sâmbătă, 17 decembrie 2011

Marea îmblânzire



S-a oprit tremurând în faţa Lui. Parcă pentru a fugi de sine, pentru a amâna totul, s-a refugiat în gestul acela disperat al prinderii mâinii copilului, căzute pe lângă trup... Într-un sfârşit, vocea răguşită a rostit întrebarea. Privirile au coborât uşor, ca şi când fiecare din cei prezenţi era dator cu un răspuns. „De ce?”, a repetat într-un târziu. Durerea cuprinsă în cele câteva litere adună în jurul satului toţi oamenii care au trăit vreodată! Ea continuă să întrebe, rar, apăsat...
Pe rând, prinzând momentul în care întrebarea devenită bici loveşte fără milă trupul Omului prins la mijloc, tot mai mulţi păşesc în interiorul cercului. Dezlipită acum de pe miile de buze uscate şi reci, întrebarea trasnsformă locul într-o inimă uriaşă, pulsând tot mai repede, imprimând fiecărei particule un ritm nebunesc! Dar asta nu poate să dureze. Insuportabilul s-a materializat într-un zid fierbinte, înalt până dincolo de punctul care face neputincios orice ochi omenesc...
               „S-a sfârşit!” - clipă din urmă care a luat chipul celuilalt timp. Cu o viteză ameţitoare tâmplarii au cioplit primul copac ce le-a ieţit în cale, au adus ciocane şi cuie, soldaţii s-au aşezat în dezordine de-a lungul străzilor,  neînţelepciunea şi-a îmbrăcat hainele de sărbătoare: „S-a sfârşit!” Asemeni unei păsări de pradă,  marele „De ce­?” coboară dintr-un cer nebănuit până atunci, ciugulind de prin sufletele uitate deschise „De ce?”-urile primare, acum străine şi zadarnice...  
               S-a oprit tremurând în faţa Lui. Nu avea unde să fugă. Curgerea timpului nu îşi mai avea rostul, nu se mai putea schimba nimic... În locul copilului mort, braţele ei slabe poartă o grămadă încâlcită de flori. „Nici eu nu te osândesc.” Pe rând, nimeni nu se mai întoarce acasă. A fost o dimineaţă.            

sâmbătă, 3 decembrie 2011

portativ în cădere liberă



(Ev. după Marcu, cap.11, vers.20, 21)


dimineaţa muşcă din trunchiul smochinului
şi nimeni nu întreabă de ce
urmează o trecere
Petru
ucenicul pasăre mistuit în taină de celălalt ucenic
nu mai e mult şi
vorbele aliniate frumos
se vor împrăştia fiecare pe la buzele lor
ia şi tu o înghiţitură
clăteşte-ţi gura cu miezul fermentat al literei
doar doar te vei răsturna spre înăuntru
şi vei vedea cu ochii blestemul unei vieţii
executate la două mâini stângi

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu…




Eu cred că aici e vorba de iubire!

De atât de multă iubire

Încât toţi oamenii care au existat vreodată

Oamenii care vor mai fi de acum înainte

Oamenii care trăiesc astăzi 

Laolaltă

Dacă s-ar aduna şi fiecare din ei 

ar lua din dragostea aceasta mare

Atât cât să-şi umple inima

Ba mai mult, încât să dea pe dinafară

Ei bine, la urmă ar putea spune,

Că dragostea nu s-a micşorat

Dimpotrivă, având inimile pline de dragoste

Ar putea spune 

Că dragostea a crescut

Fiindcă dragostea e o taină

Fiindcă dragostea atunci când e dăruită

Cu dragoste

Nu e o pierdere, ci e un mare câştig!

Argumente?!

S-a întâmplat cândva în vremurile în care pădurea nu însemna doar mulţi copaci la un loc, ci însemna o adevărată familie, când oamenii ştiau să asculte poveşti chiar dacă povestitorul era un bulgăr de pământ, un nor, o pasăre grăbită sau… un copac! 
Astfel, discuţia ce urmează a avut loc într-una din serile acelea liniştite, în care soarele îşi ia la revedere de la prieteni colorând în roşu aprins tot orizontul, când pentru stele abia se face dimineaţă şi cu ochii mijiţi de somn apar una câte una, până când întreg cerul devine o imensitate albastru închis, atât de moale şi catifelată, încât Luna însăşi lasă la o parte orice altă îndeletnicire şi  îşi întoarce faţa-i luminoasă spre Pământ. Trei prieteni, copăcei tineri, dar puternici, cu ramurile legănate de o adiere înmiresmată, sosită tocmai din pădurile de liliac, în loc să se lase cuprinşi de somn şi de vise, s-au aşezat la taifas:
- Dormi? 
- Nu, nu dorm, prea e frumoasă noaptea asta… 
- Nici eu nu pot dormi. Mă tot gândesc… Oare câte lucruri interesante or mai fi pe lumea asta, dar pe care noi nu le-am văzut încă?... 
- Da, ai dreptare. Dar nu prea ştiu ce putem face, atâta vreme cât suntem prinşi de rădăcinilea astea… De fapt, m-am gândit eu la ceva… 
- Serios? Hai spune-ne şi nouă! Şi eu am un plan şi îl voi spune la rândul meu, dar acum te ascultăm pe tine. 
- Ei, bine, ştiţi foarte bine că noi, copacii, avem rostul nostru pe această lume. O bună parte dintre noi suntem tăiaţi şi urmează să ardem cuminţi în sobele oamenilor. (Prea puţini oameni au observat cât de bucuros e lemnul atunci când arde!) Asta poate fi socotită o faptă bună, doar pentru asta ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ. Însă, odată ars, cine să îşi mai aducă aminte de tine?... 
- Da, m-am gândit şi eu la asta! Dar, hai, spune mai departe! 
- Ei bine, ştiţi că o altă parte din lemn, şi doar din lemn puternic şi sănătos, urmează să fie material pentru construcţii. Ei bine, eu asta îmi doresc tare mult. Să fiu parte dintr-un palat pe care mii de oameni să îl viziteze, în care să se nască un prinţ puternic, care să devină apoi conducătorul acestei lumi! Atunci, eu voi fi căutat de oameni de pretutindeni şi mulţi oameni îşi vor aminti de mine peste timp! 
- Da, sună bine ceea ce ai spus tu. Parcă se leagă cu visul meu… Ascultaţi: eu am observat că unii copaci, cei care au lemn tare şi uşor, sunt folosiţi în altă parte. Ghiciţi la ce? Ei bine, marea mea dorinţă este ca atunci când voi fi tăiat, din lemnul meu să se construiască o corabie puternică, cu care prinţul care se va naşte în palatul de care ai spus tu să călătorească în toată lumea şi să ducă tuturor oamenilor veşti de pace! Astfel aş umbla cu el prin toată lumea şi aş vedea atâţia oameni fericiţi! Ce ziceţi? 
- Frumos vis! Şi uite, tare interesant, dar visele voastre se leagă într-un fel de al meu… Deşi… nu am găsit nici o soluţie pentru a uni realitatea cu dorinţa sufletului meu… Eu mi-aş dori să cresc mereu, tot mai sus şi mai sus şi într-o zi, acel prinţ de care vorbeaţi voi, fiind curajos ca nimeni altul, să urce într-o zi pe trunchiul meu până sus de tot şi să-l transforme astfel într-un drum spre cer… Ce ziceţi de asta?... 
Dar se făcuse târziu şi prietenii lui deja adormiseră. Şi uite aşa, cei trei tineri copaci, fără să ştie că se poate aşa ceva, povestindu-şi visele, povestea fiecăruia dintre ei s-a transformat în rugăciune şi a urcat până sus în Cer, acolo unde Cel care ascultă rugăciunile poate aduce şi împlinirea lor… 
După ani şi ani, într-o seară, lemnul unei iesle simple, în care un copilaş pe nume Isus tocmai adormise, îşi spunea: 
- Eiiii, deşi nu am ajuns palatul de care vorbeam în tinereţe, sufletul meu simte astăzi împlinirea. Lăudat să fii, Doamne, pentru că ai hotărât să fiu acum şi aici! 
Nici dorinţa celui de-al doilea copac nu a fost uitată. În timp ce o mare mulţime de oameni erau adunaţi să asculte cuvintele unui om numit Isus, acesta, pentru a fi ascultat, s-a urcat într-o corabie. Cuvintele spuse de el, odată ajunse la oameni, se transformau în mângăieri, în lumină, în cântec, aducând pe feţele celor care Îl ascultau o bucurie cum niciodată înainte nu a mai cuprins vreun suflet omenesc! Atunci, inima Mântuitorului, pe lângă mulţumirile oamenilor, a mai putut asculta şi pe aceea venind dintr-o inimă de copac…: 
- Doamne, îţi mulţumesc pentru că ai avut grijă să fiu astăzi aici şi astfel să mă pot bucura de bucuria pe care tu ai adus-o acestor oameni! Astăzi, dorinţa mea s-a împlinit pe deplin! 
Ce s-a întâmplat cu cel de-al treilea copac din povestea noastră?!

Eu cred că aici e vorba de iubire!

De atât de multă iubire

Încât toţi oamenii care au existat vreodată

Oamenii care vor mai fi de acum înainte

Oamenii care trăiesc astăzi 

Laolaltă

Dacă s-ar aduna şi fiecare din ei 

ar lua din dragostea aceasta mare

Atât cât să-şi umple inima

Ba mai mult, încât să dea pe dinafară

Ei bine, la urmă ar putea spune,

Că dragostea nu s-a micşorat

Dimpotrivă, având inimile pline de dragoste

Ar putea spune 

Că dragostea a crescut

Fiindcă dragostea e o taină

Fiindcă dragostea atunci când e dăruită

Cu dragoste

Nu e o pierdere, ci un mare câştig!

Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!

marți, 29 noiembrie 2011

ochi


Dostoievski:

„Doi ori doi fac patru nu mai e viaţă, e începutul morţii.”

sursa: autori.citatepedia.ro

vineri, 25 noiembrie 2011

Smochinul smochinilor



El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.” (Evanghelia după Luca. Cap.13, vers.6-9)

Un glas care spune simplu: „Fă dreptate! Ar fi trebuit să fie bine, am respectat partea mea din înțelegere. Dacă nu a dat roade... Nu sunt obligat să înțeleg ce se întâmplă într-un suflet de... smochin!” Argumente? A primit îngrijirea oricărui alt smochin. Ocupă spațiu. Am o datorie față de grădina aceasta, față de pământul din umbra acestui smochin.
Un glas care spune: „Încă un an, încă o șansă!” Argumente? Nici unul.
De ce a „câștigat” al doilea glas? Poate pentru că fiecare smochin este unic în felul lui de a trăi viața. Poate că va deveni smochinul... smochinilor. Poate că a meritat așteptarea.
Înțelegi?


joi, 24 noiembrie 2011

Mergem înainte?



Cu mulți ani în urmă Biserica Lui era în stare de orice sacrificiu, convinsă fiind că se va întoarce în curând, că timpul e atât de scurt...
Cu doar șaisprezece ani în urmă, într-o seară ca oricare alta, am deschis Cartea altfel decât o făceam de obicei. I-am promis că Îl voi aștepta, că voi fi parte a Bisericii Lui. Am cunoscut oameni a căror zile se încheiau cu Dumnezeu și ale căror dimineți erau pline de prezența Lui.
Astăzi trăiesc simțământul că e din în ce mai puțin așteptat... Ce se întâmplă? Ușor de descris, greu de înțeles.
Un țăran a pornit într-o dimineață spre oraș. Era pentru prima dată când pornea pe acest drum. Neavând o hartă la îndemână, s-a rătăcit în curând. În drumul lui a întâlnit un om și l-a întrebat despre distanța până la oraș. „Două ore!”, a venit răspunsul. Înarmat cu prețioasa informație, țăranul nostru și-a continuat călătoria. Au trecut trei ore de când a aflat că mai are... două ore de mers. Orașul... nicăieri! A întâlnit alt om, căruia i-a adresat aceeași întrebare. Răspunsul? „Cam cinci ore de mers...” Concluzia? Omul era pe drumul care duce la oras, dar mergea în direcția opusă.
Situând-o în timpul real, fizic, venirea Lui e mai aproape acum. „Atașând” timpul dimensiunii bisericii și planurilor ei, venirea Lui era mai aproape acum două mii de ani. A devenit creștinul un Adam speriat de prezent și de întâlnirea cu Dumnezeu, iar acum fuge speriat înapoi în istorie, în căutarea unui pom care să îl ferească de...? De ce, de cine...?!
Bineînțeles, ceea ce scriu eu aici nu e inspirat din fapte reale. E doar ficțiune. Reale sunt doar efectele...


sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Pilda semănătorului (1)



„Semănătorul a ieşit să-şi semene sămânţa. Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum: a fost călcată în picioare şi au mâncat-o păsările cerului. (Luca 8:5)


Matei 13:19 - Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum. 

Marcu 4:15 - Cei înfăţişaţi prin sămânţa căzută lângă drum sunt aceia în care este semănat Cuvântul; dar după ce l-au auzit, vine Satana îndată şi ia Cuvântul semănat în ei. 

Luca 8:12 - Cei închipuiţi în sămânţa căzută lângă drum sunt cei ce aud; apoi vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiți.

Auzirea Cuvântului lui Dumnezeu e socotită în „pilda semănătorului” drept  semănare în ogorul inimii. Dar despre ce putere a celui rău vorbește aici Cartea? Din varianta scrisă de evanghelistul Matei, faptul că acest Cuvânt nu este înțeles, dă posibilitatea răpirii acelui Cuvânt din inima ascultătorului. Poate fi învinuit un om că nu înțelege? Felul în care e spusă parabola de către Isus, dă de înțeles clar că semănătorul și-a făcut bine partea. Mai departe se vorbește despre responsabilitatea „pământului”.
Locul aflat lângă drum nu poate oferi profunzimea de care are nevoie sămânța pentru a rodi. Doar auzirea Cuvântului, fără stăruință asupra înțelesului Său, fără rugăciunea sufletului care știe clar că adevărul e deasupra capacității lui de a înțelege, sămânța nu poate aduce rod. E degeaba ascultarea și răs-ascultarea, citirea și re-citirea, fără schimbarea poziției… Cum se poate înțelege răpirea Cuvântului? Dumnezeu nu „joacă” singur această partidă de „șah”, deși, dacă privești cu ochi nespirituali, toate cele 32 de piese au culoarea gri. După ascultarea Cuvântului, mutare a binelui, urmează „vizita” ideilor răului. Inima are straturile ei, la fel ca ogorul. Dacă sămânța nu poate pătrunde adânc, printr-un om, printr-o carte, printr-o idée cel rău va face totul ca ea să dispară. Din pilda semănătorului înțeleg că sămânța cu cât mai adânc îngropată în inimă, cu atât mai greu de răpit… Păstrarea seminței la un nivel superficial trădează neînțelegerea valorii ei, e ca o ofertă făcută celui rău în eventualitatea unei negocieri.
Ce îl poate face pe un om să-și aleagă poziția „lângă drum”? Credința e un dar al lui Dumnezeu. Doar El știe acum (și omul va afla cândva) cât se luptă fiecare din noi să nu primească darul acesta! Acceptarea darului înseamnă să iei viața în serios. A sta lângă înseamnă a spune că ești gata să te urci în prima „ocazie”, fără să conteze direcția sau sensul, contând doar confortul și lungimea călătoriei.
Da, aveți dreptate, pilda nu se oprește aici! Zile faine, credință puternică!    

luni, 31 octombrie 2011

uneori, alteori...

Teologia mi se pare a fi o cale mult mai complexă de a ajunge la acel „nu știu” pe care oamenii de rând îl au ca răspuns la unele întrebări pe care le ridică viața. Bineînțeles, nu tot timpul trăiesc cu această impresie.

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Spaţiu şi timp




        "El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor" (Faptele apostolilor 17:26)

Scrisoarea aşezată cu grijă într-un plic, drumul lung şi o cutie poştală în care era foarte posibil ca vestea să ajungă târziu. Înainte de acest sistem, presupun că era o adevărată cursă de cai, o trăsură veche, printre multele bagaje ducând şi scrisoarea cu pricina. Urmează telegrafia şi “voinicul” internet, dincolo de care… Îmi mai aduc aminte de telefonul vechi şi atât de folosit de mai toată lumea din sat. Avea o “manivelă” mică, la care un nene rotea cu mare îndemânare. Spunea scurt câteva cuvinte, după care întindea bunicii receptorul: “Ţine, i-am prins!”
        Refuz să descriu prezentul, faza în care au evoluat cele descries mai sus! Ştie toată lumea despre ce e vorba. De ce am început în felul ăsta?
        Omul a reuşit să “învingă” spaţiul. Bicicletă, maşină, avion, rachetă… Scrisoare, telefon, e-mail… E drept, a fost o luptă grea, spaţiul împotrivindu-se din răsputeri. Dar iată-l pus la pământ…  Ce urmează să facă omul cu marea-i cucerire? Istoria ne spune că ăsta e un punct critic, în care biruitorul demonstrează cât din biruinţă e în stare să poarte. Dar dacă spaţiul şi timpul sunt într-un raport a cărui modificare înseamnă dezechilibru? Apoi, ce încearcă omul să realizeze urmînd acest “mai repede, mai mult, mai departe!”? Cum învingem timpul? Datorită vitezei, se economiseşte timp. Ce facem însă cu timpul câştigat? Îl dăruim mai departe vitezei?... De unde vine ilogica foame de timp şi spaţiu? E drept, putem grăbi câte ceva, dar naşterea şi moartea vin fără să ne ceară permisiunea.
         Ritmul “indicat” de Dumnezeu nu e ritmul impus de societate. Dar eu trăiesc în societate… O fi, dar de fiecare dată când mi se încurcă viaţa, alerg la Dumnezeu cerând indicaţii! Altfel spus: trăieşte încet, s-ar putea ca inima ta să aibă nevoie de linişte pentru a bate drept, pentru a iubi, pentru a crede… Prea puţine activităţi purtând eticheta “TREBUIE”,pe care le-ai primit în dar de la mama societate, trebuie cu adevărat. Părerea mea!
          Tocmai se derulează viaţa într-o zi de sâmbătă. Vis!

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Duhul care ne călăuzește…



Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. (Epistola către Galateni, cap.5, vers.18)

Iată cea mai clară explicație a expresiei „sub Lege”. Dacă a fi sub Lege ar însemna să te chinui să păzești Legea lui Dumnezeu, textul ar suna cam așa: „dacă sunteți călăuziți de Duhul, nu mai trebuie să păziți Legea”. Și tare bine sună! E doar normal ca Duhul să te călăuzească în gânduri și fapte bune, iar binele nu e „sub Lege” tocmai pentru că Legea e expresia binelui. Nici o faptă cu adevărat bună, nu poate cădea sub incidența Legii. Însă binele pentru a fi făcut bine, are locul și timpul și felul său de a fi adus la îndeplinire, iar acestea ne sunt aduse la cunoștiință de către Dumnezeu prin Duhul. Astfel, textul devine:„dacă sunteți călăuziți de Duhul, în nici un caz nu veți călca Legea, deci nu veți fi acuzați de ea.” Despre cunoașterea corectă a Legii se ocupă același Duh, cel care a fost trimis la noi pentru a ne conduce în tot adevărul. La ce bun însă cunoașterea Legii, când Duhul care ne conduce e însuși Dumnezeu dătătorul acesteia? Poate că lucrurile stau pe dos decât le-am priceput noi până acum. Poate că Legea ne-a fi fost dată pentru recunoașterea duhului sub a cărui călăuzire suntem… Și iacă așa!

vineri, 14 octombrie 2011

Dumnezeu văzut din altă parte...

întâlnirea din frunză


mă așteptam să Te găsesc oriunde-n altă parte,
vezi, ai mei nu Te-au căutat niciodată aici;
Te știau și ei de la ai lor, dintr-o Carte,
cu foi îngălbenite de vreme, cu litere mici.

când am plecat, mai târziu, de acasă,
Te-am uitat acolo împreună cu ei,
adormiseși într-un călcâi de pită pe masă,
în limba română și-n cuibul din tei...

credeam pe-atunci că nemailuând în seamă
poveștile cu graiul lor nătâng,
și chipul blând ce mă privea din ramă,
va fi mai simplu pumnul să îl strâng

și să-mi fac loc cu el prin lumea asta,
să fac dreptate și să mă ridic,
deasupra alor toți și alor toate,
să nu mă tem de nimeni, de nimic!

ce-a fost a fost și iată-mă acuma,
ascuns sub pleoapa ochilor închiși,
ca într-o toamnă ce-și trimite bruma
să-mbălsămeze strugurii proscriși,

ajuns de glasul ce-a pornit să vină
în căutarea sufletului meu,
Te regăsesc în pata de rugină
a unei frunze, Doamne Dumnezeu...

vineri, 30 septembrie 2011

se caută căutători pricepuți


Dumnezeu Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, ca să vadă dacă este cineva care să fie priceput şi să caute pe Dumnezeu. (Cartea Psalmilor,  53:2)

Se caută oameni pricepuți în a căuta… Cred că atunci când Dumnezeu ne-a dat viața în DAR, exact asta a făcut! Nu ne-a chemat la viață cu condiția de a-L căuta pe El, de a păzi porunci, de a ne chema cândva la judecata în care să fim declarați... morți. Doar că ne-a făcut marele dar al vieții într-un moment în care nu ar fi fost corect să nu ne aducă aminte și de lucrurile enumerate mai sus. În mod normal, prin normal înțelegând starea dinainte de căderea în păcat, de posibilitatea săvârșirii răului (sau mai clar, de imposibilitatea nesăvârșirii acestui rău!), nu era nevoie de așa ceva. În același mod normal, nu era nevoie de căutare unui Dumnezeu pe care îl știai lângă tine, așa cum nu era nevoie să înveți la școală despre păzirea unor porunci care constituiau deja structura primară a caracterului tău, fiind naturalul tău. Concentrarea asupra atenționărilor venite de Sus, fără analiza mediului în care trăim, naște atei, ori mai rău, împotrivitori. Bucuria primirii vieții, fără a lua în seamă sfaturile lui Dumnezeu, naște oameni îngroziți de ceea ce se întâmplă în jurul lor. În fiecare din cele două situații, creștinismului i se schimonosește chipul într-un fel sau altul. Astfel se poate explica atitudinea acelui Isus înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Acestea fiind înțelese, putem începe să vorbim despre pricepere în a căuta pe Cel care te caută... În rest, zile bune, prieteni, din ce în ce mai bune!

