miercuri, 18 mai 2011

Atât de omeneasca frică


S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?”
(Evanghelia după Marcu, cap.4, vers.37-41)

Valuri puternice, ţărmul mult prea departe pentru puterile tale şi o corabie despre care ştii sigur că nu va face faţă furtunii... Nu e nevoie de mai multe ingrediente pentru a încropi o frică pe care să nu o mai uiţi vreodată!
Ce aşteptări avea Isus de la ucenicii prinşi într-o atât de disperată situaţie? Nu foarte mari! Isus nu venea înaintea oamenilor cu păreri preconcepute(dacă toţi suntem oameni, nu înseamnă că trebuie să reacţionăm la fel în toate situaţiile!). Era normal pentru ucenici să se teamă. Nu Îl mai văzuseră până atunci pe acest Isus liniştind furtuna...Dar era oare somnul lui un gest de indiferenţă faţă de soarta lor? Se putea înţelege şi în felul ăsta, dacă Isus dormea undeva pe malul apei, nu în barcă. Mai degrabă somnul Lui ar fi trebuit înţeles ca un îndemn la linişte şi pace... Cuvintele Lui trebuie înţelese exact aşa cum au fost rostite: frica unui om se traduce prin lipsa lui de încredere în Dumnezeu.
Ce i-a indignat însă pe ucenici atunci când L-au trezit pe Isus? Din reacţia lor faţă de minunea la care au luat parte, din frica faţă de „omul pe care îl ascultă şi vântul şi marea”, înţeleg că ucenicii nu se aşteptau la aşa ceva. Mai degrabă supărarea lor era provocată de purtarea unuia care era în aceeaşi situaţie ca şi ei, dar reacţiona altfel! Dar tocmai situaţiile de acest „grad” sunt cele care descoperă omul într-o profunzime pe care nu o poate provoca viaţa de toare zilele. Ucenicii, în acea ocazie au dat glas unei condiţii pe care partea necuminte a omenirii o pune oricui, inclusiv lui Dumnezeu: dacă vrei să fie bine, trebuie să fii şi să te porţi ca şi noi. Noi suntem măsura tuturor lucrurilor! Şi asta chiar dacă ar însemna să ne scufundăm cu toţii!
Ce ar atârna oare mai greu într-o balanţă a comparaţiei temerilor: frica de moarte ori frica de Unul în faţa căruia sunt atât de vulnerabili, atât de lipsiţi de vreun loc în care să se poată ascunde, în faţa căruia, în orice situaţie, vor fi ei înşişi, cu slăbiciunile şi păcatele lor?
Această întâmplare e doar o altă imagine a sfârşitului fugii lui Adam din faţa lui Dumnezeu. Ud până la piele, cu părul şi hainele răvăşite de vântul puternic, cu teama transfigurându-i chipul, omul stă înaintea lui Dumnezeu fără vreo pretenţie că se poate descurca şi singur în faţa unei astfel de furtuni... E acelaşi examen la care e supus omul „virusat” de ceea ce Dumnezeu numeşte păcat. Ce va face Adam? Va repeta scena acuzând pe oricine încercând să-şi salveze propria imagine? Va pica din nou examenul? Sau îşi va recunoaşte nevoia de salvare arătându-şi adevăratul chip schimonosit de teamă?
Cu adevărat nenorocită ar fi fost o realitate în care Cel care poate potoli furtuna e unul care să fie condus de rău şi de viclenie. De unde însă felul de a se purta al oamenilor faţă de un Dumneze care înţelege perfect nevoile lor şi e gata să le satisfacă? Isus nu le-a reproşat ucenicilor Săi felul în care au cerut ajutorul şi nu a ţinut seama de acuzaţiile aduse, ci a făcut tot ce era nevoie pentru ca aceştia să fie în siguranţă.
La urma urmei, de ce să-ţi fie frică de un Dumnezeu care ştie totul despre tine?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu