vineri, 30 septembrie 2011

se caută căutători pricepuți


Dumnezeu Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, ca să vadă dacă este cineva care să fie priceput şi să caute pe Dumnezeu. (Cartea Psalmilor,  53:2)

Se caută oameni pricepuți în a căuta… Cred că atunci când Dumnezeu ne-a dat viața în DAR, exact asta a făcut! Nu ne-a chemat la viață cu condiția de a-L căuta pe El, de a păzi porunci, de a ne chema cândva la judecata în care să fim declarați... morți. Doar că ne-a făcut marele dar al vieții într-un moment în care nu ar fi fost corect să nu ne aducă aminte și de lucrurile enumerate mai sus. În mod normal, prin normal înțelegând starea dinainte de căderea în păcat, de posibilitatea săvârșirii răului (sau mai clar, de imposibilitatea nesăvârșirii acestui rău!), nu era nevoie de așa ceva. În același mod normal, nu era nevoie de căutare unui Dumnezeu pe care îl știai lângă tine, așa cum nu era nevoie să înveți la școală despre păzirea unor porunci care constituiau deja structura primară a caracterului tău, fiind naturalul tău. Concentrarea asupra atenționărilor venite de Sus, fără analiza mediului în care trăim, naște atei, ori mai rău, împotrivitori. Bucuria primirii vieții, fără a lua în seamă sfaturile lui Dumnezeu, naște oameni îngroziți de ceea ce se întâmplă în jurul lor. În fiecare din cele două situații, creștinismului i se schimonosește chipul într-un fel sau altul. Astfel se poate explica atitudinea acelui Isus înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Acestea fiind înțelese, putem începe să vorbim despre pricepere în a căuta pe Cel care te caută... În rest, zile bune, prieteni, din ce în ce mai bune!

joi, 22 septembrie 2011

Vremuri

Multă vreme am crezut că acea cruce la care face referire Isus („...să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze...”) se referă la micile întâmplări de zi cu zi, la incidentele în care eu, creștinul, sunt implicat cu sau fără voia mea, la „luptele” în care neavând voie să folosesc armele „lumii”, de obicei sunt înfrânt. Am crezut asta datorită viziunii mele asupra creștinismului.
De fapt, viața omului în care trăiește Isus, arată cu totul altfel. Ucenicia înseamnă discliplină, deci disciplinare, proces prin care înveți să lași tot ce ai la dispoziția Lui. Asta presupune cunoaștere, dar și multă credință. Ce înseamnă asta practic? În primul rând înseamnă să știi exact care e rostul vieții tale! Să fi durat 30 de ani școala în care Isus a învățat să lase totul la dispoziția Tatălui Său Ceresc? Dacă e așa, de ce lipsesc din Carte exact anii pe care, prin corespondență, îi trăiesc eu acum? Pentru că experiența fiecăruia dintre noi e UNICĂ și aici nu se poate vorbi despre un model? Pentru că ni se aseamănă doar începutul și sfârșitul?...
Am trăit cândva experiența venirii la Templu, vederea Mielului așezat pe altar și am înțeles... A urmat o luptă, fuga până la îngenunchiere, cedarea și apoi hotărârea. Intrarea într-o comunitate creștină să fie capătul? Nu! Următorul pas trebuie să fie înțelegerea punerii deoparte, o experiență asemenea celei trăite de Pavel, care nu a întrebat pe nici un om, nici nu s-a suit la Ierusalim să întrebe pe cei care trăiseră experiența asta înaintea lui... Bineînțeles că același Duh care i-a dat lui ungerea pentru lucrarea printre Neamuri, a convins și pe cei de la Ierusalim asupra acestui fapt. 
Cum se întâmplă astăzi felul acesta de lucruri? De ce trăiesc cu impresia că majoritatea creștinilor (inclusiv eu!) s-au oprit la hotărârea de a fi creștini și repetă mereu cu glas tare acea hotărâre fără să înțeleagă că de la ei se așteaptă acum tăcere și ascultare? Parcă am fi generațiile care înconjoară dureros Sinaiul. Dar oare cărei dintre cele două generații aparținem?