joi, 22 septembrie 2011

Vremuri

Multă vreme am crezut că acea cruce la care face referire Isus („...să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze...”) se referă la micile întâmplări de zi cu zi, la incidentele în care eu, creștinul, sunt implicat cu sau fără voia mea, la „luptele” în care neavând voie să folosesc armele „lumii”, de obicei sunt înfrânt. Am crezut asta datorită viziunii mele asupra creștinismului.
De fapt, viața omului în care trăiește Isus, arată cu totul altfel. Ucenicia înseamnă discliplină, deci disciplinare, proces prin care înveți să lași tot ce ai la dispoziția Lui. Asta presupune cunoaștere, dar și multă credință. Ce înseamnă asta practic? În primul rând înseamnă să știi exact care e rostul vieții tale! Să fi durat 30 de ani școala în care Isus a învățat să lase totul la dispoziția Tatălui Său Ceresc? Dacă e așa, de ce lipsesc din Carte exact anii pe care, prin corespondență, îi trăiesc eu acum? Pentru că experiența fiecăruia dintre noi e UNICĂ și aici nu se poate vorbi despre un model? Pentru că ni se aseamănă doar începutul și sfârșitul?...
Am trăit cândva experiența venirii la Templu, vederea Mielului așezat pe altar și am înțeles... A urmat o luptă, fuga până la îngenunchiere, cedarea și apoi hotărârea. Intrarea într-o comunitate creștină să fie capătul? Nu! Următorul pas trebuie să fie înțelegerea punerii deoparte, o experiență asemenea celei trăite de Pavel, care nu a întrebat pe nici un om, nici nu s-a suit la Ierusalim să întrebe pe cei care trăiseră experiența asta înaintea lui... Bineînțeles că același Duh care i-a dat lui ungerea pentru lucrarea printre Neamuri, a convins și pe cei de la Ierusalim asupra acestui fapt. 
Cum se întâmplă astăzi felul acesta de lucruri? De ce trăiesc cu impresia că majoritatea creștinilor (inclusiv eu!) s-au oprit la hotărârea de a fi creștini și repetă mereu cu glas tare acea hotărâre fără să înțeleagă că de la ei se așteaptă acum tăcere și ascultare? Parcă am fi generațiile care înconjoară dureros Sinaiul. Dar oare cărei dintre cele două generații aparținem?


 - imagine preluată - http://damianion.wordpress.com

miercuri, 21 septembrie 2011

cruci



cruci,
dragoste mută
risipită prin cuiburi de cuci,
precum grâul în pământ gălbui
atunci când nu mai ști
unde să-l pui.



cruci,
oameni cu brațe arse de soare
privind năuci
în depărtare..

atâtea cruci
viață turnată-n cuvinte,
unde mai vrei să ne duci
de acum înainte?

marți, 20 septembrie 2011

știu



Știu că mâine, dacă voi mai fi în viață, voi păcătui. Ar trebui să mă liniștească gândul că asta se întâmplă și altor oameni? Sau, dacă îndrăznesc să nu gândesc înaine de a scrie, în viața tuturor oamenilor... Dacă am privit atent la mine, am putut ușor trage concluzia că nici Dumnezeu nu mai așteaptă de la oameni o viață fără păcat.  Dar dacă așa stau lucrurile, ce așteaptă de la mine Dumnezeu? Să fiu sfântul care nu mai face păcate mari? Ori poate că mă vrea păcătuind ceva mai rar decât cei aflați sub condamnarea... „lumea”. Cred că ar trebui să privesc la Isus, Dumnezeul întrupat... Da, am trecut și eu pe acolo: Isus nu a fost om! Ești sigur că ai putea rosti asta cu toată convingerea, sau mai cunoști vreun mic argument pe care nu l-ai putut doborî? Am trăit momente de luciditate,  în care am înțeles clar, că Dumnezeu îmi spune: „Poți!” Cred că ăsta e adevărul. Și merită, chiar de-ar fi să o iau de la capăt a nu știu câta oară!

joi, 15 septembrie 2011

vedere din măr



sunt viermele ce doarme-n mărul tău,
mirat că poate viețui aici,
undeva jos e-o lume de furnici
și-mi pare că acolo-i mult mai rău.

nu cred să mai cunoască cineva
vreun loc cu-atâta soare și dulceață,
ar fi de-ajuns să prinzi o  dimineață,
ca să-nțelegi că nu mai poți pleca!

da, știu, sunt doar un vierme, tu ești om,
discursul ăsta e puțin îngust!
eu, cocoțat pe viață-ntr-un arbust,
iar tu atât de-aproape de atom...

ei bine, uite cum de-am îndrăznit
să cat spre sensul existenței tale,
gândul să-mi las să bată-atâta cale,
să pun atâta patimă-n vorbit:

la rândul tău ești vierme-n mărul Lui,
chiar dacă nu mai ai curaj s-o spui!

luni, 12 septembrie 2011

D’ale vremurilor noastre:

„Ține Doamne vremea-n loc până ne-om pregăti cu toții pentru Cer și Isuse, grăbește-ți venirea...”

marți, 6 septembrie 2011

coborârea în Carte


oare
dacă aș fi smochin
în via binefăcătorului meu
aș avea ramuri încovoiate
de rodul greu

sau aș trece nepăsător
prin sfintele toamne
ținând degeaba umbră pământului
Doamne

dar el
ar ști să mă ierte
așa cum ierți Tu
sau ar privi cu ciudă spre ramurile mele goale
spunând
nu

luni, 5 septembrie 2011

„Vino, te voi trimite…”





Moise a răspuns şi a zis: „Iată că n-au să mă creadă, nici n-au să asculte de glasul meu. Ci vor zice: „Nu ţi S-a arătat Domnul!” (Cartea Exodului, cap.4, vers.1)


40 de ani prizonier într-o închisoare de lux, în Egipt, 40 de ani păstor în Madian. După acești 80 de ani, oare cum privea Moise viitorul? Aștepta o viață liniștită? Dacă da, ei bine, nu urma să aibă parte de ea!
Chiar dacă timpul petrecut în școala egipteană, în care erau educați prinții Egiptului și cei care, datorită aptitudinilor lor, erau pregătiți să ia locul prinților vasali din teritoriile ocupate de egipteni, ar fi trebuit să îl transforme în egiptean, nu s-a întâmplat așa. Moise a rămas isreaelit. Nu știu cum s-au împăcat robii israeliți din vremea lui Moise cu robia, dar despre părinții lor știu că au înălțat rugăciuni pe care Dumnezeu nu le-a putut lăsa neascultate. Astfel, nu doar Moise plănuiește eliberarea Israelului, Dumnezeu însuși avea un plan. Și tare bine era dacă Moise ar fi încercat să afle planul acesta și să-l urmeze. Dar nu s-a întâmplat așa.
Cred că ar fi tare simplă și frumoasă viața creștinului, dacă ar merge înainte privind în Sus. Astfel, ca și Moise mai târziu, ar înțelege că nimic din viața lor nu este degeaba sau întâmplare. Posibil ca Moise să fi privit în urmă la viața petrecută în palatele egiptenilor și comparând-o cu viața lui de păstor, trăind zi de zi printre oi, să simtă că nu e bine deloc. A avut „șansa” de a duce o viață îmbelșugată și a ratat-o încercând să fie altfel decât ceilalții. A mers la ai săi, dar ai săi nu l-au recunoscut ca fiind de-al lor. Și astfel, a reușit să-și consume toate șansele unei vieți… normale.
Mai apoi, omenește vorbind, are din noi „șansa” de a trăi o viață cuminte, de om cu familie și un rost în viață. Cam asta era viața omului deloc pregătit să stea în fruntea unui Israel care trebuie să lupte cu sine însuți ca să plece din Egipt. Ce se întâmpla însă în sufletul lui Moise, acolo unde doar Dumnezeu pătrunde și vede cu adevărat? Cerul spune că acest Moise era pregătit să fie trimis într-o misiune pentru care era omul ideal. Grele cuvinte! Sau doar „curajoase”?
Ce a reprezentat rugul aprins pentru Moise? Cred că a fost un moment la care toată viața lui s-a întors pentru a-și supune existența unei analize serioase. Practic, acela a fost momentul din care Moise a început să trăiască o viață adevărată! De atunci a vorbit cu Dumnezeu, de atunci începând a „discutat” cu Dumnezeu luarea fiecărei decizii, direcția fiecărui pas… Eu cred că asta înseamnă viață de creștin.
De unde vine presiunea momentului în care Dumnezeu se descoperă spunând simplu, dumnezeiește: „Vino, am ceva pentru tine!”? Spre groaza lui Moise, Dumnezeu, în chemarea lui, suprapune o siguranță debordantă (nici nu avea cum să fie altfel) exact pe locurile în care Moise își acceptase căderea: „Vei merge la faraon, ca să scoți poporul meu din acea țară.” Moise avea cam astea două răni, bine încrustate în mintea și inima sa: frica de faraon, pentru „trădarea” sa și frica de respingere din partea poporului său. Pe acolo încercase și el, dar nu a mers. A fost rănit și obligat să accepte viața de acum! Acum, din senin apare Dumnezeul despre care credea că e la locul Lui, dar nu prea are treabă cu o viață de om simplu, așa cum era cea pe care o trăia el acum. Și parcă nu e de ajuns că Dumnezeu apare, dar îi cere să o ia de la capăt! Care era problema lui Moise? Ei bine, în răspunsul său pune exact punctul peste care el nu a reușit să treacă în planul său:„N-au să mă creadă…” Dacă urmărim mai departe întâlnirea dintre Dumnezeu și Moise în rugul de foc, putem vedea că și Dumnezeu acceptă o asemenea posibilitate. Omul e liber să creadă că poate alege că nu creadă…
„Va urma”, spune încredera omului într-o ocazie viitoare. Până atunci, atenție, trăiești!

vineri, 2 septembrie 2011

despre sfânta neputință


Alexandru Pesamosca:

"Nu poţi să operezi un pacient care atârnă între viaţă şi moarte şi tu, gata, ieşi din tură şi pleci acasă.''
din interviul revistei „Din nou împreună"

joi, 1 septembrie 2011

Prețul umbrei tale (pilda smochinului)


El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: „Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?” „Doamne”, i-a răspuns vierul, „mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face rod; dacă nu, îl vei tăia.” 
(Evanghelia după  Luca, cap.13, vers.6-9)


Într-o zi, în frizeria a cărei proprietar era un ateu declarat, au intrat doi oameni. Unul din ei, după ce a salutat respectuos persoanele de față, aratând spre cel care îl însoțea, spune răspicat: „Iată o dovadă clară că nu există frizeri!” Cel spre care arătase, era un om al străzii, avea un păr lung și murdar și o barbă neîngrijită. Ce a însemnat de fapt toată scena: cu ceva timp în urmă, frizerul arătând spre spital, declarase: „Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar mai fi suferință!”
A trecut ceva vreme de când am încetat să iau apărarea lui Dumnezeu. Am observat că se descurcă bine și fără intervențiile mele. Adevărul, oricât de tare ar fi îngropat în apa chioară a minciunii, va ieși la suprafață asemeni uleiului. De ce am ales să postez ceea ce scriu acum? Pentru că știu, într-o zi, fiecare om va merge înaintea lui Dumnezeu și va da socoteală de... prețul umbrei sale.
Stăpânul viei, cel din parabolă, era responsabil pentru fiecare bucățică de pământ din via sa. Aceasta era proprietatea lui și de înțelepciunea cu care administra această proprietate depindea bunul mers al familiei. Să aibă un smochin în grădină, nu era ceva rău. Să aibă însă un smochin care nu aduce roadă, asta era rău. Să smulgă smochinul care umbrea pământul degeaba, era logic. Dar poate că era la fel de logic să asculte de cel care îngrijea via și care îi cerea să mai lase smochinul încă un an. La urma urmei, scopul sădirii smochinului era beneficiul fructului... Dacă însă smochinul rămânea încă un an și nu aducea rod, omul nostru ratase un an în care acel pământ umbrit de pom, ar fi găzduit o plantă roditoare. În calcul însă ar mai încăpea și alt factor. La urma urmei, de-asta era smochinul acolo, pentru că dorința stăpânului era să aibă în vie un smochin roditor! În acest caz, valoarea a ceea ce ar fi devenit smochinul în caz că dădea rod, era mult mai mare decât ce s-ar fi putut întâmpla acolo după smulgerea lui...
„Butucii de vie, privind unii spre ceilalți, au început discuția:
- Hmmm, cam multă răbdare pentru smochin...
- Da, așa cred și eu!
- Poate va rodi și apoi ne va părea rău de ce am spus acum, mai bine așteptăm.
- Dacă era vreunul dintre noi, demult ardeam...
- Ei lasă, nu e chiar așa. De fapt, de ce ne-am compara cu un smochin? Habar nu avem cum funcționează...
- Hei, tu, Bătrânul viei, de ce zâmbești și nu zici nimic?
- Îmi place discuția voastră. Dar dacă tot vreți să spun și eu ceva, poftim: de când sunt eu aici, stăpânul viei nu a greșit niciodată în vreo hotărâre luată. Și ar mai fi ceva: e pământul lui.”

Poate că omul spre care privești, e în anul de răbdare a lui Dumnezeu. De ce ai privi urât înspre Cer, dacă tot nu  știi despre ce e vorba? Poate că dacă ar fi „smuls” de pe pământ ar fi mult mai bine! Dar dacă omul ăsta ar deveni ceea ce așteaptă Dumnezeu să devină, ai mulțumi lui Dumnezeu pentru El în fiecare zi. Bineînțeles, aceste cuvinte ar putea fi spuse în dreptu tău! Poate că în experiența pe care o trăiești vizavi de un om sau altul, cel care e în centrul atenției ești tu! Iar felul tău de a alege să vezi lucrurile, comportamentul tău și concluzia la care ai ajuns sunt „rodul” tău!
Cred că ar fi bine, ca oameni, să privim din când în când la umbra pe care o aducem pământului și să ne întrebăm serios dacă nu cumva, în locul pe care îl ocupăm, altfel de om ar fi făcut mult mai mult bine decât facem noi. Pentru că locul în care creștem zilnic, în bine sau în rău, se află undeva în centrul luptei dintre bunătatea lui Dumnezeu față de noi, bunătatea lui Dumnezeu față de oameni și dreptatea pe care trebuie să o păzească. Dacă tot suntem AICI, de ce să fim degeaba?


miercuri, 31 august 2011

Nu e Iov...


Psalmul 44:

„Noi, în fiecare zi, ne lăudăm cu Dumnezeu şi pururi slăvim Numele Tău. (Oprire) Dar Tu ne lepezi, ne acoperi de ruşine, nu mai ieşi cu oştirile noastre…”

„Toate acestea ni se întâmplă fără ca noi să Te fi uitat, fără să fi călcat legământul Tău…”

„Trezeşte-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezeşte-Te!...”


            Ai trecut vreodată pe aici? Versetele de mai sus nu sunt doar plângeri ale unui om sau ale unui popor care a trăit într-un moment bine definit în istorie. Sunt mult mai mult decât atât! Reprezintă o zonă cețoasă prin care trecând omenirea se desparte în două…
            Practic, „glasul” șoptește sau strigă, depinde de caz: „tu, omule, ai făcut chiar mai mult decât ți s-a cerut să faci, asta în timp ce El a făcut mult mai puțin decât a promis că face!” Cred că e o ispită de care nu  scapă nimeni.
            Privește la tine și la faptele tale: de câte ori ai fi putut face răul și ai ales să nu îl faci, de câte ori ai dat celui care avea nevoie, de câte ori ai lucrat fără să ceri plată, de câte ori ai ales să citești Cartea în loc de a face alte lucruri mai atractive la care te chemai cei din jurul tău, de câte ori ai ales să păzești Cuvântul Lui, indiferent de consecințe! Și cu toate aste, alții... sunt cei care au beneficii mai mari decât tine în această viață! Înțelegi? Simți că ți s-a făcut oarecare nedreptate? Cei a căror trăire e descrisă în Psalmul 44, crezi că nu au analizat situația? Cred că au fost cât se poate de sinceri. În acest Psalm se vorbește despre deznădejde...
            Așa stând lucrurile, de ce îngăduie Dumnezeu drumul prin ceață? De ce lucrurile se întâmplă ca și când Dumnezeu ar dormi, când e cât se poate sigur faptul că nu doarme?
            Sunt răspunsuri care nu au nevoie de formulare, de exprimare în scris ori verbal; știi cum stau lucrurile, ai o convingere că totul e în regulă, așa cum trebuie să fie. Dar credința aceasta nu e misticism. E rezultatul umblării cu Dumnezeu în timp de pace, de soare, de senin.
            Și mai e un gând, rezultat al intuiției (asta pe ce se mai bazează?): omul din Psalmul 44 nu e un exemplar din categoria Iov. Deși...

sâmbătă, 27 august 2011

da, nu...


Goethe:

„A ierta înseamnă a oferi celuilalt ocazia de a mai greşi odată.”

sursa: www.intelepciune.ro

marți, 23 august 2011

cântec şi judecată - (pilda smochinului)



nici urmă de rod!
îl iubesc păsările…
doar umbră!
îl iubesc călătorii…
al treilea an!
a treia veşnicie… 
şi degeaba!
smo-chiiin, smo-chiiin…
un singur an!
rosteşte stăpânul pământului.

un an, dar nu singur.
răspunde stăpânul smochinului.

luni, 22 august 2011

Simplitate vs educatie?



David se apropia de clipa morţii şi a dat îndrumări fiului său Solomon, zicând: „Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întăreşte-te şi fii om! (Întâia Carte a Împăraţi, cap.2, vers.1-2)

Vrei să scrii? Pentru asta avem filologie. Vrei să vindeci, există medicina, să cânţi, conservatorul, să pictezi, artele plastice, să studiezi Scripturile, există teologia. Cum, autodidact? Nici o problemă, profesorii vor înţelege... Există într-adevăr o problemă în a alătura simplitatea educaţiei? ...nu cred. Atât doar, că alăturarea se întîlneşte rar!
Şcolile pot să formeze specialişti, dar nu pot face mare lucru în ce priveşte devenirea omului. Unde e locul în care omul poate deveni specialist în omenie? Ca şi student, te vei alinia unei anumite direcţii, te vei mişca între hotarele până la care a reuşit să ajungă pasul ştiinţei în care te-ai înscris. În ce priveşte omenia, încoro o vei apuca?
Ce a văzut David atât de important în a fii om, încât aceasta a fost dorinţa lui în dreptul lui Solomon? Şi mai ales de ce ar trebui să se „întărească” acest Solomon pentru a deveni om? Da, pentru a fi simplu om, pe placul lui Dumnezeu şi pe placul oamenilor plăcuţi Lui, e nevoie să îţi iei inima în dinţi înainte de a pleca...
Şcoala poate fi binecuvântare doar pentru omul care s-a împăcat cu Dumnezeu. Cunoştiinţa se poate uşor transforma în blestem, iar oamenii mari pe care ai ajuns să îi cunoşti nu înseamnă prieteni... În şcoala lui Hristos vei da sigur câteva examene. Nu ştiu dacă pentru tine vor fi grele. Dar odată cunoscându-L pe Profesor, îţi vei dori atât de mult să iei examenele, încât va fi o mare bucurie să înveţi. Învăţătura care schimbă mintea fără a schimba inima e doar jumătate de învăţătură. Ştiu, sună ciudat ce am scris mai înainte, dar face parte din normalul creştinismului prezent într-o lume anormală.
Apropo, cât ai luat astăzi la „smerenie”? Hmm...


marți, 9 august 2011

presupunere


poate că rugăciunea
e ţipătul unui bulgăre de pământ
despicat de viaţa
care se întoarce
acasă
din sămânţă

luni, 8 august 2011

Totul





“Cât despre mine, prea puţin îmi pasă dacă sunt judecat de voi sau de un scaun omenesc de judecată. Ba încă, nici eu însumi nu mă mai judec pe mine. (Întâia epistolă către Corinteni, cap.4, vers.3)


Nu ştiu dacă cineva a reuşit să îşi cuprindă viaţa într-o unică panoramă. Un puzzle mai mare sau mai mic, fragmente disparate, conexiuni supuse la cele mai neaşteptate schimbări, simţiri, împlinire, scopuri atinse ori nu: cam asta este ceea ce văd când închid ochii. „Salvarea” fiecăruia dintre noi pare a fi percepţia unui fir (dacă se poate roşu...) de-a lungul căruia toate întâmplările să poată fi înşiruite, care să dea un sens existenţei în care ne-am trezit antrenaţi. 
Creştinismul, pentru a da satisfacţia de care vorbesc sfinţii, are o cerinţă simplă şi clară: totul. Acest tot, în primul rând înseamnă dincolo de ritual, dincolo de întâlnirile din „biserică” şi mai mult, poate pentru unii prea mult, dincolo de multe de planurile sau dorinţele omului. Devenirea creştinului înseamnă recunoaşterea neputinţei rezolvării ecuaţiei vieţii. Existenţa unui mare procent din omenire, care nu a aderat la soluţia creştinismului, nu schimbă cu nimic datele problemei. Odată recunoscută neputinţa, nu îmi rămâne decât să las întru totul rezolvarea în seama celui care s-a oferit să mă ajute. 
Pavel, fostul descurcăreţ om Saul, delimitează clar locul relaţiei, inclusiv cu cei declaraţi creştini, a unuia care L-a ales pe Dumnezeu ca soluţie. Prin cuvintele spuse în versetul de început, e ca şi când ar anunţa omenirea întreagă poziţia lui vizavi de viaţă: în cele referitoare la mântuire... prea puţin îmi pasă de intenţia unora de a-mi rezolva problemele! 
Ştiu, atitudinea lui Pavel e una sănătoasă doar în cazul celor care au îndeplinit cerinţa aceea simplă, dar clară: totul... Pentru că odată aşezată viaţa în mâna lui Dumnezeu, a-ţi pleca urechea la judecata omenească, înseamnă a ridica raţiunea de care eşti convins că nu funcţionează la egalitate cu puterea şi ştiinţa lui Dumnzeu. Or, asta ar însemna să mutăm creştinismul în zona absurdului.  


joi, 28 iulie 2011

gând


Watchman Nee:

          “E trist că unii creştini cred că Dumnezeu are puterea să ne mântuiască, dar nu sunt în stare să creadă că El are şi puterea să ne păstreze. Ei nu îşi dau seama că Acela care este Dătătorul harului este totodată şi Cel care ne ţine în Harul Său”

miercuri, 27 iulie 2011

parabola semănătorului




               Sacrul e cauza şi posibilitatea identificării semănătorului cu sămânţa pe care o aşează (nu o aruncă) în ogor. Astfel, “semănatul” e manifestare a sacrului şi are drept continuitate intervenţia lui Dumnezeu în viaţa omenirii, prin re-aducerea la viaţă a seminţei. Dincoace de această contopire se întâmplă superficialul profan. Dincolo nu există.

duminică, 24 iulie 2011

semănătorul


El Însuşi
tulpina dăruită
unei seminţei care se încăpăţâna
să rămână moartă

în Cer
singur de dragoste
Dumnezeu
aştepta
răsăritul

joi, 21 iulie 2011

dacă





dacă aş fi eu sămânţa căzută lângă drum
o Doamne
crezi că aş putea să te rog
să-mi dai dragoste
pentru fiecare din păsările
care îmi sfâşie soarta

sau dacă aş fi sămânţa căzută în locul stâncos
o Doamne
aş alerga eu la Tine să cer
rădăcini adânci
pentru fiecare din
trişti semenii mei

sămânţa căzută între spini dacă aş fi
o Doamne
mi-aş potrivi eu inima
într-un cântec de bucurie
pentru fiecare floare
pe care spinii
aleg să Ţi-o dăruiască

în pâmânt bun dacă M-ai aşeza
aş şti
aş şti să trec peste orice bucurie
până când vei strange laolaltă
sămânţa căzută aiurea
o Doamne

joi, 7 iulie 2011

motiv

A. J. Heskel:

    „A devenit o obișnuință să se arunce vina asupra științei laice și asupra filosofiei anti-religioase pentru eclipsarea religiei în societatea modernă. Mai cinstit ar fi a se învinui religia pentru propriile ei înfrângeri. Nu fiindcă ar fi fost respinsă a slăbit religia, ci fiindcă ea se prefăcea în ceva nelalocul său, mărginit, apăsător, insipid. Când credința este pe de-a întregul înlocuită prin crez, venerația lăsând locul disciplinei, iar iubirea – deprinderii, când criza zilei de azi rămâne ignorată grație măreției din trecut, când credința ajunge mai degrabă suvenir de familie, decât izvor mereu renăscător, când religia se folosește mai curând de glasul autorității decât de vocea îndurării, atunci mesajului ei i se pierde sensul.”
*citat din „Dumnezeu în căutarea omului”

marți, 5 iulie 2011

„…și pe El răstignit.”



    „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos, şi pe El răstignit.”
(Întâia Epistolă către Corinteni, cap.2, vers.2)

    Nimic altceva decât pe Isus Hristos... Cât de cuprinzător trebuie să fi fost acest „Isus Hristos” al lui Pavel! Odată prezent, prin Duhul Sfânt, în mijlocul celor din Corint sau oricare altă Biserică, „grupa” ucenicilor despre care citim în Evanghelii, oameni adunați în jurul Învățătorului, ar fi existat iar și iar până la sfârșitul vremii: bătrânii ar fi adormit mângâiați de prezența Lui, tinerii ar fi trăit și ar fi îmbătrânit lângă Isus, iar copiii ar fi învățat și ar fi crescut la picioarele adevăratului Maestru în ale educației...
    Pe lângă toate acestea, Pavel ține să facă o precizare: „... și pe El răstignit.” O spune ca și când în mintea celor din Corint ar fi existat și posibilitatea propovăduirii unui Hristos fără cruce... Începând din acele vremuri chiar,  biserica a fost ispitită să ia din toate cele spuse de Isus, doar făgăduințele referitoare la protecția divină, la bunăstarea materială și spirituală a celor ce sunt ai Lui? Trecuseră câțiva ani de la evenimentul de pe Golgota și biserica încerca să trăiască o viață fără cruce...?
   E clar că Pavel nu le cere credincioșilor să stârnească vreo vânătoare împotriva lor. Nici Isus nu a făcut așa ceva. Nenorocirea a venit asupra Lui și a venit asupra celor care îl urmau, în momentul în care lumea, scoțându-i în față, le-a cerut să își spună clar punctul de vedere, punându-i să aleagă odată pentru totdeauna: cu Isus ori împotriva Lui. Atunci când lumea se va simți amenințată, va face sigur acest lucru. În fiecare etapă considerată istoric, biserica a avut un timp de maturizare, de clarificare a alegerilor raționale, o luptă cu sentimentele, după care a venit MOMENTUL. În fiecare perioadă oamenii lui Dumnezeu au fost nevoiți să-și descopere credința și pe Hristosul din mijlocul lor, răstignit sau nu...
    Din spusele lui Pavel, răstignirea nu a fost ceva normal în viața lui Isus. Lumea e o gură de lup gata să înghită pe oricine are curajul să fie... miel. Isus a ales să fie Mielul lui Dumnezeu și când a făcut această alegere soarta lui a fost pecetluită. De ce nu ar gândi la fel fiecare credincios?... De ce biserica ar căuta să se mintă visând la o poziție de egalitate (cel puțin...) cu instituțiile lumii?! Unii poate ar crede că e destul de complicat să mai schimbi direcția bisericii de azi. Sunt convins că Biserica nu a fost niciodată altfel. Și pentru timpul ăsta există oameni în viața cărora totul pornește de la Isus Hristos și merge, dincolo de răstignire, spre salvarea multor neamuri...

Hristos, sfârșitul așteptării



          Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. El a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum, sloboade în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta, pe care ai pregătit-o să fie înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului Tău, Israel.” 
(Evanghelia după Luca, cap.2, vers.25-32)

          Nu ştiu câţi Simeoni or fi fost în Ierusalim când s-au scris aceste rânduri. Dar dacă Dumnezeu a ales să scrie despre unul faţă de care avea o datorie… Sună ciudat? Acestui Simeon I-a promis cândva că nu va muri până nu va fi să Îl vadă pe Hristos Domnul. Nu cred că a numărat cineva vreodată toate promisiunile făcute de oameni lui Dumnezeu (spun dintre oameni  fiindcă e posibil ca în Ceruri să existe şi îngeri statisticieni…). Ce ştiu sigur însă, e faptul că Dumnezeu îşi ţine promisiunile. Aşa s-a întâmplat şi cu Simeon.
          Ce ştim despre acest om?  Cartea ne spune că ducea o viaţă sfântă. Lucru nu tocmai obişnuit printre oameni, indiferent de perioada istorică la care facem referire. Ce-o fi însemnând pentru un creştin din ziua de azi, viaţa sfântă la care îl cheamă Dumnezeu? Cred că nu e nici măcar o virgulă schimbată în aşteptările Lui… Din descrierea lui Simeon, viaţa sfântă era rezultatul prezenţei Duhului Sfânt în viaţa Sa? Ori lucrurile stau cumva pe dos şi Duhul Sfânt “putea” fi prezent în viaţa omului tocmai pentru că ducea o viaţă sfântă? Din puţina experienţă în trăirea creştină, nu mai cred în schimbările făcute de om în viaţa lui. Singurul care poate schimba ceva în mine, este Însuşi Dumnezeu. Ştiu, (teoretic), ce vrea Dumnezeu să cred şi ce principii tebuie să respect, dar e peste ceea ce îmi pot eu imagina, comportamentul unui creştin, rezultat al gândirii şi sentimentelor care se nasc în viaţa unuia care e “mânat” de Duhul Sfânt oriunde vrea El.
          Un lucru care mi-a plăcut la Simeon. Aşteptarea lui era legată nu doar de mângâierea omului Simeon, cetăţean al Israelului. Aşteptarea şi dorinţa inimii lui era legată de “lumina care să lumineze Neamurile şi slava poporului lui Dumnezeu”. Nici măcar atunci când Israelul îşi făcea intrarea în Canaan, Dumnezeu nu a fost prin de gândirea aceea îngustă e dragostei şi a interesului strict faţă de Israel. Dacă asta înseamnă prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră, mă refer la dragostea faţă de orice om, din orice popor (delimitat de graniţe religioase ori politice), atunci cred că omul de astăzi are parte de o ţintă foarte înaltă.
          Mai mult, dacă întâlnirea cu Hristos înseamnă sfârşitul vieţii mele pe acest pământ, aşa cum a însemnat pentru Simeon, şi dacă totuşi aşteptarea aceasta e plină de nerăbdare, înseamnă că Duhul Sfânt are încă de “luptat” cu omul care ar fi în stare de orice pentru a-şi prelungi viaţa cu câteva clipe.
Împlinirea promisiunii lui Dumnezeu… Iată un motiv pentru care merită să trăieşti şi care îţi poate rândui viaţa.

luni, 4 iulie 2011

...din experiența unora

Scott Adams:

„Creativitatea înseamnă să îți permiți să faci greșeli. Arta înseamnă să știi pe care să le păstrezi”

Preluat de pe www.intelepciune.ro

vineri, 1 iulie 2011

Povestea Pământului: ziua a șasea


... se înâmpla tocmai în ziua a șasea:
„...eu, mămăruța, o gâză mică și simpatică, îmi aduc aminte atât de bine, de parcă ar fi fost ieri. Trecuse o zi de când Creatorul aduse la viață păsările, peștii și pe noi, gâzele. Școala tocmai se încheiase și mă pregăteam pentru o lungă și binemeritată vacanță. Într-o dimineață, însă, pe când mă gândeam eu să mai lungesc puțin somnul, da’ de, da’ de mai vine înapoi visul ăla frumos de azi noapte, în care zburam peste un lan întins și galben și cu mulți, mulți maci și era cald și atât de bine..., iată că se aud bătăi puternice în tulpina în care mă odihneam eu. Voci, care de care mai voioasă, se auzeau strigând: „Ruța-mămăruțaaaaa, Ruța-mămăruțaaaaa, trezește-te și deschide-ne ușa!” Nu am avut de ales și în curând micuța mea cameră era plină de tot felul de gâze mari și mici.
    - Hei, am strigat eu, ce e cu voi așa de dimineață? Ați uitat că e vacanță?
    - Nuuu, nu am uitat, cum am putea să uităm așa ceva?!, răspunse voioasă Gina-albina. Dar am venit să îți propunem ceva!
    Dintr-o dată am devenit foarte curioasă. Felul în care Gina-albina vorbise, m-a convins că era vorba despre ceva foarte serios.
    - Biiineeeee, am spus eu. Să auzim despre ce e vorba.
    - Bzzzzzz, înainte să îți spunem, spuse Maru-țânțaru, trebuie să ne promiți că vei fi de acord cu noi în tot ceea ce îți cerem!
    „- Hmmm, gândeam eu. Să nu fie vreo glumă la mijloc... Dar fie ce-o fi, trebuie să aflu!, îmi spusesem eu în gând”. Bine, bine, sunt de acord. Dar hai, spuneți-mi repede că nu mai pot de atâta curiozitate! 
    - Spun eu, spun eu, strigă Ușu-cărăbușu. Vrem neapărat, până nu trece anotimpul și plecăm fiecare în alte părți ale pământului, să facem o Școală biblică de vacanță pentru gâze! Ei, ce zici?
    - Ooooo... , atât am reușit să spun. Ce-o mai fi și asta?
    Dar nu am apucat să scot nici măcar un sunet, că iată doi bondari din cei mai grași m-au luat fiecare de câte o aripă și m-au scos afară. În câteva secunde, am și ajuns între firele de iarbă, unde era deja pregătit de către prietenii mei, un loc numai bun de școala biblică de care îmi vorbiseră ei. Ne-am așezat toți pe mușchiul moale și am început să punem la cale tot felul de surprize pentru micile gâze care vor veni să se bucure împreună cu noi. Eheee, dragi mei prieteni, și iată cum începe aventura noastră:
    Tocmai dezbăteam un subiect important, când Uturu-fluturu, mișcându-și agitat aripioarele deasupra locului unde eram adunați, începu să țipe din toate puterile:
    - Fugiți, fugiți, cadeeeee!!!
    Am privit mirată în sus, și ce să vezi: Un trunchi de copac, nici nu știu cum să îi spun, tocmai se pregătea să cadă peste noi! Heeiii, am strigat eu, oprește-te! De parcă lemnele se opresc așa cum vreau eu. Mare mirare însă! Lemnul ăsta s-a oprit și am auzit și o voce, spunând de undeva de departe:
    - Ăăăă, mă scuzați, nu intenționam să deranjez. Eu..., eu... sunt elefantul!
    - Huh!, spusei grăbită și speriată; și mai sunt mulți ca tine pe aici?
    Gina-albina, înțeleaptă cum e, a venit repede lângă mine și mi-a șoptit la ureche:
    - Auzi surioară, dacă tot e aici cu cei patru copaci mișcători ai lui, nu ar fi bine să îl luăm și pe el în echipa noastră?
    - Hei, Bantu-elefantu, i-am strigat din nou. Uite cum stă treaba. Noi suntem adunați aici cu un scop clar. Și i-am explicat planurile noastre. Vrei să ne ajuți?
    Bucuros, Bantu-elefantu și-a proptit nasul său lung cât o trompă pe pământ, lângă locul în care stăteam noi și a întrebat foarte serios:
    - Cu ce pot ajuta și eu?
    - Pentru început mișcă-ți foilea alea pe care le ai la urechi și pornește aerul condiționat! Dar ai grijă, foarte încet ca să nu ne zbori pe toți cei de aici, cale de-o zi, două în toate părțile!
    Nici nu am terminat bine de discutat cu Bantu-elefantu, că fel de fel de animale, care de care mai interesante, începuseră să sosească din toate părțile: un fel de căluț, care probabil din cauza grabei nici nu reușise să își dea jos pijamalelel lui dungate, veni în viteză mare și anunță de departe, că vrea să se ocupe și el cu transportul vizitatorilor ce vor veni la Școala noastră biblică. Zis și făcut. I-am dat în echipă un ghepard, pentru cei care se grăbesc să ajungă acasă la terminarea orelor, o barză, pentru cei care locuiesc mai la înălțime, o cârtiță, pentru cei care preferă să locuiască la subsol și o broască țestoasă, pentru cei care au rău de viteză...
    - Am aici o groază de hârtii care trebuie capsate, mi se plânse la un moment dat Maru-țânțaru! Vreau să fac din ele invitații și afișe!
    Nici nu am apucat să mă uit bine împrejur, că iată, doi lupi, lipindu-și capetele de pământ, au deschis gurile laaaarg și în colții lor puternici Maru-țânțaru și-a capsat cât ai clipi toate invitațiile și afișele. După ce le-a mulțumit plin de recunoștință celor doi lupi, bzzzz, a zburat repede să ducă invitații în toate colțurile pământului.
    - Am și eu loc pe aici? Se auzi o voce de bass, atât de sensibilă, că mi se zburliră pe dată aripioarele.
    - Tu cine mai ești?, am întrebat toți cei de față într-un singur glas.
    - E... leul, șopti Șoru-viermișoru...
    - Ăăăă, știi ceva, dragă leule?! La cum arăți și la vocea pe care o ai, putem să îți oferim un singur rol în școala noastră... Vrei să fii tu coordonatorul acestui proiect?
    Mișcându-și liniștit coama bogată, leul se așeză lângă noi.
    - Ia să vedem noi ce avem până acum, zise el, după ce luă în labele lui mari, hărtiile cu planurile noastre pentru Școala biblică de vacanță:
..............................................................................................................................................
    - Aha, avem nevoie de cineva sensibil pentru vioară!
    - Păi foarte bine!, am răspuns, aducem o căprioară.
    - Mdaaa, e bine, și pentru caval?
    - Putem alege-ntre hipopotam și cal!
    Da’ parcă e mai bine calul,
    Nu știu de-i bine ca hipopotamul
    Să urce toată ziua malul...  
    - La nai?...
    - Punem un struț, și-așa-i niznai...
    - Așaaaa, ne trebuie o muzică de fond, că e și poezie.
    -Ohooo, deja s-a pregătit o ciocârlie,
    Și două păsări prietene, surori.
    - Da, presupun că sunt privighetori.
    - E foarte bine, chiar e foarte bine!
    - Mai punem și-o girafă acolo sus,
    Să mai șoptescă ălor mici
    Când or uita ce au de spus?
    - Ia stați! Avem și un povestitor?
    - Să-l luăm pe ursulețul koala,
    Serios, că povestește-așa de bine,
    De va râmâne mută sala...
    - Dar pentru zâmbet, pentru veselie?
    - Hai să creăm un... păpușoi,
    și-l joacă-un papagal, că deh... se știe!    
..............................................................................................................

    - Și uite așa, ne-am pregătit încet încet și s-a apropiat momentul să vină tot felul de animale, mai cu cocoașă, mai fără, mai un râs, mai un serios, mai un tigru ducând în spate o veveriță și iacă-așa, s-a umplut pe dată școala. Și la un sunet de cuc: cucu-cucu, în față a pășit, gătit în hăinuțe albe și negre, așa cum am stabilit, ursulețul koala. Ținea în mână o Carte veche, deschisă anume la pasajul pe care îl avea de citit astăzi. Era un fragment din ceea ce se numește Povestea Pământului, pe care vă invit să îl ascultăm cu toții acum:
   
    „Dumnezeu a zis: „Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor.” Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune.”