miercuri, 31 august 2011

Nu e Iov...


Psalmul 44:

„Noi, în fiecare zi, ne lăudăm cu Dumnezeu şi pururi slăvim Numele Tău. (Oprire) Dar Tu ne lepezi, ne acoperi de ruşine, nu mai ieşi cu oştirile noastre…”

„Toate acestea ni se întâmplă fără ca noi să Te fi uitat, fără să fi călcat legământul Tău…”

„Trezeşte-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezeşte-Te!...”


            Ai trecut vreodată pe aici? Versetele de mai sus nu sunt doar plângeri ale unui om sau ale unui popor care a trăit într-un moment bine definit în istorie. Sunt mult mai mult decât atât! Reprezintă o zonă cețoasă prin care trecând omenirea se desparte în două…
            Practic, „glasul” șoptește sau strigă, depinde de caz: „tu, omule, ai făcut chiar mai mult decât ți s-a cerut să faci, asta în timp ce El a făcut mult mai puțin decât a promis că face!” Cred că e o ispită de care nu  scapă nimeni.
            Privește la tine și la faptele tale: de câte ori ai fi putut face răul și ai ales să nu îl faci, de câte ori ai dat celui care avea nevoie, de câte ori ai lucrat fără să ceri plată, de câte ori ai ales să citești Cartea în loc de a face alte lucruri mai atractive la care te chemai cei din jurul tău, de câte ori ai ales să păzești Cuvântul Lui, indiferent de consecințe! Și cu toate aste, alții... sunt cei care au beneficii mai mari decât tine în această viață! Înțelegi? Simți că ți s-a făcut oarecare nedreptate? Cei a căror trăire e descrisă în Psalmul 44, crezi că nu au analizat situația? Cred că au fost cât se poate de sinceri. În acest Psalm se vorbește despre deznădejde...
            Așa stând lucrurile, de ce îngăduie Dumnezeu drumul prin ceață? De ce lucrurile se întâmplă ca și când Dumnezeu ar dormi, când e cât se poate sigur faptul că nu doarme?
            Sunt răspunsuri care nu au nevoie de formulare, de exprimare în scris ori verbal; știi cum stau lucrurile, ai o convingere că totul e în regulă, așa cum trebuie să fie. Dar credința aceasta nu e misticism. E rezultatul umblării cu Dumnezeu în timp de pace, de soare, de senin.
            Și mai e un gând, rezultat al intuiției (asta pe ce se mai bazează?): omul din Psalmul 44 nu e un exemplar din categoria Iov. Deși...

sâmbătă, 27 august 2011

da, nu...


Goethe:

„A ierta înseamnă a oferi celuilalt ocazia de a mai greşi odată.”

sursa: www.intelepciune.ro

marți, 23 august 2011

cântec şi judecată - (pilda smochinului)



nici urmă de rod!
îl iubesc păsările…
doar umbră!
îl iubesc călătorii…
al treilea an!
a treia veşnicie… 
şi degeaba!
smo-chiiin, smo-chiiin…
un singur an!
rosteşte stăpânul pământului.

un an, dar nu singur.
răspunde stăpânul smochinului.

luni, 22 august 2011

Simplitate vs educatie?



David se apropia de clipa morţii şi a dat îndrumări fiului său Solomon, zicând: „Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te şi fii om! (Întâia Carte a Împăraţi, cap.2, vers.1-2)