 - imagine preluată - http://damianion.wordpress.com

miercuri, 21 septembrie 2011

cruci



cruci,
dragoste mută
risipită prin cuiburi de cuci,
precum grâul în pământ gălbui
atunci când nu mai ști
unde să-l pui.



cruci,
oameni cu brațe arse de soare
privind năuci
în depărtare..

atâtea cruci
viață turnată-n cuvinte,
unde mai vrei să ne duci
de acum înainte?

marți, 20 septembrie 2011

știu



Știu că mâine, dacă voi mai fi în viață, voi păcătui. Ar trebui să mă liniștească gândul că asta se întâmplă și altor oameni? Sau, dacă îndrăznesc să nu gândesc înaine de a scrie, în viața tuturor oamenilor... Dacă am privit atent la mine, am putut ușor trage concluzia că nici Dumnezeu nu mai așteaptă de la oameni o viață fără păcat.  Dar dacă așa stau lucrurile, ce așteaptă de la mine Dumnezeu? Să fiu sfântul care nu mai face păcate mari? Ori poate că mă vrea păcătuind ceva mai rar decât cei aflați sub condamnarea... „lumea”. Cred că ar trebui să privesc la Isus, Dumnezeul întrupat... Da, am trecut și eu pe acolo: Isus nu a fost om! Ești sigur că ai putea rosti asta cu toată convingerea, sau mai cunoști vreun mic argument pe care nu l-ai putut doborî? Am trăit momente de luciditate,  în care am înțeles clar, că Dumnezeu îmi spune: „Poți!” Cred că ăsta e adevărul. Și merită, chiar de-ar fi să o iau de la capăt a nu știu câta oară!

joi, 15 septembrie 2011

vedere din măr



sunt viermele ce doarme-n mărul tău,
mirat că poate viețui aici,
undeva jos e-o lume de furnici
și-mi pare că acolo-i mult mai rău.

nu cred să mai cunoască cineva
vreun loc cu-atâta soare și dulceață,
ar fi de-ajuns să prinzi o  dimineață,
ca să-nțelegi că nu mai poți pleca!

da, știu, sunt doar un vierme, tu ești om,
discursul ăsta e puțin îngust!
eu, cocoțat pe viață-ntr-un arbust,
iar tu atât de-aproape de atom...

ei bine, uite cum de-am îndrăznit
să cat spre sensul existenței tale,
gândul să-mi las să bată-atâta cale,
să pun atâta patimă-n vorbit:

la rândul tău ești vierme-n mărul Lui,
chiar dacă nu mai ai curaj s-o spui!

luni, 12 septembrie 2011

D’ale vremurilor noastre:

„Ține Doamne vremea-n loc până ne-om pregăti cu toții pentru Cer și Isuse, grăbește-ți venirea...”

marți, 6 septembrie 2011

coborârea în Carte


oare
dacă aș fi smochin
în via binefăcătorului meu
aș avea ramuri încovoiate
de rodul greu

sau aș trece nepăsător
prin sfintele toamne
ținând degeaba umbră pământului
Doamne

dar el
ar ști să mă ierte
așa cum ierți Tu
sau ar privi cu ciudă spre ramurile mele goale
spunând
nu

luni, 5 septembrie 2011

„Vino, te voi trimite…”





Moise a răspuns şi a zis: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: „Nu ţi S-a arătat Domnul!” (Cartea Exodului, cap.4, vers.1)


40 de ani prizonier într-o închisoare de lux, în Egipt, 40 de ani păstor în Madian. După acești 80 de ani, oare cum privea Moise viitorul? Aștepta o viață liniștită? Dacă da, ei bine, nu urma să aibă parte de ea!
Chiar dacă timpul petrecut în școala egipteană, în care erau educați prinții Egiptului și cei care, datorită aptitudinilor lor, erau pregătiți să ia locul prinților vasali din teritoriile ocupate de egipteni, ar fi trebuit să îl transforme în egiptean, nu s-a întâmplat așa. Moise a rămas isreaelit. Nu știu cum s-au împăcat robii israeliți din vremea lui Moise cu robia, dar despre părinții lor știu că au înălțat rugăciuni pe care Dumnezeu nu le-a putut lăsa neascultate. Astfel, nu doar Moise plănuiește eliberarea Israelului, Dumnezeu însuși avea un plan. Și tare bine era dacă Moise ar fi încercat să afle planul acesta și să-l urmeze. Dar nu s-a întâmplat așa.
Cred că ar fi tare simplă și frumoasă viața creștinului, dacă ar merge înainte privind în Sus. Astfel, ca și Moise mai târziu, ar înțelege că nimic din viața lor nu este degeaba sau întâmplare. Posibil ca Moise să fi privit în urmă la viața petrecută în palatele egiptenilor și comparând-o cu viața lui de păstor, trăind zi de zi printre oi, să simtă că nu e bine deloc. A avut „șansa” de a duce o viață îmbelșugată și a ratat-o încercând să fie altfel decât ceilalții. A mers la ai săi, dar ai săi nu l-au recunoscut ca fiind de-al lor. Și astfel, a reușit să-și consume toate șansele unei vieți… normale.
Mai apoi, omenește vorbind, are din noi „șansa” de a trăi o viață cuminte, de om cu familie și un rost în viață. Cam asta era viața omului deloc pregătit să stea în fruntea unui Israel care trebuie să lupte cu sine însuți ca să plece din Egipt. Ce se întâmpla însă în sufletul lui Moise, acolo unde doar Dumnezeu pătrunde și vede cu adevărat? Cerul spune că acest Moise era pregătit să fie trimis într-o misiune pentru care era omul ideal. Grele cuvinte! Sau doar „curajoase”?
Ce a reprezentat rugul aprins pentru Moise? Cred că a fost un moment la care toată viața lui s-a întors pentru a-și supune existența unei analize serioase. Practic, acela a fost momentul din care Moise a început să trăiască o viață adevărată! De atunci a vorbit cu Dumnezeu, de atunci începând a „discutat” cu Dumnezeu luarea fiecărei decizii, direcția fiecărui pas… Eu cred că asta înseamnă viață de creștin.
De unde vine presiunea momentului în care Dumnezeu se descoperă spunând simplu, dumnezeiește: „Vino, am ceva pentru tine!”? Spre groaza lui Moise, Dumnezeu, în chemarea lui, suprapune o siguranță debordantă (nici nu avea cum să fie altfel) exact pe locurile în care Moise își acceptase căderea: „Vei merge la faraon, ca să scoți poporul meu din acea țară.” Moise avea cam astea două răni, bine încrustate în mintea și inima sa: frica de faraon, pentru „trădarea” sa și frica de respingere din partea poporului său. Pe acolo încercase și el, dar nu a mers. A fost rănit și obligat să accepte viața de acum! Acum, din senin apare Dumnezeul despre care credea că e la locul Lui, dar nu prea are treabă cu o viață de om simplu, așa cum era cea pe care o trăia el acum. Și parcă nu e de ajuns că Dumnezeu apare, dar îi cere să o ia de la capăt! Care era problema lui Moise? Ei bine, în răspunsul său pune exact punctul peste care el nu a reușit să treacă în planul său:„N-au să mă creadă…” Dacă urmărim mai departe întâlnirea dintre Dumnezeu și Moise în rugul de foc, putem vedea că și Dumnezeu acceptă o asemenea posibilitate. Omul e liber să creadă că poate alege că nu creadă…
„Va urma”, spune încredera omului într-o ocazie viitoare. Până atunci, atenție, trăiești!

vineri, 2 septembrie 2011

despre sfânta neputință


Alexandru Pesamosca:

"Nu poţi să operezi un pacient care atârnă între viaţă şi moarte şi tu, gata, ieşi din tură şi pleci acasă.''
din interviul revistei „Din nou împreună"

joi, 1 septembrie 2011

Prețul umbrei tale (pilda smochinului)


El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.” 
(Evanghelia după  Luca, cap.13, vers.6-9)


Într-o zi, în frizeria a cărei proprietar era un ateu declarat, au intrat doi oameni. Unul din ei, după ce a salutat respectuos persoanele de față, aratând spre cel care îl însoțea, spune răspicat: „Iată o dovadă clară că nu există frizeri!” Cel spre care arătase, era un om al străzii, avea un păr lung și murdar și o barbă neîngrijită. Ce a însemnat de fapt toată scena: cu ceva timp în urmă, frizerul arătând spre spital, declarase: „Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar mai fi suferință!”
A trecut ceva vreme de când am încetat să iau apărarea lui Dumnezeu. Am observat că se descurcă bine și fără intervențiile mele. Adevărul, oricât de tare ar fi îngropat în apa chioară a minciunii, va ieși la suprafață asemeni uleiului. De ce am ales să postez ceea ce scriu acum? Pentru că știu, într-o zi, fiecare om va merge înaintea lui Dumnezeu și va da socoteală de... prețul umbrei sale.
Stăpânul viei, cel din parabolă, era responsabil pentru fiecare bucățică de pământ din via sa. Aceasta era proprietatea lui și de înțelepciunea cu care administra această proprietate depindea bunul mers al familiei. Să aibă un smochin în grădină, nu era ceva rău. Să aibă însă un smochin care nu aduce roadă, asta era rău. Să smulgă smochinul care umbrea pământul degeaba, era logic. Dar poate că era la fel de logic să asculte de cel care îngrijea via și care îi cerea să mai lase smochinul încă un an. La urma urmei, scopul sădirii smochinului era beneficiul fructului... Dacă însă smochinul rămânea încă un an și nu aducea rod, omul nostru ratase un an în care acel pământ umbrit de pom, ar fi găzduit o plantă roditoare. În calcul însă ar mai încăpea și alt factor. La urma urmei, de-asta era smochinul acolo, pentru că dorința stăpânului era să aibă în vie un smochin roditor! În acest caz, valoarea a ceea ce ar fi devenit smochinul în caz că dădea rod, era mult mai mare decât ce s-ar fi putut întâmpla acolo după smulgerea lui...
„Butucii de vie, privind unii spre ceilalți, au început discuția:
- Hmmm, cam multă răbdare pentru smochin...
- Da, așa cred și eu!
- Poate va rodi și apoi ne va părea rău de ce am spus acum, mai bine așteptăm.
- Dacă era vreunul dintre noi, demult ardeam...
- Ei lasă, nu e chiar așa. De fapt, de ce ne-am compara cu un smochin? Habar nu avem cum funcționează...
- Hei, tu, Bătrânul viei, de ce zâmbești și nu zici nimic?
- Îmi place discuția voastră. Dar dacă tot vreți să spun și eu ceva, poftim: de când sunt eu aici, stăpânul viei nu a greșit niciodată în vreo hotărâre luată. Și ar mai fi ceva: e pământul lui.”

Poate că omul spre care privești, e în anul de răbdare a lui Dumnezeu. De ce ai privi urât înspre Cer, dacă tot nu  știi despre ce e vorba? Poate că dacă ar fi „smuls” de pe pământ ar fi mult mai bine! Dar dacă omul ăsta ar deveni ceea ce așteaptă Dumnezeu să devină, ai mulțumi lui Dumnezeu pentru El în fiecare zi. Bineînțeles, aceste cuvinte ar putea fi spuse în dreptu tău! Poate că în experiența pe care o trăiești vizavi de un om sau altul, cel care e în centrul atenției ești tu! Iar felul tău de a alege să vezi lucrurile, comportamentul tău și concluzia la care ai ajuns sunt „rodul” tău!
Cred că ar fi bine, ca oameni, să privim din când în când la umbra pe care o aducem pământului și să ne întrebăm serios dacă nu cumva, în locul pe care îl ocupăm, altfel de om ar fi făcut mult mai mult bine decât facem noi. Pentru că locul în care creștem zilnic, în bine sau în rău, se află undeva în centrul luptei dintre bunătatea lui Dumnezeu față de noi, bunătatea lui Dumnezeu față de oameni și dreptatea pe care trebuie să o păzească. Dacă tot suntem AICI, de ce să fim degeaba?