joi, 27 ianuarie 2011

sens

E. Fromm

”Dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva doar dacă suntem capabili să avem gânduri care să fie ale noastre.„

marți, 25 ianuarie 2011

Lăsați-L așa!


                Atunci preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat soborul şi au zis: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” (Evanghelia după Ioan, cap.11, vers.47-48)


                Creștinismul a trebuit să facă față de-a lungul timpului uneia din cele mai „omenești” ispite, aceea de a lua „sceptrul” din mâna Domnului și a pune mintea și inima omului la cârma istoriei lumii. Necazul e marea diferență de percepție dintre Dumnezeu și om, necazul e diferența dintre „calitatea” dragostei unui Dumnezeu și aceea a oamenilor. Cred că ăsta e unul din motivele pentru care istoria creștinismului și implicit istoria lumii arată așa cum arată. Mai mult, acesta e motivul pentru care viața omului care crede într-un Dumnezeu biblic e una adeseori confuză și absolut neconvingătoare.
                 Am citat versetele din Evanghelia după Ioan pentru a prezenta un mic adevăr: pentru ca totul să fie întocmai cum a spus Isus că va fi, acest Isus trebuie lăsat să facă ce crede EL că e bine să facă. Și tot ca un mic adevăr: omul are la îndemână varianta de a-l opri pe Dumnezeu să facă în viața lui minunile pe care le-ar putea face. Obositor de simplu...
                Cuvintele citate aparțin unuia din cei „mari”, care au înțeles mult, dar au ales să facă puțin. „Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El...” Minunile lui Isus arătau puterea lui Dumnezeu, dar consecințele calculate de necredința unora i-au oprit pe oameni să vadă această putere: „vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru și neamul”. Între credință și necredință nici măcar de echilibrul, de calea de mijloc atât de des pomenită de înțelepți nu se poate discuta. Creștinul nu este un om liber până când creștinismul său nu Îl lasă liber pe Isus...

vineri, 21 ianuarie 2011

niciodată singur

Jurgen Moltmann:

„Dumnezeu plânge împreună cu noi pentru ca, într-o zi, să putem râde împreună cu El.” 

marți, 18 ianuarie 2011

Despre o anume prietenie... (1)


Evanghelia după Ioan, cap.11, vers.1-53


Episodul învierii lui Lazăr, e unul din acele locuri din Carte în care (aparent doar!) Isus desparte clar planul lui Dumnezeu de lucrurile care se întâmplă pe pământ. Asemeni lui Iov, personajele afectate de moartea lui Lazăr, inclusiv Lazăr, trăiesc întâmplarea frământate de îndoială și neștiință. Totul pare că se învârte în jurul faptului că odată Isus intrat în casa lui Lazăr, cunoscând bine familia acestuia, petrecându-și timp în casa lor, ar fi trebuit ca răul să ocolească această familie, oricare ar fi fost forma acestui rău. Ei bine, moartea lui Lazăr cred că însemna pentru toată lumea forma extremă de manifestare a răului, un fel de „mai rău de atât ce se putea întâmpla?!”
Astfel, în timp ce la casa lui Lazăr e suferință și zbucium sufletesc, un om venit de departe se apropie de Isus aducându-I vestea bolii lui Lazăr: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Așteptarea omului e una simplu de imaginat. După ce  alergat să ducă la Isus rugămintea lui Lazăr, se aștepta ca Isus să fie cuprins de alerta ce-l stăpânea pe el, să se ridice de la locul Lui și urgent să pornească  spre locul în care se afla prietenul său bolnav. Cele spuse de Isus acestui om, sunt de fapt răspunsul dat de Isus oricărei întrebări omenești ridicate ca urmare a unei situații tensionate: „E în ordine, totul decurge conform planului.” Și parcă împotriva așteptării celui care a dus vestea și a ucenicilor care și-L doreau pe Isus asemenea lor (dacă ar fi singurii cu astfel de așteptări...), Isus se declară... bucuros (vers.15)!
Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu credința lui Lazăr dacă ar fi fost de față atunci când Isus a primit vestea bolii sale... Oare ce riscuri îți asumi devenind prietenul lui Isus? Dacă zâmbiți, înseamnă  că știți despre ce e vorba.  



rădăcini

Prea multe lucruri nefăcute au ca scuză un oarecare „nu știu”. Prea multe „nu știu” nu au nici o scuză... 

duminică, 9 ianuarie 2011

sămânța


pilda semănătorului (2)


vine o vreme
când sămânța devine spațiul infinit
în care dumnezeu
se simte ca la el acasă
în care umblând desculț
și descheiat la cămașă
poate cânta cu voce tare
cânturi alese după placul inimii lui

pentru că vine o vreme
când în sămânța aceea mică
omenirea învelind în credință și îngrijorare
toate speranțele
le așează cuminte
în pământul încă prieten al lui dumnezeu

și cred că tare mai e simplu și frumos
înger fiind
să vezi cum întorcând moartea în viață
cerul mângăie ușor
tălpile oamenilor
rătăciți printre lanuri

o parte din sămânță a căzut lângă drum...

pilda semănătorului (1)


câtă liniște în casa de la marginea drumului
nici fumul
nici soarta
și nici măcar timpul
uitat printre frunze
precum o capcană bolnavă

anotimpul acesta de pe urmă
i-a unit pe toți
într-o altă facere
a pământului
a umbletului fără căutare
a răstignirii fără rost
pe cruci subțiri și înalte din plastic

aceleași
au rămas doar semințele
risipite frumos
pe pragul unei uși
deschise degeaba

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

dincolo de lentilă


Dostoievski:

„Dragostea abstractă pentru umanitate ascunde aproape întotdeauna o iubire egoistă față de tine însuți.”