Vrei să scrii? Pentru asta avem filologie. Vrei să vindeci, există medicina, să cânţi, conservatorul, să pictezi, artele plastice, să studiezi Scripturile, există teologia. Cum, autodidact? Nici o problemă, profesorii vor înţelege... Există într-adevăr o problemă în a alătura simplitatea educaţiei? ...nu cred. Atât doar, că alăturarea se întîlneşte rar!
Şcolile pot să formeze specialişti, dar nu pot face mare lucru în ce priveşte devenirea omului. Unde e locul în care omul poate deveni specialist în omenie? Ca şi student, te vei alinia unei anumite direcţii, te vei mişca între hotarele până la care a reuşit să ajungă pasul ştiinţei în care te-ai înscris. În ce priveşte omenia, încoro o vei apuca?
Ce a văzut David atât de important în a fii om, încât aceasta a fost dorinţa lui în dreptul lui Solomon? Şi mai ales de ce ar trebui să se „întărească” acest Solomon pentru a deveni om? Da, pentru a fi simplu om, pe placul lui Dumnezeu şi pe placul oamenilor plăcuţi Lui, e nevoie să îţi iei inima în dinţi înainte de a pleca...
Şcoala poate fi binecuvântare doar pentru omul care s-a împăcat cu Dumnezeu. Cunoştiinţa se poate uşor transforma în blestem, iar oamenii mari pe care ai ajuns să îi cunoşti nu înseamnă prieteni... În şcoala lui Hristos vei da sigur câteva examene. Nu ştiu dacă pentru tine vor fi grele. Dar odată cunoscându-L pe Profesor, îţi vei dori atât de mult să iei examenele, încât va fi o mare bucurie să înveţi. Învăţătura care schimbă mintea fără a schimba inima e doar jumătate de învăţătură. Ştiu, sună ciudat ce am scris mai înainte, dar face parte din normalul creştinismului prezent într-o lume anormală.
Apropo, cât ai luat astăzi la „smerenie”? Hmm...


marți, 9 august 2011

presupunere


poate că rugăciunea
e ţipătul unui bulgăre de pământ
despicat de viaţa
care se întoarce
acasă
din sămânţă

luni, 8 august 2011

Totul





“Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. (Întâia epistolă către Corinteni, cap.4, vers.3)


Nu ştiu dacă cineva a reuşit să îşi cuprindă viaţa într-o unică panoramă. Un puzzle mai mare sau mai mic, fragmente disparate, conexiuni supuse la cele mai neaşteptate schimbări, simţiri, împlinire, scopuri atinse ori nu: cam asta este ceea ce văd când închid ochii. „Salvarea” fiecăruia dintre noi pare a fi percepţia unui fir (dacă se poate roşu...) de-a lungul căruia toate întâmplările să poată fi înşiruite, care să dea un sens existenţei în care ne-am trezit antrenaţi. 
Creştinismul, pentru a da satisfacţia de care vorbesc sfinţii, are o cerinţă simplă şi clară: totul. Acest tot, în primul rând înseamnă dincolo de ritual, dincolo de întâlnirile din „biserică” şi mai mult, poate pentru unii prea mult, dincolo de multe de planurile sau dorinţele omului. Devenirea creştinului înseamnă recunoaşterea neputinţei rezolvării ecuaţiei vieţii. Existenţa unui mare procent din omenire, care nu a aderat la soluţia creştinismului, nu schimbă cu nimic datele problemei. Odată recunoscută neputinţa, nu îmi rămâne decât să las întru totul rezolvarea în seama celui care s-a oferit să mă ajute. 
Pavel, fostul descurcăreţ om Saul, delimitează clar locul relaţiei, inclusiv cu cei declaraţi creştini, a unuia care L-a ales pe Dumnezeu ca soluţie. Prin cuvintele spuse în versetul de început, e ca şi când ar anunţa omenirea întreagă poziţia lui vizavi de viaţă: în cele referitoare la mântuire... prea puţin îmi pasă de intenţia unora de a-mi rezolva problemele! 
Ştiu, atitudinea lui Pavel e una sănătoasă doar în cazul celor care au îndeplinit cerinţa aceea simplă, dar clară: totul... Pentru că odată aşezată viaţa în mâna lui Dumnezeu, a-ţi pleca urechea la judecata omenească, înseamnă a ridica raţiunea de care eşti convins că nu funcţionează la egalitate cu puterea şi ştiinţa lui Dumnzeu. Or, asta ar însemna să mutăm creştinismul în zona absurdului.