vineri, 26 noiembrie 2010

Atingerea lui Isus

                „Și era o femeie care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge; ea iși cheltuise toată averea cu doctorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul. Ea s-a apropiat pe dinapoi și s-a atins de poala hainei lui Isus. Îndată, scurgerea de sânge s-a oprit. Și Isus a zis: „Cine s-a atins de Mine?". Fiindcă toți tăgăduiau, Petru și cei ce erau cu El au zis: "Învățătorule, noroadele Te împresoară și Te îmbulzesc, și mai intrebi: „Cine s-a atins de Mine"? Dar Isus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simțit că a ieșit din Mine o putere."  Femeia, cănd s-a văzut dată de gol, a venit tremurând, s-a aruncat jos înaintea Lui și a spus în fața întregului norod din ce pricină se atinsese de El și cum fusese vindecată numaidecât. Isus i-a zis: "Îndrăznește, fiică; credința ta te-a mântuit, du-te în pace." 
                                                 Evanghelia după Luca, cap. 8, vers. 43-48


                Am citit undeva în Carte, relatarea unei întâmplări simple, construite pe „întâlnirea” credinței puerile a unei femei păcătoase, cu puterea vindecătoare a unui „absurd” Isus. De ce credință puerilă? Cum poate un om serios, cu o teorie repectabilă despre viață, să creadă că atingându-se de haina lui Isus (atingând!, nu strângând la piept această haină magică, nu sărutând acest obiect făcător de minuni!), ceea ce nu au putut face toți medicii cunoscuți în acea zonă, se va întâmpla acum, fără explicații, fără cheltuială din partea ei, într-un timp prea scurt pentru a fi măsurat în secunde... De ce absurd? Cum poate un om înconjurat de mulțime, împins în toate părțile, din toate părțile, să se oprească brusc, nici mirat, nici indignat, întrebând: „Cine s-a atins de Mine?”, bineînțeles,  fără a aștepta răspunsul pe care un ucenic neatent e gata să îl dea... E greșit să cauți vindecarea trupească? Această întâmplare spune că nu. Dimpotrivă, căutând să capete această vindecare, o femeie a aflat... mântuirea.
                Care au fost urmările acestei întâmplări? Pentru aceea femeie „îndrăzneață”, îndemnul lui Isus a fost simplu: „Îndrăznește!”. Impulsul de a atinge haina lui Isus, nu a fost unul „dictat” de subconștienta învățătură primită la vreun curs de pregătire spirituală... Cred că L-a privit pe Isus de departe, din cauza bolii, semn clar al păcătoșeniei ei..., neputându-se apropia, a strâns apoi în inimă tot ce se spunea cu privire la El și la cele spuse de El, credința ei a început să crească, L-a urmărit apoi de departe, căutând prilejul unei situații în care să îi spună doar Lui, să îi spună TOTUL, să îi mărturisească, să se scuze poate... Dar iată ziua în care, fără calculele ei, Cel care o căuta pe ea, adevăratul Căutător al oamenilor, e atât de aproape! Petru cei din jur, strada devenise o scenă în care Isus, înconjurat de o mare mulțime de oameni, merge să rezolve problema altcuiva (fiica lui Iair), pentru ea, totul era cuprins într-o imagine statică, avându-L în centru pe Isus, aflându-se acolo pentru a rezolva problema ei... Nici urmă de mulțime, nici urmă de îndoială, era doar CLIPA, acea clipă... S-a gândit mai apoi cum de a reușit să treacă printre oamenii aceia, prin înghesuiala aceea, cu toată slăbiciunea dată de boala ei...
                Pentru o parte din oameni întâmplarea aceasta a lăsat loc unei mari necredințe: „și eu am atins această haină, mulți alții au atins această haină, dar nu s-a întâmplat nimic! Posibil să fie ceva în neregulă cu femeia, poate că totul a fost regizat, la fel ca multe altele...”
                Pentru o parte din participanți (participanții de atunci și cititorii de acum), ținta vieții lor a devenit apropierea de Isus și atingerea hainei lui. Unii din ei s-au pregătit ori se pregătesc și acum pentru o mare iluzie... E trist să îți dai viața pentru o vizită la „mormântul” lui Isus, Omul acela care nu și-a găsit locul în mormânt...
                Oprirea bruscă a lui Isus, explicația pe care o dă printr-o întrebare (tipic pentru Isus), semnificația gestului femeii din perspectiva lui Isus... Câteva cuvinte prin care TAINA a fost tradusă în limbajul inimii omenești: „cineva s-a atins de Mine...”(atenție, „de Mine, nu de haina Mea! ) Astfel, pentru o altă parte a omenirii, pentru cei care au reușit să citească relatarea până la capăt (Cartea se vrea citită până la capăt, atât în lungime, cât și în profunzime...), viața a devenit simplă, precum credința unei femei aflate pentru un timp scurt, împreună cu Isus, în centrul întregului Univers. Știu, felul acesta de om a existat și va exista mereu, trăind în așteptarea unei clipe, a unei întâmplări demult hotărâte, trecând altfel printre oameni și evenimente, cu privirea ațintită spre singura, adevărata țintă: atingerea lui Isus. 

duminică, 21 noiembrie 2010

sâmbătă, 20 noiembrie 2010

Pământul din calea Semănătorului. Pilda semănătorului (1)


Pilda semănătorului, Evanghelia după Luca, cap.8, vers.5 - 8

                M-am întrebat adesea, de ce un semănător priceput și-ar arunca sămânța în locuri în care ar fi imposibil să dea rod? În vreun loc prea aproape de drum, în locuri stâncoase ori în locuri cu spini... Să presupunem că oricare din locurile acestea, atunci când sămânța este aruncată, arată la fel. Astfel, pământul de lângă drum arată la fel de promițător ca și cel din mijlocul ariei, aspectul celui care acoperă stânca, nu vorbește de grosimea sa, iar spinii încă nu au crescut în locul despre care vorbește Pilduitorul. Dar ce om al pământului ar fi acela care își permite să arunce sămânța la nimereală, fără să fie interesat dacă aceasta poate aduce roadă sau nu? În nici un caz, omul care al cărui grânar a fost umplut cu trudă și cu atât de multe riscuri din partea lui...
                O imagine de esență a acestei pilde: desprinderea bobului de grâu din mâna semănătorului, căderea ei în brazda pământului și mai apoi îngroparea ei în pământ. Cred că pentru țăranul trăind din ceea ce îi dă pământul, la timpul semănatului, sămânța e mai prețioasă decât ceea ce are la ora aia în hambar. Pentru omul care și-a aplecat viața deasupra brazdei, această sămânță e promisiunea lui Dumnezeu că va fi bine! După dureroasa, dar necesara desprindere de care vorbeam, îmi imaginez acel om trecând mai departe mult mai sărac, dar cu pace în suflet, stând de-acum înaintea unui Dumnezeu în mâna căruia e speranța pentru viitorul lui. Actul semănatului e un act de credință. Probabil te vei întreba: mai are și altă variantă în afară de semănat? La fel cum un agricultor nu are timp și loc pentru a pune această întrebare, pentru el semănatul fiind ceva natural, la fel pentru o parte a omenirii nu încape întrebarea „Ce variante mai are omul, în afara credinței în Dumnezeu?” Nici într-un domeniu, nici în celălalt, acest fel de a fi nu înseamnă indiferență sau nedorință de cunoaștere.
                Care fel de pământ din pildă crezi că e felul pământului inimii tale? Oricare ar fi, semănătorul din pilda noastră, aruncă sămânța peste toată aria, chiar dacă el cunoaște bine locurile cu probleme. Te-ai gândit vreodată ce căuta Iuda Iscarioteanul printre ucenici? De ce a investit Isus într-un om care apoi Îl va trăda? Alegerea lui Iuda a fost șansa acestuia de a înțelege. Iuda însă a socotit-o ca pe o ocazie pentru care s-a pregătit toată viața... Prețiosul bob aruncat în fiecare fel de pământ, reprezintă dovada de dragoste a Unuia care și-a riscat viața pentru ca rodirea pământului să fie posibilă. Prin moartea lui Isus omul nu a primit bunătatea, ci posibilitatea, mai mult, dreptul, de a fi bun.
                De aceea, important nu e ceea ce ai tu în inimă și în viață atunci când te găsește Semănătorul. Important e ceea ce vei alege să rodească după ce sămânța dragostei și adevărului a căzut în inima ta... Poate că ar trebui să se țină cont de cât de greu ar fi unuia să facă binele și cât de simplu ar fi altuia să facă același lucru! Cartea ne spune simplu: „unde păcatul s-a înmulțit, harul s-a înmulțit și mai mult”. Dumnezeu va da fiecăruia timpul și ocaziile de care are nevoie, asftel încât dorința lui de bine să poată da roadă. Pentru oricare ar fi timpul secerișului...    


marți, 16 noiembrie 2010

Despre atât de simplul „a ierta”

                  „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” Evanghelia după Luca, cap.23, vers.34

                Ești obligat să ierți atunci când cineva greșește față de tine? Cât de grav poate greși o persoană față de tine, ca să mai poți ierta? Îl ierți mai ușor pe „superiorul” tău , decât pe cel pe care îl poți pedepsi fără urmări grave? Iertarea e chestiune de voință? Iertarea e influențată de felul în care cel greșit o cere? Iertarea se acordă mai ușor persoanelor care „nu știu ce fac”, chiar dacă acea greșeală doare asemenea crucii de pe Golgota? Dacă cei care L-au răstignit pe El au greșit fără voie, care să fie persoanele despre care știm sigur că greșesc intenționat? E vreo diferență între a greși fără voie și a greși „fără să știi ce faci”? Putem vorbi despre o educare în a ierta? Poate ierta o persoană care „nu greșește niciodată”? Ești de acord, că poate ierta doar omul față de care s-a greșit? Știai că poți acorda iertare doar celor care ți-au greșit (faptul că în mintea ta există persoane pe care consideri că le-ai ierta ușor dacă ți-ar greși, nu se socotește bunătate... )? Se poate numi iertare dacă motivul e unul egoist, adică liniștea celui care iartă și nu e dragostea creștinească? De ce Isus cere Tatălui să îi ierte pe cei care greșesc față de El? Iertarea nu era doar problema lui Isus? Care să fie motivația iertării cerute de Isus ucenicilor Săi? Dacă Dumnezeu este bunătate și dragoste, de ce nu sunt toți oamenii IERTAȚI și MÂNTUIȚI? Trebuie să îl ierți pe cel care, deși ți-a greșit, socotește că nu are nevoie de iertarea ta? Crezi că iertarea ta îl va schimba pe cel iertat, ajutându-l să greșească mai „greu”? Ce fel de om trebuie să fii pentru ca iertarea care ți se acordă, să însemne pentru tine încurajare în a greși mai departe? Când trebuie să te ierți pe tine însuți, cine pe cine trebuie să ierte? Ce efect ar trebui să aibă credința că fiecare greșeală față de oameni  însemnă întâi o greșeală  față de Dumnezeu? Poate ierta doar omul care știe ce însemnă greșeala? Oare greșeala și iertarea sunt doar simple probleme de comunicare? Poți numi dușman, o persoană care nu ți-a greșit niciodată, cu nimic? Poate ierta cel care nu a fost iertat? Într-o lume dreaptă, iertarea e doar o excepție de la regulă? Iertarea înseamnă mai mult decât uitarea greșelii? E corect să îi așezi pe cei care ți-au greșit într-o „listă” aparte, socotind greșeala lor un posibili precedent pentru ce va urma? Cum se poate ierta din respect față de om?  

joi, 11 noiembrie 2010

F. M. Dostoievski:


„Nu piroanele l-au răstignit pe Hristos, ci Iubirea!”

Drumul nu e o țintă, iar casa nu e un drum...




Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Evanghelia după Ioan, cap.14, vers.6

O mare parte a creștinismului încearcă să își țină privirea ațintită spre Dumnezeu, amintindu-și rar că unul din sfaturile Scripturii e să Îl căutăm și să Îl cunoaștem pe Iisus. O altă parte a celor care se numesc creștini, se opresc smeriți lângă crucea de la Golgota, socotind că drumul lor s-a încheiat aici.
Din versetul de la început (aici îmi vorbesc în primul rând mie, celui împărțit „echitabil” între cele două tabere...) încerc să îmi stabilesc traseul spiritual: ținta finală e Tatăl, drumul trece pe la Iisus, mai mult, tot din acest verset, Iisus este chiar Drumul pe care îl am de străbătut! Dar din atâtea drumuri care îmi par a fi adevărate, despre care unii încearcă să mă convingă că sunt adevărate, pe care să îl aleg? Cartea îmi pare a fi enorm de mare, atunci când mi se spune pur și simplu „citește și vei înțelege”. Problema adevărului e una dezbătută de oamenii „mari” ai acestei lumi și nici măcar ei nu au ajuns la rezultate „finale”. Care sunt șansele mele? Dacă întrebarea „care este adevărul și care este drumul pe care să îl urmez?” e cea care îți răscolește viața (dacă nu apelezi la neverificata „imposibilitate” de a distinge adevărul și calea dictată de acesta, pentru a-ți urma viața pe o „lipsă” de cale...), atunci, cred eu, sunt deja pe drum. Am făcu deja primii pași în direcția bună. Niciunul din cei care au ales să nu Îl urmeze pe Iisus, nu își vor „chinui” zilele cu întrebări legate de absolutisme.   
Cum poți ști însă dacă ești dintre cei care sunt sinceri în căutarea lor? Ei bine, oricare dintre cei sinceri, atunci când vor primi de Sus unul din „micile” adevăruri pe care le poate purta, nu va trece indiferent pe lângă el. Va da tot ce are pentru ca adevărul acela să devină al lui și astfel el să devină parte a Adevărului. Ce sunt adevărurile „mici”? Toate cele care încep printr-un „Dumnezeu spune”și se termină printr-un „Dumnezeu a spus!”, fără adăugări, fără probabilul omenesc... Iar Dumnezeu a ales să spună printr-un Iisus întrupat, printr-o Carte (deloc veche, dat fiind faptul că e dintotdeauna și scrisă pentru totdeauna), prin fapta unui om sau prin ceea ce a pus El Însuși în natură.
Ce se poate spune însă despre posibilitatea unei vieți asemenea celei cerute de Dumnezeu? Dacă acest fel de viață e tocmai unul lipsit de viață...? Tot în partea din Carte citată la început, se pot citi clar cuvintele lui Iisus: „Eu... sunt viața.” De la el omul primește înțelegere asupra tuturor lucrurilor, motivație pentru faptele lui, pentru răbdarea și pentru bunătatea lui.
Iar bucuria unei asemenea vieți e dată de însăși ținta ei: „Nimeni nu vine la Tatăl...” Trebuie să îmi aduc aminte mai des că atunci când mă hotărăsc iar și iar că trebuie să fiu, să fac sau să am, prin fiecare din toate astea încerc să mai fac un pas către CASĂ, către Tatăl, către locul la care raportată fiind orice faptă sau trăire își va primi adevărata valoare.
Oricare ar fi calea aleasă, faptul că suntem în viață însemnă că încă nu e prea târziu. Oricare ar fi planul nostru pentru viitor, el înseamnă nimic dacă nu ne duce mai aproape de casă. Dar asta o știu doar cei care au cunoscut amarul gust al înstrăinării. Și nimeni nu s-a hrănit mai mult cu acest amar, decât Străinul Acela care prin moarte a devenit cale de întoarcere, pentru ca toți să se simtă de-ai Casei...  

miercuri, 10 noiembrie 2010

adevăr prezent


„Lumea are nevoie de creștinism; creștinismul are nevoie de dragostea pe care doar creștinii i-o pot oferi.”