marți, 28 iunie 2011

Povestea Pământului: ziua a cincea

          Povestea noastră își are începutul undeva pe o stâncă înaltă, care ieșea semeață din apele oceanului și se scălda cât e ziua de lungă în lumina strălucitoare a soarelui. Aici, pe această stâncă își avea casa un pescăruș bătrân, pe nume Kinay. De mulți ani locuia el acolo și nimeni nu i-a tulburat liniștea. În fiecare dimineață, cu un țipăt prelung, așa cum pot doar pescărușii să țipe, se lansa din vârful stâncii într-un zbor larg, plutea o vreme deasupra apei ca și când ar fi vrut să dea bună dimineața zilei care de-abia începuse și Creatorului său care a adus la lumină tot ce este bun și frumos în această lume, iar apoi cobora lin pe plajă pentru a servi micul dejun. Găsea acolo moluște și alge și câte și mai câte, așa că pescărușul Kinay nu ducea niciodată lipsă de hrană. Uneori, acolo pe plajă, după ce se hrănea cu îndestulare, îl aștepta pe bunul său prieten, Dante, un pește bătrân și înțelept, care se pricepea să spună fel de fel de povești, care de care mai interesantă! De aceea, în jurul lor, pe nesimțite, se strângeau adesea pești frumos colorați, broscuțe mici și guralive, păsări de toate soiurile, toate acesta fiind atrase de povestea lui Dante.
          Într-o zi însă, întreg locul a fost tulburat de o întâmplare care i-a speriat cumplit pe toți cei care locuiau acolo! O furtună grozavă, s-a abătut într-o noapte peste ocean, iar dimineața, fiecare pește sau pasăre care ieșea încet din culcușul ei, a auzit strigăte disperate dinspre plajă. Au alergat acolo cu mic, cu mare și... ce să vezi! Câțiva peștișori mici, care în timpul nopții nu au ascultat de părinții lor și au ales să mai stea să se joace puțin prin apele oceanului, au fost surprinși de furtună și oricât s-au luptat ei, nu au mai reușit să ajungă acasă, fiind aruncați de valuri pe nisipul plajei. Acum, când urma să răsară soarele, speriați din cale afară de ceea ce se va întâmpla dacă nu sunt ajutați cumva, peștișorii strigau cât îi țineau puterile: ajutooor, ajutooor... Din apele oceanului au apărut pești și alte viețuitoare, era acolo și înțeleptul Dante, dar nimeni nu putea să îi ajute... 
          Uitându-se spre cer, toți au văzut coborând vijelios, câțiva pescăruși tineri! A fost mare, mare bucurie printre viețuitoarele apelor. Pescărușii, însă, au coborât, s-au apropiat de peștișorii care abia de se mai zvârcoleau pe nisipul din ce în ce mai cald, și au spus unul către celălalt.
     - Ha, v-am spus eu că aici găsim hrană din belșug după furtuna de azi-noapte? Uite, peștișorii ăștia mici și drăguți, vor fi hrana noastră.
          Câteva din păsările care erau de față, i-au rugat pe acești pescăruși să nu facă rău peștișorilor... Cuvintele lor însă, nu au reușit să îi înduplece. Aceștia s-au apropiat mai tare de peștișori, au ridicat ciocurile lor puternice și haț! Dar când să atingă solzii micilor peștișori, un țipăt puternic s-a auzit din văzduh și iute ca o săgeată, puternicul pescăruș Kinay, prietenul lui Dante și al peștișorilor s-a repezit înspre pescărușii puși pe rele și a strigat tare la ei:
          - Heeei! Ce credeți că faceți voi aici? Vreți să faceți de rușine tot neamul pescărușilor și să aduceți vrajbă între păsări și viețuitoarele apelor?
          După ce le-a spus aceste lucruri, pescărușii s-au retras speriați la rândul lor, iar Kinay, ajutaț de câteva păsări care îl cunoșteau bine, i-au împins în apă pe micii peștișori speriați de moarte. 
          Unul din pescărușii noi veniți, s-a uitat mirat la el și l-a întrebat:
          - Dar noi nu mâncăm dintotdeauna pești și ce se mai găsește prin ape?
          Atunci, Kinay, l-a chemat mai aproape pe prietenul său Dante, spunându-i:
          - Iartă-i te rog pe acești tineri neștiutori și spune-le și lor Povestea Pământului, până merg eu să strâng ceva hrană pentru ei.
          Bătrânul Dante, de sub o piatră uitată de vreme a scos cu greu o carte veche și a început să citească din ea:
          - După ce lumina și căldura au sosit pe pământ, Creatorul cel bun a făcut cerul albastru, a adunat la un loc mările și oceanele pământului, a adus apoi la existență iarba și grâul, macii și floarea-soarelui, copacii înalți din păduri și pomii care  cresc în grădini și livezi și ne dau nouă fructe așa de gustoase.  S-a uitat apoi la Pământ și a dat poruncă:
    „Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului!”
         - Vedeți voi, dragi mei pescăruși tineri, bunul nostru Creator, atunci la începuturi, când erau doar oceane și cer, a adus la existență în același timp și păsările cerului și viețuitoarele apelor. De aceea, noi, cei mai în vârstă credem că e bine ca toate viețuitoarele care sunt pe pământ să trăiasca în pace și să se ajute unele pe altele în vremuri grele. Dar iată, prietenul meu Kinay, se întoarce cu hrană pentru voi.
         - Kinay ai spus? -  întrebă unul din pescărușii cei tineri. Multe mi-au mai povestit părinții mei despre el și despre faptele lui bune! Știu că a ajutat multi pescăruși atunci când au avut nevoie de el și mai știu că odată, încercând să ajute un pescăruș tânăr ajuns în necaz, a fost rănit și a căzut în apele oceanului. Tot părinții mei mi-au povestit, că a fost ajutat să ajungă la mal de câțiva pești buni la suflet și că de atunci a hotărât să locuiască undeva pe o stâncă înaltă, aproape de apele oceanului și să fie mereu împreună cu prietenii lui din adâncuri.
          - Ahaaa, spuseră în cor pescărușii. Acum înțelegem mai bine cum stau lucrurile. Și Dante, te rugăm să ne ierți pentru neștiința noastră! De acum, promitem că nu vom mai încerca să facem rău nimănui.
          După ce s-au ospătat împreună cu Kinay pe malul apei, pescărușii au mai rămas câteva ore bune în locul acela, despărțindu-se însă cu promisiunea că vor mai reveni ca să asculte și să învețe cele scrise în Cartea aceea veche și povestite de cei mai vârstă decât ei.

joi, 23 iunie 2011

plan răsturnat

 A. J. Heschel:


„Numai cei ce ştiu să trăiască cu spiritul pe muchie de cuţit vor fi în stare să înainteze dincolo de ţărm, fără să ducă dorul certitudinilor cu care s-au obişnuit pe stânca artificială a speculaţiilor”

miercuri, 22 iunie 2011

Ce nu au înțeles zidarii?

    Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii. (Psalmi 118:22)

    Chiar fiind aleși dintre cei mai pricepuți în ale zidăriei, oamenii nu au înțeles câteva lucruri.
    De pildă, nu au înțeles că ridicarea construcției le-a fost încredințată condiționat. Chiar dacă avea să dureze cât vor avea suflare, chiar dacă își vor sacrifica viețile ridicând piatră după piatră și așezând-o pe locul ei, ceea ce aveau să ridice va fi cu mult peste înțelegerea lor. Ascultarea de adevăratul Constructor avea să fie marea lor probă. Toată știința lor nu ajuta la nimic, dacă aveau să pice această probă.
    Niciuna din pietrele care vor fi puse în această construcție nu avea să fie aleasă de zidari. Ei puteau să hotărască în fața oamenilor, folosirea sau lepădarea pietrelor. Ochiul lor învățat în a vedea bine, ar fi putut greși la fel de bine ca orice ochi neîncercat în a recunoaște materialul folosit. Soarta pietrei a fost hotărâtă mai dinainte de Cel care a chemat la muncă zidarii. De data asta, chiar piatra în dreptul căreia oamenii au spus că va nu poate fi folosită în nici un loc din construcție, a ajuns să fie piatra care face posibilă stabilitatea și unitatea zidurilor.
    Cât de mult ne putem înșela când e vorba de ceilalți? Obșnuim să judecăm oamenii cu ușurința cu care alegem merele din livadă. Cât de des rostim sentințe cu atâta seriozitate de parcă ceea ce spunem ar fi definitiv, irevocabil... Ce ar trebui să învățăm de la zidarii care au învățat prea târziu „zidărie”? Lasă lui Dumnezeu lucrarea lui Dumnezeu. Partea ta e să faci lucrarea lui Dumnezeu pe care a încredințat-o oamenilor. În ce privește hotărârile pe care alții le iau în dreptul tău, lucrurile sunt simple. Piatra din povestea noastră nu a reacționat în nici un fel. A stat mută atunci când a fost adusă înaintea zidarilor. Nu a spus nimic atunci când aceștia și-au spus părerea. Nici nu avea nevoie să facă așa ceva. Dumnezeu știa ce poate și care îi e tăria.  Soarta ei fusese hotărâtă de multă vreme.