luni, 5 septembrie 2011

„Vino, te voi trimite…”





Moise a răspuns şi a zis: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: „Nu ţi S-a arătat Domnul!” (Cartea Exodului, cap.4, vers.1)


40 de ani prizonier într-o închisoare de lux, în Egipt, 40 de ani păstor în Madian. După acești 80 de ani, oare cum privea Moise viitorul? Aștepta o viață liniștită? Dacă da, ei bine, nu urma să aibă parte de ea!
Chiar dacă timpul petrecut în școala egipteană, în care erau educați prinții Egiptului și cei care, datorită aptitudinilor lor, erau pregătiți să ia locul prinților vasali din teritoriile ocupate de egipteni, ar fi trebuit să îl transforme în egiptean, nu s-a întâmplat așa. Moise a rămas isreaelit. Nu știu cum s-au împăcat robii israeliți din vremea lui Moise cu robia, dar despre părinții lor știu că au înălțat rugăciuni pe care Dumnezeu nu le-a putut lăsa neascultate. Astfel, nu doar Moise plănuiește eliberarea Israelului, Dumnezeu însuși avea un plan. Și tare bine era dacă Moise ar fi încercat să afle planul acesta și să-l urmeze. Dar nu s-a întâmplat așa.
Cred că ar fi tare simplă și frumoasă viața creștinului, dacă ar merge înainte privind în Sus. Astfel, ca și Moise mai târziu, ar înțelege că nimic din viața lor nu este degeaba sau întâmplare. Posibil ca Moise să fi privit în urmă la viața petrecută în palatele egiptenilor și comparând-o cu viața lui de păstor, trăind zi de zi printre oi, să simtă că nu e bine deloc. A avut „șansa” de a duce o viață îmbelșugată și a ratat-o încercând să fie altfel decât ceilalții. A mers la ai săi, dar ai săi nu l-au recunoscut ca fiind de-al lor. Și astfel, a reușit să-și consume toate șansele unei vieți… normale.
Mai apoi, omenește vorbind, are din noi „șansa” de a trăi o viață cuminte, de om cu familie și un rost în viață. Cam asta era viața omului deloc pregătit să stea în fruntea unui Israel care trebuie să lupte cu sine însuți ca să plece din Egipt. Ce se întâmpla însă în sufletul lui Moise, acolo unde doar Dumnezeu pătrunde și vede cu adevărat? Cerul spune că acest Moise era pregătit să fie trimis într-o misiune pentru care era omul ideal. Grele cuvinte! Sau doar „curajoase”?
Ce a reprezentat rugul aprins pentru Moise? Cred că a fost un moment la care toată viața lui s-a întors pentru a-și supune existența unei analize serioase. Practic, acela a fost momentul din care Moise a început să trăiască o viață adevărată! De atunci a vorbit cu Dumnezeu, de atunci începând a „discutat” cu Dumnezeu luarea fiecărei decizii, direcția fiecărui pas… Eu cred că asta înseamnă viață de creștin.
De unde vine presiunea momentului în care Dumnezeu se descoperă spunând simplu, dumnezeiește: „Vino, am ceva pentru tine!”? Spre groaza lui Moise, Dumnezeu, în chemarea lui, suprapune o siguranță debordantă (nici nu avea cum să fie altfel) exact pe locurile în care Moise își acceptase căderea: „Vei merge la faraon, ca să scoți poporul meu din acea țară.” Moise avea cam astea două răni, bine încrustate în mintea și inima sa: frica de faraon, pentru „trădarea” sa și frica de respingere din partea poporului său. Pe acolo încercase și el, dar nu a mers. A fost rănit și obligat să accepte viața de acum! Acum, din senin apare Dumnezeul despre care credea că e la locul Lui, dar nu prea are treabă cu o viață de om simplu, așa cum era cea pe care o trăia el acum. Și parcă nu e de ajuns că Dumnezeu apare, dar îi cere să o ia de la capăt! Care era problema lui Moise? Ei bine, în răspunsul său pune exact punctul peste care el nu a reușit să treacă în planul său:„N-au să mă creadă…” Dacă urmărim mai departe întâlnirea dintre Dumnezeu și Moise în rugul de foc, putem vedea că și Dumnezeu acceptă o asemenea posibilitate. Omul e liber să creadă că poate alege că nu creadă…
„Va urma”, spune încredera omului într-o ocazie viitoare. Până atunci, atenție, trăiești!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu