miercuri, 30 martie 2011

născocire


cunosc un flutur
e nebun
visează adesea un castel
culcat sub țeava unui tun
de un alt flutur
nu de el

n-ar recunoaște
orice-ar fi
că visul se-mplinește des
tot mai real din zi în zi
din noapte-n noapte
mai ales

că el se schimbă
fără rost
că fluturește n-are cum
să-și mai găsească adăpost
în florile ivite-n drum

cunosc un flutur
știu precis
că nu  mai e demult în zbor
ci transformat de-un negru vis
își smulge-aripa-ncetișor

încredințat că
moartea lui
va fi un leac universal
pentru toți fluturii hai-hui
ajunși în cel din urmă hal

of
dacă aș putea să-i spun
că nu va merge
că-n zadar
un flutur va muri nebun
în crudul lumii insectar

știam un flutur
înțelept
dormea puțin
zâmbea ades
credea în bine
în destin
dar a murit
e de-nțeles

marți, 29 martie 2011

„Nu pe Mine mă caută.”


                A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo. Simon şi ceilalţi care erau cu El s-au dus să-L caute; şi, când L-au găsit, I-au zis: „Toţi Te caută.” El le-a răspuns: „Haidem să mergem în altă parte, prin târgurile şi satele vecine, ca să propovăduiesc şi acolo; căci pentru aceasta am ieşit.” 
(Marcu 1:35-38)

                Greu de crezut că există sub soare probleme mai grave decât ale mele! Greu de crezut, de asemenea, că sunt probleme care necesită rezolvare mai urgentă decât problemele mele… Isus e gata să vindece oricând şi pe oricine. Sau nu aşa aţi învăţat voi la şcoală?
                Versetele citate din Carte ne vorbesc despre oameni care au fost nevoiţi să înveţe că lucrurile stau altfel. Cu o seară înainte Isus vindecase oameni, indiferent care au fost bolile care îi chinuiau. De atunci şi până în dimineaţa despre care vorbim noi, oamenii aceia au spus altor oameni. Şi iată, dis de dimineaţă, alţi oameni erau la uşa lui Petru aşteptând minunile lui Isus. O mare parte din religiile existente au ajuns să îşi calculeze credincioşia după numărul de oameni care caută să umple locul liber din biserici. Cred că ar fi fost tare nedumeriţi în dimineaţa la care se se referă versetele. Petru şi ceilalţi ucenici s-au dus să caute pe Isus. Aveau o veste bună pentru El: „Toţi te caută!” Ştia Isus înainte de a fi anunţaţ de către ucenici? Cred că tocmai căutarea de care vorbeau ucenicii era motivul principal al retragerii lui într-un loc ferit în care să se poată ruga.      
                Căutarea lui Isus nu e suficientă pentru găsirea lui Isus. Dumnezeu nu creează dependenţă. Dimpotrivă, una din ţintele lui Dumnezeu legate de om este tocmai eliberarea lui de oricare dependenţă. Oamenii aceia îl căutau pe Isus. Atunci de ce a fost nevoie de acel răspuns din partea Lui? Ucenicii ar fi trebuit să înţeleagă (nu au înţeles nici cu ocazia aceea) care este scopul venirii Lui printre oameni. Se pare că atât lor, cât şi oamenilor care au venit la ei, le-ar fi convenit o religie care presupune umblarea cu Isus cu condiţia sănătăţii, a pâinii şi a peştelui, în ziua de azi o religie a sănătăţii (oricare ar fi credinţa) şi a materialului indiferent de cantitate („indiferent” se referă la mult, nu la puţin).
                Dincolo de mirarea stârnită de gestul lui Isus, răspunsul Lui ar trebui să clarifice situaţia: „Nu pe Mine mă caută. Caută pe oricine ar face tot ce vor ei. Să mergem mai departe, alţi oameni au nevoie de noi.” Plecarea lui Isus din acea zi nu a însemnat părăsirea acelor oameni. El s-a întors mereu şi mereu căutând înţelegere din partea celor care îl caută.
                Înţelegi?
   

luni, 28 martie 2011

astăzi

 „Din când în când cred că e bine să calculăm dacă nu cumva am scris prea mult și am citit prea puțin.”

sâmbătă, 26 martie 2011

Sărăcia de care ai nevoie

          Drept răspuns, Isus le-a zis: „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.
(Matei 11:4-5)
   
         S-a întâmplat ca Ioan Botezătorul să aibă una din marile „nedumeriri” ale vieții sale: Isus nu îi transmite nimic, chiar dacă știe că e închis din porunca împăratului și, mai mult, nu se întâmplă ceea ce aștepta Ioan să se întâmple în ce privește desfășurarea lucrării lui Isus pe pământ. În astfel de situație Ioan îi trimite la Isus pe ucenicii săi cu următoarea întrebare: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” Versetul redat la început e răspunsul dat de Isus la această întrebare.
        Dintre argumentele lui Isus, unul mi-a „sărit” în ochi. În lungul șir de minuni aliniate în răspunsul Lui, vindecarea orbilor, a șchiopilor, a leproșilor, a surzilor, alături de învierea din morți e adăugată și vestirea Evangheliei celor săraci. Ce caută vestirea Evangheliei în drept cu vindecările și cu învierea morților? Să constituie aceasta atât de mare minune?
          Să presupunem că ești unul din cei care au studiat Cartea, au înțeles vestea bună a Evangheliei și ai vrea să spui tuturor ce ai înțeles tu din toată povestea. Ești sigur că ai alege să mergi și să spui ce ai de spus celor săraci?   
         În Israel, lucrurile erau ceva mai complicate. Sărac era echivalent cu nebinecuvântat de Dumnezeu, eventual pedepsit pentru necredință sau păcate ascunse. Cât s-a schimbat mentalitatea în zilele noastre? Ce părere ai despre omul care stă pe marginea drumului și te deranjează cerându-ți orice, oricât? Da, știu, creierul tău a ales să selecteze exact persoanele sănătoase și bune de lucru care nu fac nimic altceva decât să cerșească, apoi indivizii obraznici care te înjură atunci când alegi să nu le dai nimic, mai apoi pe cei cărora le-ai dat și apoi i-ai văzut fumând sau mirosind a băutură și ar mai fi… Ești sigur că ăștia sunt toți? Caută bine, mai sunt și alții pe care i-ai fi putut ajuta.
          Care este comportamentul tău față de cei neînvățați, mirosind urât din nu știu exact ce motiv sau făcând glume proaste în situații în care nu se cerea lucru ăsta? (care o fi situația în care se cere așa ceva?!) Nu e neapărată nevoie ca aceste condiții să lucreze împreună în nenorocirea imaginii vreunei persoane. Ajunge să se manifeste una singură, oricare… La ce atitudine te îndeamnă „civilizația” care s-a acumulat în măduva ta?
Crezi că ți-ar fi mai simplu dacă am vorbi despre oamenii aceia săraci, dar cinstiți și liniștiți, care își văd de viața lor așa simplă cum e ea, care nu cer nimic nimănui, preferând să stea cuminți în foamea, frigul sau bolile lor? Acestia sunt ceva mai ușor de ajutat? Posibil ca răspunsul să fie pozitiv, doar că e mare efortul cerut ca să mergi să cauți și să îi găsești astfel de oameni care nu își strigă sărăcia pe stradă. 
        Cât de simplu i-a fost lui Isus să facă ultima (nu cred că acolo e  o enumerare alcătuită calitativ) dintre minuni? Cât de simplu I-a fost să umble printre pescarii a căror singură școală era cea a apei și a nisipului, printre vameși incorecți și printre femeile desfrânate…? Ei bine, dacă ai sta puțin și ai medita  la acel Isus descris în Evanghelii, răspunsul ar fi altul decât cel la care se așteaptă mulți: i-a fost mult mai simplu decât să umble (neinvitat și nedorit) printre învățații și civilizații lumii de atunci. De ce? Pentru că acele categorii (deloc demne de invidiat) pe care le-am pomenit aici, au un mare avantaj față de toți ceilalți la un loc:  au înțeles că în această viață nu au nimic de dovedit și mai ales nu au nimic cu ce să se laude ca fiind rezultatul înțelepciunii sau sacrificiului lor, că viața e ceva de nedorit și de nesuportat dacă nu se coboară Cineva din Cer ca să o schimbe.
        Evanghelia propovăduită celor săraci? Nici un câștig pentru nimeni! Afară doar de Cel care știe să iubească omul ascuns sub zdrențele ce îl acoperă, indiferent de cât de ieftine sau scumpe ar fi acestea. Pentru El ar fi singurul câștig vrednic de sacrificiu…
   


vineri, 25 martie 2011

Jertfa de pe altarul cunoașterii…


                Am auzit cândva o poveste adevărată, despre un om cu aspirații înalte, ieșit cu grijă dintre oamenii simpli cu gând să se dedice trup și suflet studierii înțelepciunii, vieții și a altor câteva subiecte de absolut interes omenesc.
                Povestea ne spune, că într-o zi, omul acesta s-a apropiat gânditor de marginea unei prăpăstii. Afundat în cugetările sale, a luat de jos o pietricică și a aruncat-o în prăpastie. După câteva secunde, puțin mirat pentru că nu a auzit nici un sunet după aruncare pietrei dintâi, ia o piatră mai mare de acestă dată și zvâââr cu ea în prăpastie. Uimire! Nu se aude nimic! Poate că Dumnezeu a vrut să îi descopere o taină pe care nu o știu ceilalți și prăpastia asta nu are fund! Cine știe unde duce drumul ăsta?... Uite că exercițiile lui spirituale nu au rămas fără rod! Caută în jur pentru a-și continua experimentul... Aha, uite aici o bucată de șină de cale ferată. Nu se știe cum a ajuns acolo, dar era bună pentru ce avea el nevoie. O ridică cu greu, mai mult o târăște până la marginea prăpastiei și o aruncă. În timp ce asculta atent, o capră ce păștea pe acolo se apropie și cu toate sforțările ei de a schimba direcția... sare în prăpastie. Omul nostru deja începe să noteze. Se profilează un studiu serios. Nu trece mult timp și se apropie un țăran,  ocupat cu treburile zilnice și îl întreabă pe gânditor: „Domnule, iartă-mi deranju’! Nu ai văzut cumva în ce direcție a apucat-o capra aia de păștea pe aici?” „Ba am văzut. Tocmai a sărit în prăpastie!” Țăranul, dându-și pălăria veche pe spate, în timp ce scarpină de zor la claia de păr nearanjată, privește încurcat în direcția prăpastiei și se întreabă: „Cum să sară, mă omule, că doară io am legat-o bine de o bucată de șină de cale ferată?!”
                Nu e greu să tragi diferite concluzii din această întâmplare. Una parcă se desprinde mai evident, cel puțin pentru mine: grijă mare, filosofi ori teologi ori alte încrengături dintre cele însetate năpraznic după fețe ale adevărului încă ascunse ochiului omenesc, în căutările voastre nesfârșite, nu cumva încercând să mutați lumea în zone abstracte, să lăsați vreun om simplu fără laptele cald și zilnic al vreunei capre reale.

joi, 24 martie 2011

Amintiri din copilărie

              ”Când se îngâna ziua cu noaptea, Isus a venit la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ucenicii umblând pe mare, s-au înspăimântat şi au zis: „Este o nălucă!” Şi, de frică, au ţipat. Isus le-a zis îndată: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!” „Doamne”, I-a răspuns Petru, „dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape.” „Vino!”, i-a zis Isus. Petru s-a coborât din corabie şi a început să umble pe ape ca să meargă la Isus.”
(Evanghelia după Matei, cap.14, vers.25-29)

                Frumoasă copilăria de creștin a lui Petru. A crescut lângă Isus și a învățat multe lucruri. În istorioara din versetele de mai sus îl găsim încercând să rezolve o problemă a ucenicilor. Aceștia plecaseră pe mare fără Isus, la cererea Acestuia, iar acum văd umblând pe ape, o... persoană interesantă. Noi știm acum că e vorba despre Isus. Pentru ei era greu să creadă asta. Ce făcea să fie greu de crezut? Felul în care Isus a ales să apară. De ce a ales Isus așa? Probabil era timpul pentru o nouă lecție! Nu cred că ar trebui să ne mirăm sau să punem condiții lui Dumnezeu cu prețul propriei credințe. Putem avea pretenția de a înțelege și cuprinde tot ce înseamnă înțelepciune? Eu cred că nu.
                Dar să ne întoarcem la grupul de ucenici, adunați unul lângă altul (teama ajută la acest fel de unitate), legănați de valuri și privind înspăimântați înspre năluca umblând pe ape. Au calculat rapid toate posibilitățile și singura posibilitate s-a impus rapid: „E o nălucă!” Și au început să urle de teamă. Asta a făcut și Petru. Isus încearcă să îi liniștească. Și acum începe să se deruleze mica scenă din centrul povestirii. Isus față în față cu ucenicii, înconjurați de valuri, căci vântul era puternic. E un moment în care ucenicii au nevoie de o certiturdine ca să meargă mai departe. Isus nu poate urca în barcă fără să le ofere această certitudine.
                Cum testează Petru identitatea lui Isus? El gândește simplu, pescărește: oricine ar fi, să-mi poruncească să merg la El pășind pe apă. Dacă eu voi merge pe apă, atunci această persoană e Isus. Dacă nu... Riscant, nu-i așa? Știți ce îmi place la această poveste? Petru e de acord să-și riște viața pentru ca lucrurile în mica lui biserică să fie clare. Ori cu Dumnezeu, ori mort. Căci asta urma să se întâmple dacă persoana aceea nu era Isus. Nu există altă variantă. Să-i fi pomenit vreodată cineva lui Petru despre scufundarea lui cu ocazia mersului pe apă?
                Asta e. Unii vorbesc, alții acționează. Și din experiența acestora din urmă învață și teoreticienii. Și mai e și varianta să rămâi cu ceva la dosar. Dar ce mai contează odată ce ai umblat pe ape din ascultare de Dumnezeu și din dragoste pentru frații tăi?

miercuri, 23 martie 2011

printre vise încotro


am înțeles dintr-odată
pieziș
că sunt un miez
ce doarme într-o alună

în fiecare dimineață
cineva bătea grijuliu în coajă
aștepta câteva clipe
pentru ca apoi să spună încet
ești cea mai gustoasă alună din pădure

gustoasă ăsta
m-a ajutat să devin filosof
știam că voi crește atât de mare
încât copacii mă vor ridica deasupra lumii
până aproape aproape de lună
chiar stropii de ploaie ocolindu-mă cu grijă
vor împrospăta iarba
în așteptarea mea 

astăzi am plecat din pădure

e cald și miroase ciudat
în traista omului care m-a smuls
din ghearele unei veverițe nebune
acum e bine
cu spatele rezemat de mânerul albastru al unui clește
adorm fericit

poate chiar sunt o alună gustoasă

marți, 22 martie 2011

De-a îngrijorarea


                Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:34)

                Cât de înțelept vă pare sfatul primit aici? La o citire „în viteză”, nu prea se potrivește cu felul de a gândi al oamenilor din ziua de azi. De fapt, azi e mai mult stress decât îngrijorare. Da, bună întrebare! Dar vă las pe voi să găsiți diferența...
                Textul nu cred că se referă la a nu te mai gândi la ziua de mâine, la a risipi cât mai repede cu putință resurse, orice ar însemna ele, pentru că mâine vor pica din cer altele. Mai degrabă e un îndemn la încetarea acelei îngrijorări care e rezultat al scenariilor construite (amănunțit și pe termen lung uneori) de iraționala teamă de ceea ce se poate întâmpla dacă... Și mai e vorba, cred, despre acea îngrijorare generată de probleme pe care nu le poți rezolva. Sunt ale tale, dar neavând rezolvare pentru ele, parcă... nu mai prea sunt ale tale. La urma urmei, referitor la aceste probleme, nici nu te concentrezi la găsirea unei rezolvări (ai înțeles că nu are rost), dar... omenescul parcă șoptește că nu e mulțumit.
                Aici vorbesc despre creștinul care atunci când a spus „Tatăl nostru” vorbea într-adevăr cu Tata. Iar felul acesta de a crede e la îndemâna oricui. De-asta se și numește „Tatăl nostru”...
                E greu să vezi așa cum trebuie o problemă care e a ta. E greu să te ridici deasupra și să vezi încotro se îndreaptă și ce dimensiuni primește încurcătura ivită. Cred că se poate vorbi despre două feluri de îngrijorare. Una care te „paralizează”, rezultat al unei întâlniri cu muntele răsărit în fața ta, imposibil de clintit prin complexitatea situației, alta care adună toată energia și o folosește într-un singur sens: ridicarea muntelui și aruncarea lui în mare! În acest din urmă caz, muntele e o (dacă nu neapărat) binevenită ocazie de antrenament în ale vieții, atunci sigur într-un exercițiu de a vedea modul lui Dumnezeu de a trata felul acesta de munte.
                Ce fel de om ești? Așa e, n-ar trebui să mă îngrijoreze faptul că tu ești unul din cei care se îngrijorează. Dar... parcă totuși, pot face ceva pentru a schimba situația! Isus a venit taman din altă lume ca să îmi spună că pot sta liniștit, marea mea grijă a devenit în primul rând grija Lui și abia mai apoi e mea.
                Astăzi a răsărit soarele. Oare cât o fi de primăvară?

miercuri, 16 martie 2011

Drepturi și obligații


                „De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni. Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui şi tot ce avea, şi să se plătească datoria. Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat şi a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti tot.” Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria. Robul acela, când a ieşit afară, a întâlnit pe unul din tovarăşii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el şi-l strângea de gât, zicând: „Plăteşte-mi ce-mi eşti dator.” Tovarăşul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga şi zicea: „Mai îngăduie-mă, şi-ţi voi plăti.” Dar el n-a vrut, ci s-a dus şi l-a aruncat în temniţă, până va plăti datoria. Când au văzut tovarăşii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult şi s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta şi i-a zis: „Rob viclean! Eu ţi-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai şi tu milă de tovarăşul tău cum am avut eu milă de tine?” Şi stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.” (Evanghelia după Matei, cap.18, vers.23-34)

                Ai dreptul să împrumuți oricât: oricâtă viață pe care să o trăiești degeaba, oricât timp în care să faci ce vrei, oricâtă sănătate și oricâte binecuvântări, oricâtă… iertare. De asemenea, ai dreptul să fugi cât de departe vrei de oameni, de tine însuți și de Dumnezeu.
                Are dreptul să te întrebe ce faci cu tot ce ai primit de la El? Nu, dar are obligația să îți ceară socoteală pentru prea marea diferență dintre omul care ești când cauți mila Lui și omul neîndurător față de cei mai slabi ca tine. Când diferența dintre cei doi oameni e prea mare, înseamnă că ai devenit unul din cei care au ales să fie răi.
                Ai dreptul la libertate. Are obligația să te oprească din drum atunci când ai hotărât să o schimbi pe nimic.
                Ai dreptul să ceri. Ai obligația să dai. Această obligație vine din altă parte decât din Cer.
                Restul e simplu: trăire fără prea mult înțeles. La urma urmei, nimeni nu e obligat să înțeleagă tot. E primăvară!
   

vineri, 11 martie 2011

miercuri, 9 martie 2011

De ochii lumii

                „Împăratul s-a întristat; dar din pricina jurămintelor sale şi de ochii celor ce şedeau la masă împreună cu el, a poruncit să i-l dea. Şi a trimis să taie capul lui Ioan în temniţă.”
(Matei 14:9-10)

                Cât de mult înseamnă pentru tine „de ochii lumii”? Cum se traduce în fapt această expresie: înainte de a lua o hotărâre, mică sau mare, ne uităm cu grijă la cei din jurul nostru, în special la privirile a căror sumă a devenit în timp „ochiul lumii noastre”. Acesta e examenul zilnic la care se supune fiecare dintre noi. Așteptăm confirmarea că lucrul făcut se înscrie între cele acceptate de către lumea noastră. Cât de greșit se poate merge în acest exercițiu?
                Cartea povestește despre viața unuia numit Ioan Botezătorul și despre „pățania” lui cu un anume împărat. Acesta dintâi avea ceva probleme în ce privește consultarea cu „ochii lumii” din vremea lui. Din „nefericire” pentru el, a fost educat de mic că „ochiul” care transmite ce trebuie să facă omul și care apoi dă notă lucrării lui este altul decât cel autorizat de majoritate... Ioan Botezătorul era unul dintre cei care au înțeles că trebuie să te porți cu ceilalți de parcă te-ai purta cu tine însuți, că trebuie să îți pese de soarta lor la fel de mult cum îți pasă de soarta ta!
                Oamenii au început să-l caute și să-l asculte. Vorbirea lui era simplă, astfel că oricine înțelegea despre ce era vorba. Dar ceea ce voiau de fapt oamenii, era să audă rostite cu voce tare strigătele disperate ale conștiinței lor, de a cărei ascultare se depărtaseră în timp. Asta le dădea putere să-și întoarcă privirea de la „ochiul” atotștiutor al lumii și să se îndrepte spre ascultarea de Adevăr.
                Acest Ioan era un om liniștit în sufletul lui, liniște izvorâtă dintr-o trăire aprobată de Dumnezeul lui. Pe pământ însă, lucrurile se calculează altfel. A venit o zi în care o parte a omenirii a spus răspicat lui Dumnezeu: „Destul! Vrem liniște! Trebuie să taci!” Și atunci, Ioan, vocea lui Dumnezeu a încetat să se mai audă...
                S-a căutat un om slab, în mâna căruia însă trebuia să fie depozitată destulă putere pentru a duce la îndeplinire un ordin cum era acela al morții lui Ioan. Iar omul acela s-a găsit la palat, hrănindu-se la masa împăratului, îmbrăcând haina împăratului, dând lumii întregi ordine împărătești... Era un nenorocit ținând în acea țară locul împăratului. Acum, într-unul din cele mai importante examene ale vieții lui, omul a făcut de fapt ceea ce a fost antrenat să facă. La cererea strâmbă a fiicei lui vitrege, a căutat repede privirea celor din jurul lui. Și fiecare ochi care alcătuia marele „ochi al lumii” îi transmitea clar: știi bine că trebuie să o faci, indiferent de ceea ce simți, fără să iei în calcul ceea ce rațiunea îți spune că e o mare greșeală, știi bine ce va urma dacă ne vei dezamăgi... Și împăratul a cedat.
                Ce a fost oare în mintea lui Ioan? Da, a fost și puțină clătinare și puțin zbucium. Ioan era om. Îmi amintesc povestea primului concert al unui violonist. Emoționat, în fața unui public care știe să aplaude, dar știe și să lovească, se pregătea pentru primul său concert. Arcușul începu să mângâie coardele viorii... Cât suflet a pus omul nostru acolo... Se încheie prima bucată muzicală și publicul izbucnește în apluze. Mesajul era unul clar: excelent! Pe fața tânărului însă, se citește încordarea, frământarea căutării unei persoane din mulțime... În sfârșit, ochii privesc țintă spre chipul unui om din sală. Fără să primească nici un semn din partea acestuia, tânărul începe să cânte a doua piesă. Se repetă întocmai scena primei piese... Chipul din sală se încăpățânează să rămână de piatră... După cea de-a treia piesă, un zâmbet înflori pe chipul celui care a fost profesorul tânărului violonist. Ca trezit dintr-un vis, acesta a îngăduit bucuriei să îi lumineze inima și chipul, să răspundă valurilor de aplauze care asaltau scena din toate părțile. Răspundea bucuriei cu bucurie. În ce privește calitatea muzicii, ea nu era probată prim mulțimea aplauzelor, ci prin părerea obiectivă a autorității care știa cât se poate cere de la vioară și mai ales de la violonist.
                Privirea cui o cauți și părerea cui contează pentru tine? Oricum ar fi, e mai sănătos să schimbi omul decât să spargi oglinda. Apoi va fi bine. Cum altfel să vezi lucrurile într-o dimineață cu atâta soare  cum e dimineața asta?!
   


miercuri, 2 martie 2011

încurcături

 Beethoven:

„A cânta o notă greşit este un lucru banal, dar a cânta fără pasiune este de neiertat.”