miercuri, 20 octombrie 2010

Risipitorul tată al fiului risipitor




Evanghelia după Luca, cap.15, vers.11-32


                L-am simpatizat, l-am urât, l-am iubit, l-am desconsiderat și apoi reconsiderat. La urma urmei era un risipitor și nu unul oarecare. Făcuse risipă de... avere (nu știu de ce am impreisa că majoritatea cititorilor Cărții sunt afectați cel mai mult de risipa averii), dar mai ales abuzase de bunătatea părintelui său, producând atâta suferință. Cât despre relația cu fratele mai mare...
                Contradictoriu personaj! Dar ăsta nu e decât un motiv să ne apropiem ceva mai mult. Ce a primit de la tatăl său când a plecat de acasă? Și dacă l-a iubit atât de mult, de ce nu l-a oprit din drum? Mie unuia mi-e simplu motivul: pentru că voia să îl aibă întreg. Un om cu astfel de vise, bune sau rele, nu poate fi legat, fiindcă într-o bună zi te vei trezi că ai lângă tine trupul lui, în timp ce sufletul i-a plecat departe... Iar tata a înțeles asta, pentru că dragostea poate înțelege asta! Felul în care și-a așteptat fiul ne arată ce a contat pentru acest om la plecarea lui. Era învățat cu așteptarea. Fiul cel mare a plecat de multă vreme de lângă el, împărțindu-se inegal între muncă și câștig. Adevăratul său câștig nu l-a dorit niciodată. Viața, cât a fost ea să fie a trecut zâmbind pe lângă el, omul încruntat, preocupat mereu de lucrurile serioase din jurul LUI... Și iată cum , părintele a doi copii trebuie să învețe singurătatea și așteptarea. Ce poate face mai mult?
                Ce fel de om crezi că așteaptă Dumnezeu stând undeva la Porțile nu știu cărui Cer? Fiul risipitor din povestirea noastră trăiește în lumea „lui”, sunt sigur alta decât aceea care îi tulburase atâtea zile și nopți. De câte ori a alungat gândul întoarcerii acasă, nu știu. De câte ori a înțeles că a merge înainte nu mai are nici o logică și nici o speranță. Doar că pentru omul care privind înapoi vede un tată prădat de ceea ce era a lui și un frate furios, parcă bucuros de plecarea lui de acasă, întoarcerea nu e o variantă. Înaintarea pe drumul pe care a pornit e o continuă coborâre. O întunecare lentă și sigură, aducătoare a liniște amară, a depărtare de sine și de viață... Cum s-a transformat chipul tatălui în mintea lui? Nici asta nu poate fi greu de explicat. Dacă l-ar fi cunoscut așa cum este el, tânărul acesta nu ar plecat niciodată de acasă. Știa despre el că e un om bun, întâmplări așezate undeva în adâncul memoriei reveneau acum cu putere, parcă pentru a contrazice sfaturile mincinoase ale lumii în care era acum închis.
                Într-o zi, o zi pe care ar fi dorit să o repovestească mereu, fiind o zi a bucuriei și a începutului, în același timp o zi pe care ar fi dorit-o ștearsă din minte datorită acelei suferințe ajunse la capăt, ei bine, în acea zi a „riscat” tot ce avea! Ce putem însă spune despre risc, privind din perspectiva părintelui său? Riscul era unul singur, acela de a alege să nu se mai întoarcă. Dând timpul înapoi, acest om, acum în vârstă, ar fi putut vorbi despre „risipa” lui de dragoste față de copilul sosit pe lume, „risipa” de răbdare față de cel care va deveni cândva nerăbdător să plece de lângă el, „risipa” de cele adunate cu trudă, care deveniseră „partea lui” și acum „risipa” de timp în așteptarea celui care TREBUIA să se întoarcă. 
               Dacă în toată această poveste aș atribui rolul de părinte lui Dumnezeu, iar în rolul de „căutător” m-aș vedea pe mine însumi, cred că aș putea spune câte ceva despre ceea ce oamenii numesc viață. Am riscat toul când nu mai aveam nimic... Cel mai tare m-a speriat „fratele mai mare”, omul religios care își luase foarte în serios rolul de bodyguard al lui Dumnezeu și de paznic al Cerului pe care Dumnezeu îl pregătise pentru mine. Îngerul așezat cândva de Dumnezeu la poarte Edenului fusese retras de multă vreme... 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu