joi, 11 noiembrie 2010

Drumul nu e o țintă, iar casa nu e un drum...




Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Evanghelia după Ioan, cap.14, vers.6

O mare parte a creștinismului încearcă să își țină privirea ațintită spre Dumnezeu, amintindu-și rar că unul din sfaturile Scripturii e să Îl căutăm și să Îl cunoaștem pe Iisus. O altă parte a celor care se numesc creștini, se opresc smeriți lângă crucea de la Golgota, socotind că drumul lor s-a încheiat aici.
Din versetul de la început (aici îmi vorbesc în primul rând mie, celui împărțit „echitabil” între cele două tabere...) încerc să îmi stabilesc traseul spiritual: ținta finală e Tatăl, drumul trece pe la Iisus, mai mult, tot din acest verset, Iisus este chiar Drumul pe care îl am de străbătut! Dar din atâtea drumuri care îmi par a fi adevărate, despre care unii încearcă să mă convingă că sunt adevărate, pe care să îl aleg? Cartea îmi pare a fi enorm de mare, atunci când mi se spune pur și simplu „citește și vei înțelege”. Problema adevărului e una dezbătută de oamenii „mari” ai acestei lumi și nici măcar ei nu au ajuns la rezultate „finale”. Care sunt șansele mele? Dacă întrebarea „care este adevărul și care este drumul pe care să îl urmez?” e cea care îți răscolește viața (dacă nu apelezi la neverificata „imposibilitate” de a distinge adevărul și calea dictată de acesta, pentru a-ți urma viața pe o „lipsă” de cale...), atunci, cred eu, sunt deja pe drum. Am făcu deja primii pași în direcția bună. Niciunul din cei care au ales să nu Îl urmeze pe Iisus, nu își vor „chinui” zilele cu întrebări legate de absolutisme.   
Cum poți ști însă dacă ești dintre cei care sunt sinceri în căutarea lor? Ei bine, oricare dintre cei sinceri, atunci când vor primi de Sus unul din „micile” adevăruri pe care le poate purta, nu va trece indiferent pe lângă el. Va da tot ce are pentru ca adevărul acela să devină al lui și astfel el să devină parte a Adevărului. Ce sunt adevărurile „mici”? Toate cele care încep printr-un „Dumnezeu spune”și se termină printr-un „Dumnezeu a spus!”, fără adăugări, fără probabilul omenesc... Iar Dumnezeu a ales să spună printr-un Iisus întrupat, printr-o Carte (deloc veche, dat fiind faptul că e dintotdeauna și scrisă pentru totdeauna), prin fapta unui om sau prin ceea ce a pus El Însuși în natură.
Ce se poate spune însă despre posibilitatea unei vieți asemenea celei cerute de Dumnezeu? Dacă acest fel de viață e tocmai unul lipsit de viață...? Tot în partea din Carte citată la început, se pot citi clar cuvintele lui Iisus: „Eu... sunt viața.” De la el omul primește înțelegere asupra tuturor lucrurilor, motivație pentru faptele lui, pentru răbdarea și pentru bunătatea lui.
Iar bucuria unei asemenea vieți e dată de însăși ținta ei: „Nimeni nu vine la Tatăl...” Trebuie să îmi aduc aminte mai des că atunci când mă hotărăsc iar și iar că trebuie să fiu, să fac sau să am, prin fiecare din toate astea încerc să mai fac un pas către CASĂ, către Tatăl, către locul la care raportată fiind orice faptă sau trăire își va primi adevărata valoare.
Oricare ar fi calea aleasă, faptul că suntem în viață însemnă că încă nu e prea târziu. Oricare ar fi planul nostru pentru viitor, el înseamnă nimic dacă nu ne duce mai aproape de casă. Dar asta o știu doar cei care au cunoscut amarul gust al înstrăinării. Și nimeni nu s-a hrănit mai mult cu acest amar, decât Străinul Acela care prin moarte a devenit cale de întoarcere, pentru ca toți să se simtă de-ai Casei...  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu