vineri, 17 decembrie 2010

Omenirea la persoana I singular

                E bine că sunt nevoit să trăiesc PRINTRE oameni. Mai mult de atât, fără să vreau mă trezesc uneori trăind ÎNTRE ei. Când trăiesc PRIN ei, mi se pare că Dumnezeu îmi trimite daruri și starea normală e sfânta mirare dată de  urcarea treptelor unui turn pe care înainte de a-l vedea în realitate, l-am visat  clar în visul acela... Când reușesc (eu) să îi las pe alții să trăiască ÎN mine, ei bine, trăiesc o experiență pe care nu risc să o pun în cuvinte. Și cred că e de ajuns cu teoria. Astăzi va fi o zi albă și verticală, precum peretele muntelui pe care mi-am dorit întotdeauna să-l escaladez. În stabilirea intensității bucuriei cotidiene, am luat în calcul culoarea și greutatea rucsacului.    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu