miercuri, 9 martie 2011

De ochii lumii

                „Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă.”
(Matei 14:9-10)

                Cât de mult înseamnă pentru tine „de ochii lumii”? Cum se traduce în fapt această expresie: înainte de a lua o hotărâre, mică sau mare, ne uităm cu grijă la cei din jurul nostru, în special la privirile a căror sumă a devenit în timp „ochiul lumii noastre”. Acesta e examenul zilnic la care se supune fiecare dintre noi. Așteptăm confirmarea că lucrul făcut se înscrie între cele acceptate de către lumea noastră. Cât de greșit se poate merge în acest exercițiu?
                Cartea povestește despre viața unuia numit Ioan Botezătorul și despre „pățania” lui cu un anume împărat. Acesta dintâi avea ceva probleme în ce privește consultarea cu „ochii lumii” din vremea lui. Din „nefericire” pentru el, a fost educat de mic că „ochiul” care transmite ce trebuie să facă omul și care apoi dă notă lucrării lui este altul decât cel autorizat de majoritate... Ioan Botezătorul era unul dintre cei care au înțeles că trebuie să te porți cu ceilalți de parcă te-ai purta cu tine însuți, că trebuie să îți pese de soarta lor la fel de mult cum îți pasă de soarta ta!
                Oamenii au început să-l caute și să-l asculte. Vorbirea lui era simplă, astfel că oricine înțelegea despre ce era vorba. Dar ceea ce voiau de fapt oamenii, era să audă rostite cu voce tare strigătele disperate ale conștiinței lor, de a cărei ascultare se depărtaseră în timp. Asta le dădea putere să-și întoarcă privirea de la „ochiul” atotștiutor al lumii și să se îndrepte spre ascultarea de Adevăr.
                Acest Ioan era un om liniștit în sufletul lui, liniște izvorâtă dintr-o trăire aprobată de Dumnezeul lui. Pe pământ însă, lucrurile se calculează altfel. A venit o zi în care o parte a omenirii a spus răspicat lui Dumnezeu: „Destul! Vrem liniște! Trebuie să taci!” Și atunci, Ioan, vocea lui Dumnezeu a încetat să se mai audă...
                S-a căutat un om slab, în mâna căruia însă trebuia să fie depozitată destulă putere pentru a duce la îndeplinire un ordin cum era acela al morții lui Ioan. Iar omul acela s-a găsit la palat, hrănindu-se la masa împăratului, îmbrăcând haina împăratului, dând lumii întregi ordine împărătești... Era un nenorocit ținând în acea țară locul împăratului. Acum, într-unul din cele mai importante examene ale vieții lui, omul a făcut de fapt ceea ce a fost antrenat să facă. La cererea strâmbă a fiicei lui vitrege, a căutat repede privirea celor din jurul lui. Și fiecare ochi care alcătuia marele „ochi al lumii” îi transmitea clar: știi bine că trebuie să o faci, indiferent de ceea ce simți, fără să iei în calcul ceea ce rațiunea îți spune că e o mare greșeală, știi bine ce va urma dacă ne vei dezamăgi... Și împăratul a cedat.
                Ce a fost oare în mintea lui Ioan? Da, a fost și puțină clătinare și puțin zbucium. Ioan era om. Îmi amintesc povestea primului concert al unui violonist. Emoționat, în fața unui public care știe să aplaude, dar știe și să lovească, se pregătea pentru primul său concert. Arcușul începu să mângâie coardele viorii... Cât suflet a pus omul nostru acolo... Se încheie prima bucată muzicală și publicul izbucnește în apluze. Mesajul era unul clar: excelent! Pe fața tânărului însă, se citește încordarea, frământarea căutării unei persoane din mulțime... În sfârșit, ochii privesc țintă spre chipul unui om din sală. Fără să primească nici un semn din partea acestuia, tânărul începe să cânte a doua piesă. Se repetă întocmai scena primei piese... Chipul din sală se încăpățânează să rămână de piatră... După cea de-a treia piesă, un zâmbet înflori pe chipul celui care a fost profesorul tânărului violonist. Ca trezit dintr-un vis, acesta a îngăduit bucuriei să îi lumineze inima și chipul, să răspundă valurilor de aplauze care asaltau scena din toate părțile. Răspundea bucuriei cu bucurie. În ce privește calitatea muzicii, ea nu era probată prim mulțimea aplauzelor, ci prin părerea obiectivă a autorității care știa cât se poate cere de la vioară și mai ales de la violonist.
                Privirea cui o cauți și părerea cui contează pentru tine? Oricum ar fi, e mai sănătos să schimbi omul decât să spargi oglinda. Apoi va fi bine. Cum altfel să vezi lucrurile într-o dimineață cu atâta soare  cum e dimineața asta?!
   


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu