joi, 17 februarie 2011

Iarăşi, undeva la capăt

                „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” (Evanghelia după Ioan, cap.6, vers.15)

                Tocmai se încheia o zi pe care oamenii prezenţi acolo nu aveau să o mai uite vreodată. Minunea se înfăptuise. Hrăniţi cu hrana care venise din Cer, oamenii l-au privit altfel pe Isus. „Acesta este proorocul mult aşteptat!” Probabil câţiva dintre cei prezenţi, aflaţi undeva pe o colină, au privit în jur şi au vazut mulţimea. Ideea a căzut ca un fulger: problemele Israelului s-ar rezolva uşor dacă El ar fi împăratul! Lăsându-şi gândul să „danseze” mai departe, noi şi noi posibilităţi se deschideau, iar odată transpuşi în noua „realitate” oamenii au hotărât brusc: „da, acolo vrem să trăim, haideţi să mergem să Îi prezentăm planul nostru!” Viaţa alături de Cel care poate împlini printr-un cuvânt toate nevoile omului era mai mult decât visaseră vreodată.
                Cam aşa arăta situaţia văzută prin ochii oamenilor. Cum se vedea totul privit dinspre Cer? O mulţime de oameni, iubiţi de Dumnezeu, dar atât de hotărâţi să facă orice pentru a-şi pregăti cel mai comod loc pe pământ, pentru o viaţă scurtă, pentru un timp mult prea scurt... Înaintea lor, Omul venit din Cer avea pentru toţi darul suprem: VIAŢA! Altfel de viaţă însă...
                Cât ar da puterea religioasă de astăzi să îi fie adresate cuvintele care au fost adresate lui Isus: „Vrem să îţi slujim, vrem să iei locul împăratului!”
                El însă, s-a dus iarăşi la munte, numai El singur. Ar fi mers cu ucenicii, dar şi ei au fost părtaşi la clădirea planului... La munte, acolo unde era locul în care Cineva înţelegea perfect totul: frământarea, dezamăgirea, dorinţa, oboseala... Prin planurile pe care le face cu înţelepciunea ei, oricât de bune par ele, lumea nu face altceva decât să îi transmită lui Dumnezeu că tot ce a făcut cândva, oricât de minunat a fost, a fost degeaba, că ţinta este alta... Şi totul merge atât de departe încât cuvântul transmis lui Dumnezeu prin ceea ce hotărâm adesea să facem cu viaţa noastră e unul... ciudat: venirea Ta pe pământ a fost degeaba, cuvintele Tale au fost degeaba, răstignirea Ta a fost degeaba...
                Pentru ca binele să fie făcut bine, oamenii aveau de făcut ceva foarte simplu, foarte raţional la urma urmei: să Îl întrebe pe El ce avea să urmeze! Dacă se pricepea să facă peşte şi pâine din nimic, atunci sigur ştia cu mult mai multe decât ştiau ei referitor la politică, economia sau viaţă.
                Deşi bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de om putea fi uşor citită pe chipul lui Isus, urma să se desfăşoare o lecţie simplă: bine sau rău, înţeles ori neînţeles, alb sau negru, simplu sau complicat, niciodată Dumnezeu nu va putea fi silit să facă ceva împotriva voinţei Sale. Oricât de mult „te iubesc” ar pune într-o declaraţie de dragoste, fără ascultare şi curăţire a vieţii omul nu Îl va putea convinge pe Isus să îi fie împărat... Va fi ajutor în vreme de nevoie, va fi mângăiere, va fi hrană, apă, aer, lumină, dar în relaţia asta Isus va fi singur, undeva departe, pe muntele pe care omul a refuzat să îl urce. Şi tare e bine că lucrurile sunt aranjate în felul ăsta.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu