luni, 28 februarie 2011

Sufletele oamenilor…

                Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim. A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit. Dar ei nu L-au primit, pentru că Isus Se îndrepta să meargă spre Ierusalim. Ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, când au văzut lucrul acesta, au zis: „Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi! Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Şi au plecat în alt sat.
(Luca 9:51-56)

                Încă șase luni și crucea de pe Golgota urma să răpească lumii pe Acela care iubea la fel de mult pe cei ce se urau de moarte...
                Nu erau samaritenii ospitalieri? Ba erau, dar de data asta faptul că Isus era în trecere prin Samaria pe drumul către Ierusalim, acolo unde oamenii se închină altfel, le-a șters orice urmă de simpatie față de El. Aveau bolnavii lor, necazurile și lacrimile pe care Isus le-ar fi șters de pe obrajii lor, dar... mai bine lipsă! Ca și când ar fi spus: „mai bine fără Dumnezeu, decât fără religie!”
                Nu erau apostolii oameni iubiți de Dumnezeu și în același timp iubitori față de semenii lor? Ba erau, dar de această dată răspunsul negativ primit de la samariteni la simpla lor cerere, a picat rău de tot peste așteptările lor. La urma urmei ei erau cei care își calcă pe mândrie cerând găzduire de la acești... păgâni idolatri. Citind versetele de la început, mă întreb dacă pentru israeliții din vremea lui Isus, Iona a fost un exemplu negativ sau un erou național? Cât de greu să fie să desparți religia de naționalism (sau măcar de falsul atașament la micul grup pe care crezi că îl reprezinți), înțelegând că mai presus de orice avem atârnă faptul că suntem?...
                De partea cui era Isus în toată cearta „religioasă” din vremea aceea? Ce s-ar întâmpla astăzi dacă ar fi aici? În ce fel s-ar închina? În „galeria” cui s-ar așeza?
                 Nimic mai trist decât să iubești la fel de mult oameni care nu se pot suporta unii pe alții  în numele unui Dumnezeu pe care nu Îl cunosc, în numele unor religii pe nedrept numite așa. Adevărul nu mai înseamnă nimic atunci când e umbrit de fulgerele omenești de ură și ipocrizie. Fiindcă Adevărul e Unul singur, întristat prea adesea de răspunsuri și întrebări, fără vreo urmă de răutate alegând să plece spre alt sat.
                 Apoi va fi lumină.
   
  

vineri, 25 februarie 2011

Identificare

                Hiram a mai zis: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel care a făcut cerurile şi pământul, că a dat împăratului David un fiu înţelept, priceput şi cuminte, care va zidi o casă Domnului şi o casă împărătească pentru el! (2 Cronici 2:12)

                Unde este omul care zidește o casă Domnului Dumnezeului Său? V-ați mira dacă aș spune că îl întâlnesc în fiecare zi? Îl recunosc după zâmbetul acela de om împăcat cu sine însuși, după scrisul plin de nerv, alteori, prin care se disociază de tot ce e răutate, de tot ce provoacă durere... E sensibil și în același timp puternic, știe să rabde, dar spre fericirea celor de lângă el, nu poate să tacă atunci când e vorba de nedreptate. Hiram, scria cândva despre Solomon: „înțelept, priceput și cuminte.”
                Ei bine, omul ăsta în toată înțelepciunea lui a găsit cu cale să își consacre toată viața în desăvârșirea a două mari proiecte: să zidească o casă Domnului și o casă împărătească pentru el!
                Cum să zidești astăzi o casă Domnului? Că vrei sau nu, că mai îndrăznești să crezi sau nu, că vezi sau nu, venirea Lui s-a întâmplat, e la fel de reală ca și realitatea însăși. Frumusețea constă în faptul că nu a luat drept „ofertă” reprezentativă pentru locuit, locul pe care L-a primit pentru nașterea Sa, ci a plecat pe jos, încet, pe la fiecare casă. A fost și la casa împăratului și la casa săracului. Unii nu s-au sinchisit să Îi deschidă ușa, alții I-au dăruit cheile recunoscând în El pe Acela pentru care construiseră casa. Știu, Dumnezeu nu locuiește oriunde. Spre mirarea unora însă, acest Dumnezeu e gata să deschidă în viața fiecărui om, pe propria cheltuială un mare șantier. E gata să lucreze acolo ani și ani de zile, pentru ca într-un final, fericirea despre care amintesc (parcă tot mai rar) filosofii, să fie starea celui care se vede în sfârșit cu casa ridicată.
                Hiram a înțeles și transmis prin cuvintele versetului de început, un mare adevăr: nu poți avea o casă împărătească pentru tine, dacă la început nu ai ridicat o casă pentru Dumnezeu. Un tânăr împărat, cuprins de măreția unei viziuni asupra lumii și asupra a ceea ce avea să fie împărăția sa în viitor, îi spunea bătrânului său sfătuitor: „vom cuceri împreună partea de Răsărit, vom merge până la capătul lumii, toți împărații mi se vor închina și toate bogățiile vor fi ale mele! Atunci vei primi răsplata pentru tot ce primesc eu acum de la tine!” Zâmbind, bătrânul i-a răspuns: „N-ar fi mai simplu să faci lucrurile în ordine inversă?”
                Ordinea corectă e simplă și logică. Nu presupune riscuri, dar presupune existența acelui element, rar folosit, dar care se găsește cu îmbelșugare pentru cei care au nevoie de el: credință. Cel care crede va începe să rânduiască totul în jurul său, în această „casă” a sa, după cum Îi place lui Dumnezeu. Va întreba des, va observa gesturile și va începe să se înțeleagă din priviri cu Dumnezeul Lui. Va veni o zi apoi când va vedea mulțumirea lui Dumnezeu. Iar dacă va fi întrebat vreodată, de vreun înger curios: „Nu vrei să îți construiești acum și casa ta?”, va răspunde simplu: „Nu, nu mai vreau să cunosc altă bucurie decât aceasta a slujirii în Casa Tatălui Meu.”
                Și uite așa, târziu și frumos, dar pe deplin, vor înțelege oamenii cât e de binecuvântată această  locuire împreună.

miercuri, 23 februarie 2011

cauzalitate

M. Gandhi:

                Fericirea te face dulce, încercările te fac puternic, regretele te fac uman, eşecurile te fac umil, succesul te face să străluceşti, Dumnezeu te face sa continui.

(preluat de pe www.citatepedia.ro)
                                                                                                            

vineri, 18 februarie 2011

musafir pe viață

Se pare ca Martin Luther:

„Lumea este hanul diavolului. De aceea, oriunde ne ducem, găsim pe hangiu acasă.”

joi, 17 februarie 2011

Iarăşi, undeva la capăt

                „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” (Evanghelia după Ioan, cap.6, vers.15)

                Tocmai se încheia o zi pe care oamenii prezenţi acolo nu aveau să o mai uite vreodată. Minunea se înfăptuise. Hrăniţi cu hrana care venise din Cer, oamenii l-au privit altfel pe Isus. „Acesta este proorocul mult aşteptat!” Probabil câţiva dintre cei prezenţi, aflaţi undeva pe o colină, au privit în jur şi au vazut mulţimea. Ideea a căzut ca un fulger: problemele Israelului s-ar rezolva uşor dacă El ar fi împăratul! Lăsându-şi gândul să „danseze” mai departe, noi şi noi posibilităţi se deschideau, iar odată transpuşi în noua „realitate” oamenii au hotărât brusc: „da, acolo vrem să trăim, haideţi să mergem să Îi prezentăm planul nostru!” Viaţa alături de Cel care poate împlini printr-un cuvânt toate nevoile omului era mai mult decât visaseră vreodată.
                Cam aşa arăta situaţia văzută prin ochii oamenilor. Cum se vedea totul privit dinspre Cer? O mulţime de oameni, iubiţi de Dumnezeu, dar atât de hotărâţi să facă orice pentru a-şi pregăti cel mai comod loc pe pământ, pentru o viaţă scurtă, pentru un timp mult prea scurt... Înaintea lor, Omul venit din Cer avea pentru toţi darul suprem: VIAŢA! Altfel de viaţă însă...
                Cât ar da puterea religioasă de astăzi să îi fie adresate cuvintele care au fost adresate lui Isus: „Vrem să îţi slujim, vrem să iei locul împăratului!”
                El însă, s-a dus iarăşi la munte, numai El singur. Ar fi mers cu ucenicii, dar şi ei au fost părtaşi la clădirea planului... La munte, acolo unde era locul în care Cineva înţelegea perfect totul: frământarea, dezamăgirea, dorinţa, oboseala... Prin planurile pe care le face cu înţelepciunea ei, oricât de bune par ele, lumea nu face altceva decât să îi transmită lui Dumnezeu că tot ce a făcut cândva, oricât de minunat a fost, a fost degeaba, că ţinta este alta... Şi totul merge atât de departe încât cuvântul transmis lui Dumnezeu prin ceea ce hotărâm adesea să facem cu viaţa noastră e unul... ciudat: venirea Ta pe pământ a fost degeaba, cuvintele Tale au fost degeaba, răstignirea Ta a fost degeaba...
                Pentru ca binele să fie făcut bine, oamenii aveau de făcut ceva foarte simplu, foarte raţional la urma urmei: să Îl întrebe pe El ce avea să urmeze! Dacă se pricepea să facă peşte şi pâine din nimic, atunci sigur ştia cu mult mai multe decât ştiau ei referitor la politică, economia sau viaţă.
                Deşi bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de om putea fi uşor citită pe chipul lui Isus, urma să se desfăşoare o lecţie simplă: bine sau rău, înţeles ori neînţeles, alb sau negru, simplu sau complicat, niciodată Dumnezeu nu va putea fi silit să facă ceva împotriva voinţei Sale. Oricât de mult „te iubesc” ar pune într-o declaraţie de dragoste, fără ascultare şi curăţire a vieţii omul nu Îl va putea convinge pe Isus să îi fie împărat... Va fi ajutor în vreme de nevoie, va fi mângăiere, va fi hrană, apă, aer, lumină, dar în relaţia asta Isus va fi singur, undeva departe, pe muntele pe care omul a refuzat să îl urce. Şi tare e bine că lucrurile sunt aranjate în felul ăsta.

miercuri, 16 februarie 2011

Decât toate acestea la un loc


                „După aceea Isus l-a găsit în Templu şi  i-a zis: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău.”” (Evanghelia după Ioan, cap.5, vers.14)

                Dacă ai bani, ai mamă şi tată! Sub o formă sau alta, vorba a circulat cred prin mintea multor oameni. La urma urmei ce nu poate face banul? Mai presus de toate, posibil să greşesc, cea mai mare calitate a banului e... cantitatea. În comparaţie cu subiectivele daruri pe care le putem purta (sau care ne poartă) prin lumea asta, banul e atât de concret încât tinde să devină unitate de măsură pentru: inteligenţă, noroc, binecuvântare a lui Dumnezeu, etc. În acelaşi timp, e o unealtă serioasă de căţărat în societate. E asigurarea că te poţi servi din ceea ce viaţa poate oferi omului. Cu cât mai mulţi bani, cu atât mai bine!
                Sănătate, că-i mai bună decât toate! Indiscutabil! Sănătate să fie, că restul vine! Ce nu poate face omul dacă e sănătos? Poate munci şi mai ales poate îndura. De ce îi e aşa dragă omului sănătatea? Dacă vrei să pui cuiva o întrebare fără sens, pune această întrebare. Pur şi simplu, omul e făcut să fie sănătos. În ce se măsoară sănătatea? Mi se pare mie, posibil iar să greşesc, prea mulţi oameni îşi măsoară sănătatea  lipsa durerii. Cel care nu suferă durerea într-un fel oricare ar fi el, e sănătos. Dacă mă simt bine şi nu mă doare nimic, înseamnă că e ok. Apoi, ca indicator al sănătăţii, e capacitatea de „a face”. Oamenii care nu pot face ceea ce se consideră că trebuie făcut de către un om normal, sunt bolnavi. Aşadar, cât mai sănătos, cu atât mai bine!
                O familie cât mai numeroasă şi cât mai unită, o ţintă serioasă! Neamuri sus-puse, influenţă în societate, putere şi accesul la ce are mai bun lumea: resursele... Ferice de omul care se naşte în asemenea familie! Vrei să te căsătoreşti? Ai grijă în ce te bagi! Ai nevoie de unchi şi mătuşi cu poziţie... Nimic mai frumos decât oameni la care să poţi apela, oricare ţi-ar fi nevoia, oameni care să râdă şi să plângă atunci când eşti fericit sau trist.
                Cuvintele din versetul citat la început, „să nu ţi se întâmple ceva mai rău”, sunt adresate unui om care cu puţin timp înainte de întâlnirea cu Isus a fost bolnav, paralizat timp de treizeci şi opt de ani, a fost atât de sărac, că singura bogăţie a sa era o rogojină şi nu avea pe nimeni care să ţină la el atât de mult încât să fie gata să-i dea un ghiont pentru a ajunge în apa vindecătoare a scăldătorii. Ei bine, unui astfel de om, Isus îi spune că păcătuind, nesocotind pe Dumnezeu, poate ajunge mult mai rău decât a fost. La ce s-o fi referit Isus că poate fi mai rău decât, adunate la un loc, paralizie, sărăcie lucie şi singurătate? Oricare ar fi acest lucru care lipseşte, se pare că omenirea, în mare pare, l-a uitat cu desăvârşire. A avea bani, sănătate şi o familie adevărată, sunt binecuvântări pe care oamenii le aşteaptă de la Dumnezeu. Acesta însă spune că ar avea binecuvântări mai preţioase decât toate cele trei la un loc.
                Deci, ce e fericirea? Bună întrebare!

duminică, 13 februarie 2011

joi, 10 februarie 2011

Betesda - imaginea lumii


                Pridvoarele lumii, neputând să încapă durerile și plânsul suferinței, dorința de vindecare și mai ales stingerea lentă a acestei dorințe, însoțită de gustul amar, dintre cele mai amare gusturi, acela al dezamăgirii de către viață. Oare de ce învață oamenii, mereu prea tărziu care e „materialul” într-adevăr bun de clădit vise? Și oare, dacă tot ne-a împărțit rânduiala pe categorii, de ce servim visele la „comun”? Zi de zi, cineva se ocupă de construirea unui ideal (pe ambalaj scrie normal ) în care ținta e fericirea, fondul e binele rezultat din prezența tuturor celor „indispensabile” vieții, iar sursa, răsucită bine în cuvinte, e simplul fapt că ești om.
                Urmează pornirea pe drumul ce duce deasupra a tot și a toate, înfruptarea din fructul libertății și bineînțeles, ca un mic semnal de alarmă, privirile și vorbele celor pe care îi credeai asemenea ție, mirarea crescândă la vederea sfărâmaților din pricina alunecării...
                Apoi vine vremea alinierii, înregimentării în rândul celor având trupul neputincios, târât în urma spiritului precum un zmeu cu brațele rupte alunecând prin înjositorul praf al drumului. Și mai mult decât fizic, alinierea se face la nivel social, acolo unde puterea își are ca sursă tocmai „puterea”. Orice legătură cu „puterea”, odată ruptă, produce o teamă neînțeleasă, înaintea căreia unii cedează și nu dintre cei mai slabi. Dacă nu ai reușit la timp să lași să ți se deschidă ochii aceia prin care poți vedea dincolo de gardurile de întuneric ale lumii, vei deveni sigur bolnavul privind neputincios la fericirea celor ce ajung primii la scăldătoare, atunci când se tulbură apa, fără posibilitatea de a înțelege că însănătoșirea care cere drept cale zdrobirea trupurilor celor mai bolnavi ca tine, e treapta spre agravarea bolii, e deschiderea porții prin care boala va păși biruitoare în chiar cetatea sufletului tău.
                Cum, folosesc prea mult negru? Ei bine, nu crezi că în treizeci și opt de ani am avut timp să adun destul negru încât să pot picta propria imagine a lumii?
                Dar nu mă voi opri aici! Nu mă voi opri fiindcă totul poate deveni altfel într-o zi ca oricare alta, privind un chip ca oricare altul, pus față în față cu o întrebare pe care nici un om normal nu o va pune vreodată aici la Betesda:„Vrei să te faci sănătos?”
                                                   (Evanghelia după Ioan, cap.5, vers.2-8)

singure tainele

ridică-te Atlas
și după ce vei fi răspuns la întrebare
vei fi liber
hai spune
cum de tu ești bine
iar pământul e rană
în locul în care-l purtai în spinare

nu-i de vină oceanul
degeaba privirea albastră
trece dincolo de păduri și nisip
spre orașul în care noi oamenii...
poftim
am închis acum orice fereastră
nimic nu mai arde
nimic nu se rotește în lipsa răspunsului
cu nici un chip

vă repugnă tăcerea
ei bine
iată
mereu rămâne loc pentru altă întrebare
probabil mai grea
rana și sângele
și întotdeauna gesturile sunt ale voastre
durerea e a mea

miercuri, 9 februarie 2011

Cât timp să mai treacă?

                Isus i-a zis:„Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!” (Evanghelia după Ioan, cap.4, vers.48)

                Prea atenți la așteptările noastre, uităm să fim atenți cu Cel pe care Îl iubim…
               S-a întâmplat într-o zi obișnuită, într-o biserică obișnuită din Alba Iulia. Omul acesta îmbrăcat „neglijent”, mirosind a transpirație, cu privirea obosită și cu trupul obosit, venise și de această dată la biserică. Mie unu mi-e tare drag și de câte ori îl văd, pentru că îl cheamă Crăciun, îi strig de departe:„Ce mai faci, moș Crăciun?” și asta îl face să zâmbească, trădând o bunătate rar întâlnită pe chipul oamenilor. Deși sărac, nu a cerut niciodată nimic de la credincioșii de aici. În ziua aceea s-a întâmplat ca un cerșetor să se oprească la ușa bisericii. Câțiva dintre ai locului l-au cercetat îndelung, pentru a înțelege cu cine au de a face. Omul nostru însă, fără a sta prea mult pe gânduri s-a dus la el și i-a dat o jumătate de franzelă. Gestul lui a fost remarcat de către un tânăr care s-a apropiat zicându-i: „Așa m-am gândit și eu că trebuie să fac, dar știi, eu nu sunt botezat de multă vreme aici, și…” Crăciun, surprins de cuvintele acestea, l-a privit în ochi și i-a replicat scurt: „Cât timp trebuie să treacă de la botezul unui om, pentru  ca acesta să fie în stare să dea o jumătate de pâine unui sărac?!”
                Cât timp… trebuie să treacă pentru ca omul în viața și în fața căruia Dumnezeu a făcut o minune, să creadă că El Este acela pe care Cartea Îl numește Dumnezeu? Cât timp trebuie să treacă pentru ca omul care Îl iubește pe Dumnezeu să înțeleagă dragostea Acestuia pentru oameni?
                Rugăciunea prin care se cere intervenția lui Dumnezeu e cu atât mai arzătoare, cu cât persoana în favoarea căreia se cere această intervenție e mai apropiată, mai iubită de cel care face această cerere. Dacă cea mai arzătoare rugăciune se înalță atunci când cerem ceva pentru noi, cred că avem o problemă serioasă.
                Cât timp trebuie să treacă pentru ca un credincios să înțeleagă că persoana cea mai interesată de rezolvarea problemelor lui, nu e el însuși, ci Dumnezeu? Uneori cererea semnelor și minunilor devine pentru Dumnezeu  un șantaj din partea credincioșilor. Locuitorii Israelului din vremea lui Isus îi cereau des acestuia să intervină printr-o minune, ca să dovedească iar și iar că El e cel care spune că este. Nedovedind-o, lăsa loc unor interpretări…
                Cât timp să mai treacă din viața noastră pentru a înțelege că prin rugăciune nu I se explică lui Dumnezeu în ce constă problema și care e cel mai bun mod de rezolvare a acesteia? Cuvintele din Evanghelia după Ioan, cap.4, vers.48 sunt adresate de Isus unui părinte care venise să ceară vindecarea fiului său grav bolnav.  
                După cât timp de la botez… se va stabili între credincios și Isus o relație „normală”, în care fiecare din cei doi își va avea locul în centrul atenției celuilalt. Cred eu, creștinul începe să trăiască doar din momentul în care marea sa preocupare devine împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Atunci se uită pe sine, atunci cunoaște liniștea și nemăsuratul…

dezlegare

de dragul soarelui agățat în ferestre
voi coborî în tine
ca într-o ultimă fântână
lăsată lumii de către zei

nu
nu voi avea nevoie de clopot
templului răsturnat al zilei
fiindu-i de ajuns
apropierea buzelor de apă

iar odată născut
tremurul acela
voi înțelege eu cumva
și taina însușirii cuvântului

vineri, 4 februarie 2011

predicție, dicție...


Pentru că lumea a încetat să-și mai dorească simplitatea, în curând creștinii vor alege ca sursă a textelor de bază pentru predici enciclopediile. Ori fenomenul a și început...?!


Despre pariul lui Pascal


Am auzit spunându-se de câteva ori și am citit scriindu-se de câteva ori celebrul argument al „creștinismului”: „Dacă crezi în Dumnezeu și El există, vei merge în rai, dacă crezi în Dumnezeu și El nu există, nu pierzi nimic.” Concluzia mea la „variantele” pariului lui Pascal e următoarea: ești cel puțin un jucător de poker, care crede că va câștiga dintr-un singur motiv: că are noroc. 

joi, 3 februarie 2011

Ieşirea din ascunzătoare



  Nu ştiu dacă în Eden se consuma ceapă şi nu ştiu dacă ustura la fel ca în zilele noastre, în caz că Evei sau lui Adam i-ar fi venit pofta să mănânce. Ştiu însă, că fără voia lor, modelul foilor de ceapă l-au folosit într-o acţiune nu tocmai fericită. Exact, e vorba de fuga lor dinaintea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la „inima” cepei, e nevoie să dai la o parte foaie după foaie. Pentru a se ascunde, cei doi au folosit „foaie după foaie”. Ştiu, unora le-ar fi plăcut dacă totul începea cu „povestea spune că...”. Dar ce pot să fac dacă pentru mine „povestea” e ceva mai reală decât ultimele ştiri transmise de oricare ar fi canalul de ştiri?!
  În timp, se pare că Adam are aceeaşi ţintă, a căutării ascunzătorii perfecte, indiferent de civilizaţia în care s-a situat de-a lungul vremii. Şi Dumnezeu are aceeaşi problemă pe care a avut-o la începuturi: să îl convingă pe om că ascunzătoarea „dorită” de om nu există, iar cea în care încearcă să îşi găsească liniştea nu îl ascunde de Dumnezeu, ci mai degrabă de ceilalţi oameni şi de sine însuşi, indiferent de „foile” îngrămădite în jurul lui. În acest context, cred eu (ori sper şi mă chinui să cred), majoritatea oamenilor se află undeva între a hotărî, odată pentru totdeauna, căutarea locului în care să se ascundă sau să se întoarcă spre Dumnezeul care îi „caută” . 
  Mă întorc des la locul acela din Carte în care e relatată întâlnirea Lui Iisus cu femeia din Samaria. Decorul e destul de simplu: o fântână şi mult nisip. Discuţia începe cu cererea lui Iisus, însetat, de a primi apă de băut de la femeia care venise la fântână. Dialogul se poartă, pentru început, pe fondul unui conflict vechi, între iudei şi samariteni. Cel care a ales să treacă de această barieră a fost Iisus. Dar a funcţionat... Astfel, după o abordare culturală a „evenimentului”, a dialogului dintre cei doi, lucrurile iau o direcţie verticală: de la însetarea după apa de fiecare zi, la însetarea după împăcarea cu sine însuşi, cu viaţa, cu oamenii, cu Dumnezeu... 
  Departe de a fi o simplă discuţie între doi oameni, ceea ce se întâmplă la fântână se conturează astfel: rugămintea lui Iisus de a primi apă e o provocare, iar împotriva „sfintei” datorii a oamenilor din acea zonă de a da apă oricui ar fi cel care cere, femeia se pare că e gata să folosească argumentele, oricare ar fi ele: cultural, spiritual, „supremul omenesc”, inexplicabil, dar convingător, de tipul „lasă-mă că ştiu eu ce ştiu”. Totul se mişcă în jurul locului în care femeia aceea din Samaria a ales să se ascundă.
  Ce e ciudat în aspectul religios la care face apel omul la întâlnirea cu Dumnezeu: omul alege să se ascundă prin manifestarea unui comportament religios, care îl face să se simtă bine şi să îi ofere argumente în favoarea unei vieţi „normale”, deci inatacabile(părintele nostru Iacov şi fii lui...). Dar ce om religios e acela care nu-şi cunoaşte dumnezeul? Ateismul e o „formă” religioasă, în acest sens. Ateul îşi exprimă clar poziţia faţă de Dumnezeu, sau mai simplu, exprimă poziţia dată lui Dumnezeu în sistemul său. Dar nici un sistem în care Dumnezeu nu primeşte locul lui Dumnezeu nu e  religios în adevăratul sens al cuvântului. Iisus indică spre o unealtă simplă în demontarea ascunzişului religios: moralitatea. (Du-te şi cheamă pe bărbatul tău). Dacă eşti falimentar aici şi reuşeşti să-ţi recunoşti falimentul, scurtezi binişor din chin... Binele şi frumosul situaţiei nu stau în „deconspirarea” falsei identităţi oferite de către ascunzătoarea omului. În derularea întâmplării, ni se dezvăluie intenţia lui Dumnezeu: la un moment dat, femeia exclamă: „Mi-a spus totul despre mine!” Şi asta nu ar fi fost mare lucru pentru un Dumnezeu! În ciuda faptului că ştie totul despre mine (asta a sunat bine cândva, desprinsă de pe buzele lui Adam), a rămas acelaşi! Doar o întâlnire cu Iisus îl poate face pe om să treacă dincolo de gogomănia logică pe care n-am timp acum să spun cine i-a vândut-o: greşelile oamenilor duc la schimbarea oamenilor, nu a lui Dumnezeu! (ex. datorită minciunii tale, nu va deveni Dumnezeu suspicios, ci oamenii din jurul tău vor fi ceva mai atenţi la tine, iar tu cei deveni mai vulnerabil la viitoare tentaţia de a nu spune adevărul, indiferent de motiv). 
  Poate că e legitimă întrebarea: de ce femeia samariteancă a avut privilegiul întâlnirii cu El şi nu altcineva? Poate că pentru ea, ascunzătoarea devenise neîncăpătoare... Poate pentru că sufletul ei devenise ulciorul din care Dumnezeu a dorit să bea apă... Poate pentru că Dumnezeu şi numai El ştia că întâlnindu-L, femeia aceasta va deveni o voce atât de clară în cetatea ei, încât va spune tuturor celorlalţi că pot ieşi liniştiţi din ascunzătoare. 

marți, 1 februarie 2011

transformarea în alb


(Evanghelia după Ioan, cap.4, vers.4-42)


dă-mi să beau -
în fântână apa a început să tremure ușor
a bucurie simplă 
așa cum simt doar izvoarele care nu au
vreme de zbor

ceri să bei de la mine -   
sub pleoapa caldă a deșertului lumii
lacrimile nu mai au gust de sare
firele nisipului 
prinzând să se îmbine
în ulcioare de lut
fiecare

dacă ai fi cunoscut -
câtă istorie transformată în cerc
și cât neștiut
transformat în motiv
al rostogolirii
mai rămâne descleștarea zborului pierdut
și presărarea cu aripi
a firii

mi-a spus tot - 
căderea în dimineață 
e doar apa pregătită pentru spălarea mâinii
a buzelor
și-a tuturor gândurilor care se scot
din sufletul ars
al fântânii