sâmbătă, 11 decembrie 2010

Înţelegi?...

                „... Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns El, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu!”  -  Evanghelia după Luca, cap.9, vers.59,60

                În ce dimensiune se înscrie datoria de a participa la înmormântarea propriului părinte? Cea culturală? Religioasă mai degrabă? Poate într-una mult mai „largă”... Datoria de om? Chestiune de sfânt bun simţ, care neîmplinită fiind, te poate bântui toată viaţa! Alte consecinţe ale neparticipării? Relaţia cu familia, cu vecinătatea chiar, eventuale „pedepse materiale”(asta pentru cei care la înmormântarea părinţilor îşi permit să se gândească la inevitabilă împărţire a bunurilor...) şi posibil să mai fie altele pe care nu le pot eu calcula din lipsă de experienţă.
                „Vino după Mine!” Adică eşti unul dintre cei aleşi! Eşti unul căruia Dumnezeu Însuşi îi spune că e bine cu el, că Pământul şi Cerul îi sunt deschise, că va deveni CALE pe care ceilalţi pot merge spre CASĂ. Oare ce nu înţelege omul?... Oare ce nu înţelege Dumnezeu?...
                Îmi imaginez (sau retrăiesc?) bucuria celui care a înţeles o fărâmă din chemarea lui Dumnezeu adresată fiecărui om. Mai mult decât a înţeles... A trăit această chemare! Un drum din care dispar pe rând toate cele „umane”... Un drum care e făcut doar pentru tine, care te cheamă, care începe acum şi merge undeva spre departe, un departe scăldat în lumina liniştită a prezenţei Lui... Da, ştiu, o parte a minţii începe să calculeze, parcă dorind să-ţi mai reteze din bucuria clipei... Dacă ai privi spre faţa Lui, ai înţelege: a calculat El totul pentru tine! Părinţii, prietenii, viaţa, planurile, binele lumii pe care ţi se pare că eşti singurul care l-ai înţeles... Pe chipul Lui poţi reciti: „ştiu, am calculat şi asta.”
                Şi iată-te îndrăznind: „... lasă-mă...” Dacă ai putea să citeşti în cartea aceea a tuturor faptelor tale de până atunci, ai reuşi să-ţi distingi glasul îngăimând mai întîi, devenind apoi tot mai clar şi mai puternic, un singur, simplu, imposibil de a primi alt înţeles decât cel dat de tine: „Doamne, nu mă lăsa!” Iar El nu te-a lăsat. Iată-te aici, în faţa împlinirii singurei tale meniri. Ce ai să faci? Cât cântăreşte pentru tine răspunsul Lui? Ce va face? Cât cântăreşte pentru El cererea ta?...
                Şi apoi a fost o dimineaţă. Câtă siguranţă în paşii celui care a înţeles... Astăzi va fi altfel. Viaţa lui, drumul lui... Undeva, într-o lume a chemaţilor, în jurul unui trup fără viaţă, trupuri fără viaţă prinse într-un dans fără sens, sfredelesc cu privirea rana proaspătă a pământului. Chipurile se destind apoi, în jurul unei mese fără sens... Vor urma seri, fără sens, plâns fără sens, râs fără sens, muncă şi câştig fără sens!
                Lumina doar, cu harul şi cerescul ei va mai opri pentru câte o clipă spectacolul: „Vino după Mine!”... Şi iarăşi va fi dimineaţă. Înţelegi?...
   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu