritmul “indicat” de Dumnezeu nu e ritmul impus de societate. Dar eu trăiesc în societate… O fi, dar de fiecare dată când mi se încurcă viaţa, alerg la Dumnezeu cerând indicaţii! Altfel spus: trăieşte încet, s-ar putea ca inima ta să aibă nevoie de linişte pentru a bate drept, pentru a iubi, pentru a crede… Prea puţine activităţi purtând eticheta “TREBUIE”,pe care le-ai primit în dar de la mama societate, trebuie cu adevărat. Părerea mea!
          Tocmai se derulează viaţa într-o zi de sâmbătă. Vis!

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Duhul care ne călăuzește…



Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. (Epistola către Galateni, cap.5, vers.18)

Iată cea mai clară explicație a expresiei „sub Lege”. Dacă a fi sub Lege ar însemna să te chinui să păzești Legea lui Dumnezeu, textul ar suna cam așa: „dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu mai trebuie să păziți Legea”. Și tare bine sună! E doar normal ca Duhul să te călăuzească în gânduri și fapte bune, iar binele nu e „sub Lege” tocmai pentru că Legea e expresia binelui. Nici o faptă cu adevărat bună, nu poate cădea sub incidența Legii. Însă binele pentru a fi făcut bine, are locul și timpul și felul său de a fi adus la îndeplinire, iar acestea ne sunt aduse la cunoștiință de către Dumnezeu prin Duhul. Astfel, textul devine:„dacă sunteți călăuziți de Duhul, în nici un caz nu veți călca Legea, deci nu veți fi acuzați de ea.” Despre cunoașterea corectă a Legii se ocupă același Duh, cel care a fost trimis la noi pentru a ne conduce în tot adevărul. La ce bun însă cunoașterea Legii, când Duhul care ne conduce e însuși Dumnezeu dătătorul acesteia? Poate că lucrurile stau pe dos decât le-am priceput noi până acum. Poate că Legea ne-a fi fost dată pentru recunoașterea duhului sub a cărui călăuzire suntem… Și iacă așa!

vineri, 14 octombrie 2011

Dumnezeu văzut din altă parte...

întâlnirea din frunză


mă așteptam să Te găsesc oriunde-n altă parte,
vezi, ai mei nu Te-au căutat niciodată aici;
Te știau și ei de la ai lor, dintr-o Carte,
cu foi îngălbenite de vreme, cu litere mici.

când am plecat, mai târziu, de acasă,
Te-am uitat acolo împreună cu ei,
adormiseși într-un călcâi de pită pe masă,
în limba română și-n cuibul din tei...

credeam pe-atunci că nemailuând în seamă
poveștile cu graiul lor nătâng,
și chipul blând ce mă privea din ramă,
va fi mai simplu pumnul să îl strâng

și să-mi fac loc cu el prin lumea asta,
să fac dreptate și să mă ridic,
deasupra alor toți și alor toate,
să nu mă tem de nimeni, de nimic!

ce-a fost a fost și iată-mă acuma,
ascuns sub pleoapa ochilor închiși,
ca într-o toamnă ce-și trimite bruma
să-mbălsămeze strugurii proscriși,

ajuns de glasul ce-a pornit să vină
în căutarea sufletului meu,
Te regăsesc în pata de rugină
a unei frunze, Doamne Dumnezeu...