marți, 5 iulie 2011

Hristos, sfârșitul așteptării



          Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. El a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum, sloboade în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului Tău, Israel.” 
(Evanghelia după Luca, cap.2, vers.25-32)

          Nu ştiu câţi Simeoni or fi fost în Ierusalim când s-au scris aceste rânduri. Dar dacă Dumnezeu a ales să scrie despre unul faţă de care avea o datorie… Sună ciudat? Acestui Simeon I-a promis cândva că nu va muri până nu va fi să Îl vadă pe Hristos Domnul. Nu cred că a numărat cineva vreodată toate promisiunile făcute de oameni lui Dumnezeu (spun dintre oameni  fiindcă e posibil ca în Ceruri să existe şi îngeri statisticieni…). Ce ştiu sigur însă, e faptul că Dumnezeu îşi ţine promisiunile. Aşa s-a întâmplat şi cu Simeon.
          Ce ştim despre acest om?  Cartea ne spune că ducea o viaţă sfântă. Lucru nu tocmai obişnuit printre oameni, indiferent de perioada istorică la care facem referire. Ce-o fi însemnând pentru un creştin din ziua de azi, viaţa sfântă la care îl cheamă Dumnezeu? Cred că nu e nici măcar o virgulă schimbată în aşteptările Lui… Din descrierea lui Simeon, viaţa sfântă era rezultatul prezenţei Duhului Sfânt în viaţa Sa? Ori lucrurile stau cumva pe dos şi Duhul Sfânt “putea” fi prezent în viaţa omului tocmai pentru că ducea o viaţă sfântă? Din puţina experienţă în trăirea creştină, nu mai cred în schimbările făcute de om în viaţa lui. Singurul care poate schimba ceva în mine, este Însuşi Dumnezeu. Ştiu, (teoretic), ce vrea Dumnezeu să cred şi ce principii tebuie să respect, dar e peste ceea ce îmi pot eu imagina, comportamentul unui creştin, rezultat al gândirii şi sentimentelor care se nasc în viaţa unuia care e “mânat” de Duhul Sfânt oriunde vrea El.
          Un lucru care mi-a plăcut la Simeon. Aşteptarea lui era legată nu doar de mângâierea omului Simeon, cetăţean al Israelului. Aşteptarea şi dorinţa inimii lui era legată de “lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului lui Dumnezeu”. Nici măcar atunci când Israelul îşi făcea intrarea în Canaan, Dumnezeu nu a fost prin de gândirea aceea îngustă e dragostei şi a interesului strict faţă de Israel. Dacă asta înseamnă prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră, mă refer la dragostea faţă de orice om, din orice popor (delimitat de graniţe religioase ori politice), atunci cred că omul de astăzi are parte de o ţintă foarte înaltă.
          Mai mult, dacă întâlnirea cu Hristos înseamnă sfârşitul vieţii mele pe acest pământ, aşa cum a însemnat pentru Simeon, şi dacă totuşi aşteptarea aceasta e plină de nerăbdare, înseamnă că Duhul Sfânt are încă de “luptat” cu omul care ar fi în stare de orice pentru a-şi prelungi viaţa cu câteva clipe.
Împlinirea promisiunii lui Dumnezeu… Iată un motiv pentru care merită să trăieşti şi care îţi poate rândui viaţa.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu