duminică, 19 decembrie 2010

test...

N. Stănescu:

„Dacă florile și-ar dărui oameni la fel cum oamenii își dăruiesc flori, de unde ar fi tăiați oamenii?”

vineri, 17 decembrie 2010

Omenirea la persoana I singular

                E bine că sunt nevoit să trăiesc PRINTRE oameni. Mai mult de atât, fără să vreau mă trezesc uneori trăind ÎNTRE ei. Când trăiesc PRIN ei, mi se pare că Dumnezeu îmi trimite daruri și starea normală e sfânta mirare dată de  urcarea treptelor unui turn pe care înainte de a-l vedea în realitate, l-am visat  clar în visul acela... Când reușesc (eu) să îi las pe alții să trăiască ÎN mine, ei bine, trăiesc o experiență pe care nu risc să o pun în cuvinte. Și cred că e de ajuns cu teoria. Astăzi va fi o zi albă și verticală, precum peretele muntelui pe care mi-am dorit întotdeauna să-l escaladez. În stabilirea intensității bucuriei cotidiene, am luat în calcul culoarea și greutatea rucsacului.    

marți, 14 decembrie 2010

Între divorț și nuntă la Cana Galileii

                Sunt (aproape) convins că nu ați auzit de divorțul din Cana Galileii. Sunt convins (foarte) convins că știți sigur cel puțin o persoană care a trecut prin nenorocirea divorțului. Ce s-a întâmplat însă în Cana Galileii: el și ea, tineri și însetați de ceea ce înseamnă viață, îndrăgostiți nebunește de dragoste și unul de celălalt, având în față un viitor și o grămadă de planuri din care să-l tot alegi pe cel ce ți se pare bun! Tocmai datorită celor enumerate până aici, nimeni nu poate explica ce s-a întâmplat, de unde răceala, durerea ce se cuibărea în suflet cu fiecare zi petrecută „alături” (împreună începea să se destrame), indiferența față de om, față de oameni, față de sine... În fine, iată și o zi în care parcă prinși într-o stare în care omul nu mai poate percepe, deci nu mai vede rostul vreunei încercări spre „a fi mai bine”, cei doi, precum doi condamnați care nu mai găsesc puterea negării marii lor rușini... Divorț? Divorț să fie! Dar, ...cineva, al cărei suflet se zbate altfel în fața unei asemenea clipe, șoptește absentului Nuntaș al ne-nunții din Cana:  „... nu mai au dragoste...” Tăcere... Apoi viața înaintând cu alți pași, cu alți ochi, alți oameni... „Fericirea? Fericirea înseamnă liniște...” 
                Așa a început nunta din Cana. O nuntă între o ea și un el, tineri și însetați de viață... O nuntă având un ceva special, un ceva fără de care nu are rost să începi nimic: prezența Nuntașului, al cărui cadou e dragostea însăși și garanția dragostei... Spun asta neputând altfel să-mi explic rămânerea acestei nunți în Cartea veche, prea veche parcă, pentru a ne-o putea închipui neprăfuită...
   

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Înţelegi?...

                „... Altuia i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns El, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu!”  -  Evanghelia după Luca, cap.9, vers.59,60

                În ce dimensiune se înscrie datoria de a participa la înmormântarea propriului părinte? Cea culturală? Religioasă mai degrabă? Poate într-una mult mai „largă”... Datoria de om? Chestiune de sfânt bun simţ, care neîmplinită fiind, te poate bântui toată viaţa! Alte consecinţe ale neparticipării? Relaţia cu familia, cu vecinătatea chiar, eventuale „pedepse materiale”(asta pentru cei care la înmormântarea părinţilor îşi permit să se gândească la inevitabilă împărţire a bunurilor...) şi posibil să mai fie altele pe care nu le pot eu calcula din lipsă de experienţă.
                „Vino după Mine!” Adică eşti unul dintre cei aleşi! Eşti unul căruia Dumnezeu Însuşi îi spune că e bine cu el, că Pământul şi Cerul îi sunt deschise, că va deveni CALE pe care ceilalţi pot merge spre CASĂ. Oare ce nu înţelege omul?... Oare ce nu înţelege Dumnezeu?...
                Îmi imaginez (sau retrăiesc?) bucuria celui care a înţeles o fărâmă din chemarea lui Dumnezeu adresată fiecărui om. Mai mult decât a înţeles... A trăit această chemare! Un drum din care dispar pe rând toate cele „umane”... Un drum care e făcut doar pentru tine, care te cheamă, care începe acum şi merge undeva spre departe, un departe scăldat în lumina liniştită a prezenţei Lui... Da, ştiu, o parte a minţii începe să calculeze, parcă dorind să-ţi mai reteze din bucuria clipei... Dacă ai privi spre faţa Lui, ai înţelege: a calculat El totul pentru tine! Părinţii, prietenii, viaţa, planurile, binele lumii pe care ţi se pare că eşti singurul care l-ai înţeles... Pe chipul Lui poţi reciti: „ştiu, am calculat şi asta.”
                Şi iată-te îndrăznind: „... lasă-mă...” Dacă ai putea să citeşti în cartea aceea a tuturor faptelor tale de până atunci, ai reuşi să-ţi distingi glasul îngăimând mai întîi, devenind apoi tot mai clar şi mai puternic, un singur, simplu, imposibil de a primi alt înţeles decât cel dat de tine: „Doamne, nu mă lăsa!” Iar El nu te-a lăsat. Iată-te aici, în faţa împlinirii singurei tale meniri. Ce ai să faci? Cât cântăreşte pentru tine răspunsul Lui? Ce va face? Cât cântăreşte pentru El cererea ta?...
                Şi apoi a fost o dimineaţă. Câtă siguranţă în paşii celui care a înţeles... Astăzi va fi altfel. Viaţa lui, drumul lui... Undeva, într-o lume a chemaţilor, în jurul unui trup fără viaţă, trupuri fără viaţă prinse într-un dans fără sens, sfredelesc cu privirea rana proaspătă a pământului. Chipurile se destind apoi, în jurul unei mese fără sens... Vor urma seri, fără sens, plâns fără sens, râs fără sens, muncă şi câştig fără sens!
                Lumina doar, cu harul şi cerescul ei va mai opri pentru câte o clipă spectacolul: „Vino după Mine!”... Şi iarăşi va fi dimineaţă. Înţelegi?...
   

miercuri, 8 decembrie 2010

cuvinte

„Mai mult decât credința sau necredința ta, hotărâtoare în ceea ce privește veșnicia, va fi părerea lui Dumnezeu despre credința sau necredința ta.”

marți, 7 decembrie 2010

deșertăciunea deșertăciunii

C.F. Henry

„Atunci când adevărul adevărului și sensul sensului se evaporează, cel care moare este omul, nu  Dumnezeu.”

luni, 6 decembrie 2010

credința înseamnă faptă...

M. L. King (http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=credin%FE%E3):

„Credința înseamnă să faci primul pas chiar dacă nu vezi toată scara.”

sâmbătă, 4 decembrie 2010

A crede sau nu (1)



„...ca nu cumva să creadă şi să fie mântuiţi” – Evanghelia după Luca, cap.8, vers.12, u.p.

                Plânsul omului „raţional”, nu e decât o fereastră prin a cărei întredeschidere se poate zări omul dinlăuntru... Participant la marea luptă dintre bine şi rău, indiferent de acceptul sau neacceptul său, fiecare om îşi dezvoltă în timp o tactică, un spirit de luptă, o armă, armura... Raţiunea, ca mod de a înţelegere a lumii, e în acelaşi timp fiecare din cele enumerate. Misticismul e un fel aparte al raţiunii. La urma urmei, misticismul se bazează pe existenţa unei raţiuni atotcuprinzătoare şi superioară nouă, gata să „împlinească” interiorul sau exteriorul omului, acţionând mecanisme la care mintea omenească nu are acces. Pe acel om, „supra”-afectiv, încă nu l-am întâlnit. Dacă totuşi l-am întâlnit, va trebui să mă ierte pentru că l-am bănuit de oarecare sforţare, vecină cu făţărnicia. Pentru mine sensibilitatea nu înseamnă altceva decât echilibru, bun simţ.
                A crede sau a nu crede, acţiune descrisă în textul de început, habar nu am unde ar putea fi înscrisă. Pot doar să intuiesc un anume sens... Acest a crede sau nu, mi se pare a fi „semnul” (impus de realitate) aflat în centrul vieţii, al lumii, intersecţie vitală în calea destinului omenirii întregi. Degeaba cădere şi degeaba salvare, degeaba moarte, Golgota, dragoste ori ură, dacă omul nu crede nimic din toate astea. Realitatea construită în jurul celor amintite înainte, considerată ca fiind REALITATEA, aruncă în afara oricărei trăiri pe oricine refuză, din diferite motive (că ar fi prea complicat, că ar fi credinţa nu ştiu cărui om antipatic din diferite motive, că nu e timp, că nu contează ce crezi, etc) să creadă.
                Ar fi simplu să spun că omul acela care nu crede e ca şi inexistent. Dar cum aş putea face asemenea gest, când eu însumi sunt unul dintre cei care cred acum, dar nu am fost aşa întotdeauna?! Nu, fiecare om care nu crede, e centrul atenţiei întregului Cer, şi ar trebui să fie obiectului dragostei tuturor celor care cred.
                Care sunt implicaţiile, determinările, motivele, mecanismele declanşatoare ale lui a crede în Dumnezeu? Cât general şi cât specific în alegerea omului de a crede?