joi, 3 februarie 2011

Ieşirea din ascunzătoare



  Nu ştiu dacă în Eden se consuma ceapă şi nu ştiu dacă ustura la fel ca în zilele noastre, în caz că Evei sau lui Adam i-ar fi venit pofta să mănânce. Ştiu însă, că fără voia lor, modelul foilor de ceapă l-au folosit într-o acţiune nu tocmai fericită. Exact, e vorba de fuga lor dinaintea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la „inima” cepei, e nevoie să dai la o parte foaie după foaie. Pentru a se ascunde, cei doi au folosit „foaie după foaie”. Ştiu, unora le-ar fi plăcut dacă totul începea cu „povestea spune că...”. Dar ce pot să fac dacă pentru mine „povestea” e ceva mai reală decât ultimele ştiri transmise de oricare ar fi canalul de ştiri?!
  În timp, se pare că Adam are aceeaşi ţintă, a căutării ascunzătorii perfecte, indiferent de civilizaţia în care s-a situat de-a lungul vremii. Şi Dumnezeu are aceeaşi problemă pe care a avut-o la începuturi: să îl convingă pe om că ascunzătoarea „dorită” de om nu există, iar cea în care încearcă să îşi găsească liniştea nu îl ascunde de Dumnezeu, ci mai degrabă de ceilalţi oameni şi de sine însuşi, indiferent de „foile” îngrămădite în jurul lui. În acest context, cred eu (ori sper şi mă chinui să cred), majoritatea oamenilor se află undeva între a hotărî, odată pentru totdeauna, căutarea locului în care să se ascundă sau să se întoarcă spre Dumnezeul care îi „caută” . 
  Mă întorc des la locul acela din Carte în care e relatată întâlnirea Lui Iisus cu femeia din Samaria. Decorul e destul de simplu: o fântână şi mult nisip. Discuţia începe cu cererea lui Iisus, însetat, de a primi apă de băut de la femeia care venise la fântână. Dialogul se poartă, pentru început, pe fondul unui conflict vechi, între iudei şi samariteni. Cel care a ales să treacă de această barieră a fost Iisus. Dar a funcţionat... Astfel, după o abordare culturală a „evenimentului”, a dialogului dintre cei doi, lucrurile iau o direcţie verticală: de la însetarea după apa de fiecare zi, la însetarea după împăcarea cu sine însuşi, cu viaţa, cu oamenii, cu Dumnezeu... 
  Departe de a fi o simplă discuţie între doi oameni, ceea ce se întâmplă la fântână se conturează astfel: rugămintea lui Iisus de a primi apă e o provocare, iar împotriva „sfintei” datorii a oamenilor din acea zonă de a da apă oricui ar fi cel care cere, femeia se pare că e gata să folosească argumentele, oricare ar fi ele: cultural, spiritual, „supremul omenesc”, inexplicabil, dar convingător, de tipul „lasă-mă că ştiu eu ce ştiu”. Totul se mişcă în jurul locului în care femeia aceea din Samaria a ales să se ascundă.
  Ce e ciudat în aspectul religios la care face apel omul la întâlnirea cu Dumnezeu: omul alege să se ascundă prin manifestarea unui comportament religios, care îl face să se simtă bine şi să îi ofere argumente în favoarea unei vieţi „normale”, deci inatacabile(părintele nostru Iacov şi fii lui...). Dar ce om religios e acela care nu-şi cunoaşte dumnezeul? Ateismul e o „formă” religioasă, în acest sens. Ateul îşi exprimă clar poziţia faţă de Dumnezeu, sau mai simplu, exprimă poziţia dată lui Dumnezeu în sistemul său. Dar nici un sistem în care Dumnezeu nu primeşte locul lui Dumnezeu nu e  religios în adevăratul sens al cuvântului. Iisus indică spre o unealtă simplă în demontarea ascunzişului religios: moralitatea. (Du-te şi cheamă pe bărbatul tău). Dacă eşti falimentar aici şi reuşeşti să-ţi recunoşti falimentul, scurtezi binişor din chin... Binele şi frumosul situaţiei nu stau în „deconspirarea” falsei identităţi oferite de către ascunzătoarea omului. În derularea întâmplării, ni se dezvăluie intenţia lui Dumnezeu: la un moment dat, femeia exclamă: „Mi-a spus totul despre mine!” Şi asta nu ar fi fost mare lucru pentru un Dumnezeu! În ciuda faptului că ştie totul despre mine (asta a sunat bine cândva, desprinsă de pe buzele lui Adam), a rămas acelaşi! Doar o întâlnire cu Iisus îl poate face pe om să treacă dincolo de gogomănia logică pe care n-am timp acum să spun cine i-a vândut-o: greşelile oamenilor duc la schimbarea oamenilor, nu a lui Dumnezeu! (ex. datorită minciunii tale, nu va deveni Dumnezeu suspicios, ci oamenii din jurul tău vor fi ceva mai atenţi la tine, iar tu cei deveni mai vulnerabil la viitoare tentaţia de a nu spune adevărul, indiferent de motiv). 
  Poate că e legitimă întrebarea: de ce femeia samariteancă a avut privilegiul întâlnirii cu El şi nu altcineva? Poate că pentru ea, ascunzătoarea devenise neîncăpătoare... Poate pentru că sufletul ei devenise ulciorul din care Dumnezeu a dorit să bea apă... Poate pentru că Dumnezeu şi numai El ştia că întâlnindu-L, femeia aceasta va deveni o voce atât de clară în cetatea ei, încât va spune tuturor celorlalţi că pot ieşi liniştiţi din ascunzătoare. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu