sâmbătă, 28 mai 2011

Voi sunteţi!






    Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni. (Ev. după Matei, cap.5:, vers.13)


    Da, voi sunteţi sarea pământului, cristalele acelea mici pe care oamenii le pot găsi în cele mai mici şi neînsemnate magazine. De aceea, chiar dacă sunteţi nepreţuiţi atunci când e vorba de gust, preţul vostru nu este unul nespus de mare. Prea puţini din cei care se bucură de o mâncare ce conţine sarea cunosc chinul dezlipirii de pământ şi drumul sării până la mesele lor. Dar nimic nou în asta, pentru majoritatea oamenilor e mai importantă atmosfera prezentului decât găsirea unui loc pe harta istoriei.
    Aveţi vreo problemă în ce priveşte identificarea? Cartea nu spune nicăieri că va trebui să vă chinuiţi ca să deveniţi sare, nici că va trebui să înţelegeţi exact procesul întâlnirii şi rămânerii împreună a sodiului cu clorul. Exact! Se spune simplu: voi sunteţi! E suficient să fiţi dintre aceia care atunci când citesc „Fericirile” se simt fericiţi...
    Despre pericolele care vă pasc atunci când deveniţi sare? Teoretic, nu e nici un pericol… Aha, aţi citit despre aruncarea în stradă şi despre nepăsarea cu care oamenii calcă în picioare sarea? Ce-ar fi să citiţi versetul în felul acesta: câtă vreme eşti sare nu ţi se poate întâmpla nimic rău?! Din câte ştiu despre voi, nu aveţi alte planuri decât acela de a rămâne sare până la capăt…
    Şi acum, la treabă! Tot ce trebuie să faceţi e să daţi gust vieţii şi să duceţi binele acolo unde veţi ajunge, altfel spus, să fiţi voi înşivă! Prea mult timp până la capăt nu a rămas. Iar voi sunteţi unul din motivele pentru care Dumnezeu încă mai poate „înghiţi” această lume...     

joi, 26 mai 2011

Oriunde și oricum, dar al Lui!

    Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Hristos pentru voi, Neamurilor… (Efeseni 3:1)

    Ce-o fi fost în mintea și inima lui Pavel când s-a gândit să se numească întemnițat al lui Isus Hristos? Mă gândesc la viața acestui Pavel. A urmat o școală bună, nu s-a oprit nici măcar la „liceu”, ci a continuat până la înaltul „doctorat” la picioarele lui Gamaliel. A devenit unul din cei bine văzuți de către cei a căror vedere conta pe vremea și în locurile în care a trăit. A primit înalta misiune de a apăra cu prețul vieții credința ce ținea laolaltă Israelul acelor vremi. Cât de lung să fi fost drumul de la respectatul Saul până la întemnițatul Pavel?
    Pentru că mi-e „greu” astăzi să scriu toată povestea devenirii lui Pavel, să analizez fiecare referință biblică despre conștiinciosul Saul, binefăcătorul Israelului și mare luptător împotriva lui Isus Hristos, mă rezum la a pune o singură întrebare (dintre toate științele se pare că mă pricep mai bine la a pune întrebări...): ești om normal atâta vreme cât, zăcând într-o temniță, poți scrie că tot „binele” din urma ta nu e mai valoros decât un morman de gunoi și că prezentul e mai mult decât ai îndrăznit să îți dorești vreodată?   
    Așa e, ce-ar fi să dau și eu un răspuns?! Apoi, cred că nu e greu să scrii orice despre tine și chiar să te lauzi cu prezentul în care te scalzi, dacă prin „al lui Isus Hristos” înțelegi ceea ce a înțeles Pavel când a „îndraznit” să scrie versetul de la care am pornit...

miercuri, 25 mai 2011

În liniște, fapta…


    Şi i-a zis: „Ieşi din ţara ta şi din familia ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta.” (Faptele apostolilor 7:3)
     A ieși din țara ta nu este chiar cel mai simplu lucru, indiferent de numărul de oameni care locuiesc astăzi departe de țările în care s-au născut. Despre a alege să pleci din familia ta, nu cred că are rost să discutăm în sensul discutat mai sus. Apoi, a locui în țara ta și în familia ta e la fel de natural cu a respira și a crește... De ce a trebuit ca Dumnezeu să ceară astfel de lucruri lui Avraam?
    Mărginiți de timp și spațiu, normalul, naturalul sau firescul sunt calculate într-o îngustime dictată de tradiție și simț. Acceptăm cererile și ofertele societății în care ne naștem ca fiind dictate de o instanță în drept, superioară conștiinței și de nesupus unei examinări raționale. După acest model unii își fac cruce văzând „ce sunt în stare” să facă oamenii din alte culturi și neoprotestanți privind încurcați la cei care se opresc în dreptul unei biserici și făcându-și semnul crucii...
    Cei născuți cu cincizeci de ani în urmă, de dragul copiilor încearcă uneori să asculte muzica „plină de sens” a acestora, în timp ce generația tânără privește „înțelegătoare” la cât de „frumos” sună graiul și țitera ălor bătrâni de-acuma...
    Nimic din ce am spus până acum nu face parte din categoria anomaliilor greu de acceptat. Conflictele răsărite din deosebirile de mai sus, nu fac altceva decât să vorbească despre normalul acestor deosebiri. Ce poți spune însă despre individul care nu reușește să „aparțină” generației lui? Indiferent de mersul și schimbările „normale” la care e supusă omenirea, creștinul e chemat să crească și să accepte drept normal, natural sau firesc ceea ce Dumnezeu definește drept natural, normal sau firesc. Pentru omul privind mirat în jur și neînțelegând mare lucru din cele ce se întâmplă, Dumnezeu are o chemare asemănătoare celei făcute lui Avraam: „locul și timpul cărora aparții tu, există! Știu că nu se văd și știu că sunt prea puțini cei care ar putea să spună ceva despre ele. Ieşi din ţara ta şi din familia ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta!”  la prima vedere e vorba de o simplă schimbare exterioară celui căruia i se cere să o facă. În realitate, această schimbare e urmarea normală a unei schimbări interioare la care a fost chemat omul: „ieși din tine însuți și lasă locul Celui căruia I-a fost destinat: Isus Hristos!”. Știu, e loc de multe întrebări aici. Răspunsul pe care îl va da cel care a răspuns chemării lui Dumnezeu va fi mereu același: fapta, împlinită în liniște.  

sâmbătă, 21 mai 2011

Lumea sufletului tău

          Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?
(Evanghelia după Marcu, cap.8, vers.36)

          Lumea… Toată lumea… Cât de întinsă e lumea ta, pe cine şi ce cuprinde ea? Când închizi ochii, cât de îndepărtat e orizontul? Şi apoi, la încheiere, ar mai fi o singură întrebare: merită? 
          Nu e greu să te aşezi în faţa unei oglinzi, greu e să alegi oglinda potrivită. La fel de greu ar fi să alegi deschiderea ochilor înaintea oglinzii şi îndreptarea privirii înspre ochii celui ales să îţi slujească drept oglindă… În felul ăsta cred că a ales să vorbească Isus despre luciditate. Luciditatea te îndeamnă  să cântăreşti, să compari, pentru ca apoi să poată fi vorba despre o alegere. Atâta timp cât alegi să consideri reală doar lumea ta, luptându-te să ignori dorinţa sufletului după ceva mai înalt, mai bun, mai curat, încă nu se poate vorbi despre alegere, deci, despre libertate.
          Probabil că ai investit mult în ceea ce înseamnă lumea ta. Cred eu că această imagine a lumii tale e cea care îţi aduce siguranţă, dar sfatul meu e să nu te abandonezi cu totul acestui proiect, numit lumea, pentru că mai există în viaţa ta o valoare al cărei sens încă nu l-ai înţeles: sufletul tău. E mai simplu acum?
          Acestea sunt o parte din întrebările pe care Omul acela a crezut de cuviinţă să mi le adreseze. Nu am spus nimic, dar undeva în sufletul meu am înţeles că va fi imposibil să mă mai gîndesc la mine vreodată aşa cum o făcusem până acum.
          A fost o seară şi apoi o dimineaţă…

miercuri, 18 mai 2011

Atât de omeneasca frică


S-a stârnit o mare furtună de vânt care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia. Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat şi I-au zis: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” El S-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură!” Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare. Apoi le-a zis: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” I-a apucat o mare frică şi ziceau unii către alţii: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?”
(Evanghelia după Marcu, cap.4, vers.37-41)

Valuri puternice, ţărmul mult prea departe pentru puterile tale şi o corabie despre care ştii sigur că nu va face faţă furtunii... Nu e nevoie de mai multe ingrediente pentru a încropi o frică pe care să nu o mai uiţi vreodată!
Ce aşteptări avea Isus de la ucenicii prinşi într-o atât de disperată situaţie? Nu foarte mari! Isus nu venea înaintea oamenilor cu păreri preconcepute(dacă toţi suntem oameni, nu înseamnă că trebuie să reacţionăm la fel în toate situaţiile!). Era normal pentru ucenici să se teamă. Nu Îl mai văzuseră până atunci pe acest Isus liniştind furtuna...Dar era oare somnul lui un gest de indiferenţă faţă de soarta lor? Se putea înţelege şi în felul ăsta, dacă Isus dormea undeva pe malul apei, nu în barcă. Mai degrabă somnul Lui ar fi trebuit înţeles ca un îndemn la linişte şi pace... Cuvintele Lui trebuie înţelese exact aşa cum au fost rostite: frica unui om se traduce prin lipsa lui de încredere în Dumnezeu.
Ce i-a indignat însă pe ucenici atunci când L-au trezit pe Isus? Din reacţia lor faţă de minunea la care au luat parte, din frica faţă de „omul pe care îl ascultă şi vântul şi marea”, înţeleg că ucenicii nu se aşteptau la aşa ceva. Mai degrabă supărarea lor era provocată de purtarea unuia care era în aceeaşi situaţie ca şi ei, dar reacţiona altfel! Dar tocmai situaţiile de acest „grad” sunt cele care descoperă omul într-o profunzime pe care nu o poate provoca viaţa de toare zilele. Ucenicii, în acea ocazie au dat glas unei condiţii pe care partea necuminte a omenirii o pune oricui, inclusiv lui Dumnezeu: dacă vrei să fie bine, trebuie să fii şi să te porţi ca şi noi. Noi suntem măsura tuturor lucrurilor! Şi asta chiar dacă ar însemna să ne scufundăm cu toţii!
Ce ar atârna oare mai greu într-o balanţă a comparaţiei temerilor: frica de moarte ori frica de Unul în faţa căruia sunt atât de vulnerabili, atât de lipsiţi de vreun loc în care să se poată ascunde, în faţa căruia, în orice situaţie, vor fi ei înşişi, cu slăbiciunile şi păcatele lor?
Această întâmplare e doar o altă imagine a sfârşitului fugii lui Adam din faţa lui Dumnezeu. Ud până la piele, cu părul şi hainele răvăşite de vântul puternic, cu teama transfigurându-i chipul, omul stă înaintea lui Dumnezeu fără vreo pretenţie că se poate descurca şi singur în faţa unei astfel de furtuni... E acelaşi examen la care e supus omul „virusat” de ceea ce Dumnezeu numeşte păcat. Ce va face Adam? Va repeta scena acuzând pe oricine încercând să-şi salveze propria imagine? Va pica din nou examenul? Sau îşi va recunoaşte nevoia de salvare arătându-şi adevăratul chip schimonosit de teamă?
Cu adevărat nenorocită ar fi fost o realitate în care Cel care poate potoli furtuna e unul care să fie condus de rău şi de viclenie. De unde însă felul de a se purta al oamenilor faţă de un Dumneze care înţelege perfect nevoile lor şi e gata să le satisfacă? Isus nu le-a reproşat ucenicilor Săi felul în care au cerut ajutorul şi nu a ţinut seama de acuzaţiile aduse, ci a făcut tot ce era nevoie pentru ca aceştia să fie în siguranţă.
La urma urmei, de ce să-ţi fie frică de un Dumnezeu care ştie totul despre tine?

luni, 16 mai 2011

Contează

          Şi le-a spus pilda aceasta: „Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el se gândea în sine şi zicea: „Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele.” „Iată”, a zis el, „ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!” Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?” Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el, şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.” (Evanghelia după Luca, cap.12, vers.16-21)

          O parabolă asemeni unei ramuri frânte... O ramură care altfel ar fi devenit plină de rod, aducând bucurie oamenilor și laudă lui Dumnezeu.
          Între binele omului care a fost binecuvântat și răul omului pentru care este prea târziu a stat o întrebare. O întrebare formulată corect, dar al cărei adresant a fost ales greșit. „Ce voi face?” „Ce voi face de acum înainte cu tot ce se vede, cu ceea ce simt, cu ceea ce am primit, cu ceea ce sunt?...” Omul a întrebat omenescul, a întrebat o inimă asupra căreia nu mai era stăpân, a întrebat grânarele pline..., dar Dumnezeului care înainte de toate e sincer cu omul, nu i-a adresat nici o întrebare. Logica din care iau naștere întrebările și răspunsurile nu poate fi dreaptă dacă lipsește informația la care are acces Dumnezeu.
          Lucrurile ar fi simple dacă s-ar opri aici. Nimic mai amar însă decât destinul unui om care știe cui ar trebui să adreseze întrebarea, dar aleargă nebunește de răspunsul pe care deja îl cunoaște...
          Învățătura? Oricare ar fi ea, cu siguranță contează. Azi e luni.


vineri, 6 mai 2011

Șah…


Cartea Genezei, cap.37 - ...

Albul la mutare
Iosif a visat un vis şi l-a istorisit fraţilor săi

Negrul a mutare
care l-au urât şi mai mult.

Albul la mutare
Israel i-a zis: „Du-te, rogu-te, şi vezi dacă fraţii tăi sunt sănătoşi şi dacă oile sunt bine; şi adu-mi veşti.” L-a trimis astfel din valea Hebronului şi Iosif a ajuns la Sihem.

Negrul la mutare
Ei l-au zărit de departe şi, până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l omoare.

Albul la mutare
Ruben a auzit lucrul acesta şi l-a scos din mâinile lor. El a zis: „Să nu-i luăm viaţa!”

Negrul la mutare
Atunci Iuda a zis fraţilor săi: „Ce vom câştiga să ucidem pe fratele nostru şi să-i ascundem sângele? Veniţi mai bine să-l vindem ismaeliţilor şi să nu punem mâna pe el, căci este fratele nostru, carne din carnea noastră.” Şi fraţii lui l-au ascultat.

Albul la mutare
Madianiţii l-au vândut în Egipt lui Potifar, un dregător al lui faraon, şi anume căpetenia străjerilor. Domnul a fost cu Iosif, aşa că toate îi mergeau bine; el locuia în casa stăpânului său, egipteanul.
 
Negrul la mutare
După câtăva vreme, s-a întâmplat că nevasta stăpânului său a pus ochii pe Iosif şi a zis: „Culcă-te cu mine!”

Albul la mutare
...a fugit afară din casă

Negrul la mutare
A luat pe Iosif şi l-a aruncat în temniţă în locul unde erau închişi întemniţaţii împăratului; şi astfel, Iosif a stat acolo, în temniţă.

Albul la mutare
Şi mai marele temniţei a pus sub privegherea lui pe toţi întemniţaţii care erau în temniţă. Şi nimic nu se făcea acolo decât prin el.

Negrul la mutare
După câtăva vreme, s-a întâmplat că paharnicul şi pitarul împăratului Egiptului au supărat pe stăpânul lor, împăratul Egiptului. Faraon s-a mâniat pe cei doi dregători ai săi: pe mai marele paharnicilor şi pe mai marele pitarilor.

Albul la mutare
Paharnicul şi pitarul împăratului Egiptului, care erau închişi în temniţă, au visat într-o noapte amândoi câte un vis, şi anume fiecare câte un vis care putea să capete o tălmăcire deosebită…

Negrul la mutare
…După ei vor veni şapte ani de foamete, aşa că se va uita tot belşugul acesta în ţara Egiptului, şi foametea va topi ţara.

Albul la mutare
Faraon a zis lui Iosif: „Uite, îţi dau stăpânire peste toată ţara Egiptului.”

Albul la mutare
Când a auzit Iacov că este grâu în Egipt, a zis fiilor săi: „Pentru ce staţi şi vă uitaţi unii la alţii?” Şi a zis: „Iată, aud că este grâu în Egipt; coborâţi-vă şi cumpăraţi-ne grâu de acolo, ca să trăim şi să nu murim.”

Albul la mutare
Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânţa vie în ţară şi ca să vă păstreze viaţa printr-o mare izbăvire.

Negrul…

Albul…

joi, 5 mai 2011

Vorbele acelui om…



                Aprozii s-au întors deci la preoţii cei mai de seamă şi la farisei. Şi aceştia le-au zis: „De ce nu L-aţi adus?” Aprozii au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”
(Ev. După Ioan, cap.7, vers.45-46)

                Preoții și fariseii, cei care au trimis aprozii pentru a găsi ceva greșit (greșit însemna bun de folosit ca probă într-un viitor proces…) la Isus, nu au luat în calcul un element simplu, pe care Dumnezeu l-a pus la baza propovăduirii Evangheliei: Cuvântul! Astfel, aprozii au fost trimiși să-L asculte și să_l urmărească pe cel care era Cuvântul întrupat.
                Într-o anumită întâmplare, o femeie săracă a primit o biblie. Cel care i-a dat-o a întrebat: „ai citit vreodată cartea aceasta?”. Răspunsul ei e mai valoros decât o mulțime de cuvinte negândite: „Nu, nu am mai citit cartea aceasta; de câte ori am încercat, am înțeles că ea e cea care mă citește pe mine.” La fel au pățit aprozii. În loc să găsească ereziile din vorbele lui Isus, s-au văzut pe ei înșiși analizați de cuvintele Sale.
                Inteligența nu înseamnă mare lucru fără bunătate, fără sinceritate, fără înțelepciunea… inimii. Mirarea aprozilor ar fi trebuie să trezească interesul preoților. Dar cine și ce să mai învețe un om care „știe totul”? Fără a lua în calcul ignoranța care umilește, cred că putem să luăm în considerare faptul că întotdeauna mai este loc pentru învățătură. În ce privește Cartea, locul acesta este întins și adânc…
                Omul care L-a ascultat cu atenție pe Isus, cel puțin o dată, are parte de experiența unei lupte îndelungate, la nivelul rațiunii, al simțirii…
                La procesul, inevitabil de altfel, în urma căruia a fost condamnat la moarte, Isus a întrebat dumnezeiește (atotștiitorul nu știa să se poarte altfel) pe unul din aprozi, pe cel care din exces de zel  îl lovise: „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar, dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ev. după Ioan, cap.18, vers.23) Întrebarea conține un îndemn, unul… simplu, la care e chemat fiecare om care L-a ascultat vreodată pe Isus: nu ucide mirarea, ea poate fi drumul pe care Dumnezeu vrea să te ducă acasă.

miercuri, 4 mai 2011

Brutăria Cerului

            Eu sunt Pâinea vieţii. (Ioan 6:48)


              Îți mai aduci aminte gustul pâinii pe care ai mâncat-o anul trecut în data de 4 aprilie?  Daca da..., nu e bine cu tine. Asta în cazul în care acea dată nu e legată de vreo întâmplare deosebită.  Dar gustul pâinii de acum câteva săptămâni, de câteva zile, ți-l mai aduci aminte? Poate ar fi mai simplu să ne aducem aminte de zilele în care nu am mâncat nimic.  
              Alte observații în legătură cu pâinea: în ce mă privește, poate trec mai ușor peste gustul pâinii dacă mâncarea are gust bun. Cred că încep să fac parte din secolul meu și asta nu mă bucură deloc. E timpul în care pâinea se pregătește oricum. Cantitate mare, cererea fiind mare... Sănătatea noastră, cred eu, e legată direct de  calitatea pâinii pe care o consumăm. O pâine sănătoasă ar trebui să conțină tot ce se găsește mai bun în cereale (adio „fulgi” la micul dejunJ).
               Știu, nu sunt singurul care are acasă o biblie pe care pe care o deschide adesea. Dar mai știu că un număr (mare?) din oamenii veacului meu preferă un cuvânt care satură sufletul așa cum o face pâinea albă. Fără a avea prea multă hrană (în sensul adevărat și serios al cuvântului), doar dând senzația unui stomac plin, în sens religios, dând convingerea că omul și-a făcut datoria pe ziua aceea, pâinea falsă a acestor timpuri fiind cauza organismelor slăbite și a spiritelor căzute în amorțeală.
                Isus e pâinea vieții, venită din Cer, de la Dumnezeu. De ce ai alege să te hrănești cu pâinea pregătită în altă brutărie?!

luni, 2 mai 2011

despre bariere

Pitagora:

„Un gând este o idee în trecere.”

Bun, deci Dumnezeu


Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat înaintea Lui şi L-a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „Pentru ce Mă numeşti bun?”, i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. (Ev. după Marcu, cap.10, vers.17-18)

             Cercul se restrânge ușor, de la lupta pentru a crede că există o viață veșnică, la a crede că viața veșnică se referă la fiecare om, inclusiv la mine. Uneori e simplu să cred că oamenii buni pe care îi cunosc vor fi mântuiți. Dar de fiecare dată când mă uit la mine, e greu de crezut că eu voi fi unul din cei mântuiți. Lucrurile devin simple atunci când îndrăznesc să ridic privirea spre Isus și să Îl întreb pe El. Are El un anume fel de a spune „ești mântuit”, încât nu lasă nici o urmă de îndoială.
              Unde e „greșeala” în felul de abordare a lui Isus de către tânărul din povestirea biblică? De ce acel răspuns al lui Isus?
              „Bunule Învățător” – din răspunsul pe care îl primește, tânărul acesta are de ales: - 1. Ori învățător, dar atunci nu putem vorbi despre bunătate în ce privește mântuirea lui, ori -2. Bun pentru a da sfaturi referitoare la mântuirea lui, dar atunci trebuie să Îl recunoască pe Isus ca fiind Dumnezeu.
               Care e lecția pe care nu ar trebui să o pierdem după înțelegerea acestei întâmplări? Mântuirea e prea prețioasă pentru a o așeza în  mâinile vreunui învățător, oricât de bun ar părea el. Biserica a primit rânduielile ce trebuiesc respectate de om, în general, pentru a a fi mântuit (deși, când spun Biserică s-ar putea să am vederi prea largi, ori prea înguste cu privire la identitatea ei). Dar când vorbesc despre mântuirea mea, nu pot vorbi despre mântuirea omenirii, în general. Va trebui să vorbesc despre rezolvarea problemei mele și despre calea, singura cale, pe care trebuie să pășesc eu în viață pentru a trăi cu adevărat. Spre exemplu, ucenicii sunt chemați să păzească poruncile, dar Petru e chemat să vestească Evanghelia într-un anume loc și să facă faptele care i-au fost pregătite lui dinainte (se spune că Petru a fost primul papă. Dacă e adevărat, atunci a fost unul din catolicii care nu au respectat jurământul celibatului). Toți evreii au fost chemați să trăiască după Legea mozaică, dar unuia i s-a cerut să vândă tot ce are, să împartă săracilor și apoi să Îl urmeze pe Isus...
                Mântuirea e primită în dar, dar e păstrată și dovedită prin ascultare.