vineri, 8 octombrie 2010

Dincolo de bine și rău

                 Nu înfățișarea răului ar trebui să fie preocuparea oamenilor, ci realitatea lui. Îl putem numi diavol, putem accepta varianta „cornițe” (deja vorbim despre diavolul alintat...), accepta coada și privirea răutăcioasă și bineînțeles, urmând această metodă, putem scoate răul în afara realității. La nici doi pași... ignorarea răului ca ființă, ca inteligență, deci ca posibilitate de a influența, a pregăti planuri sau a întinde capcane. Apoi putem vorbi mai ușor despre diavol ca parte a ființei umane și despre un iad ca fiind viața de pe pământ. Urmează extinderea studiilor asupra psihicului uman, pentru că nu poți înțelege existența unei atât de mari capacități a omului de a face răul atât în dreptul celorlalți cât și asupra lui.
                 De acord că „schema” asta e una primitivă, deci simplistă. Aceeași schemă (cu variațiile de rigoare) se poate aplica binelui. Și ce spectacol ne oferă binele și răul locuind în aceeași minte a unui om, după ce am reușit să desfințăm Cerul... Câte comparații (nemotivate clar) între oameni, câte tratamente diferențiate funcție de fapte, atitudini sau „istoria” grupului din care face parte individul!  
                 Dar și Cartea vorbește despre o împărțire a oamenilor în diferite grupuri. Mai mult, despre o despărțire a omenirii, care duce la nefuncționalitatea unor mecanisme al căror rost ar fi fost acela de a face posibilă trăirea împreună a oamenilor. Tendința spre înfăptuirea binelui sau aceea de a face răul sunt cele care fac diferența. Însă, pentru o corectă înțelegere a acestei împărțiri, trebuie să înțelegem manifestarea acestei tendințe la un alt nivel decât o facem de obicei. Sunt oameni care spun „de bine” și fac răul și sunt oameni pe care îi numim răi, dar care sunt gata să facă binele. Avem într-adevăr „acces” la a cunoaște omul așa cum este el?
                 Din tot ce am înțeles până acum, rolul meu ca om care trăiește între oameni e descris de câteva accepțiuni simple:
- Pământ și oameni la un loc, în centrul unui lupte reale între bine și rău
- pentru a face binele (eu am ales să cred că asta e dorința fiecărui om) omul trebuie să învețe să facă diferența între bine și rău, iar mai apoi să dobândească o anume capacitate de a face binele. Nu cred că suntem dotați din naștere cu această capacitate, dar cred că pe parcursul vieții, ni se oferă șansa alegerii, iar realitatea acestei șanse e garantată de Dumnezeu.
- în ce îi privește pe cei din jurul său, nu cred că omul are „puterea” (atât de dorită de unii...) de a cunoaște tot ce se întâmplă în mintea și inima lor
- marea responsabilitate a fiecărui om în ceea ce înseamnă viața, e să învețe să iubească uitându-se pe sine (obiectiv cu o înălțime considerabilă...), lăsând în seama lui Dumnezeu acoperirea nevoilor sale. Modelul e simplu de înțeles: fiecare om e ținta iubirii celorlalți. Nimeni nu rămâne pe dinafară. Credeți că ceea ce spun nu se aplică acestei lumi? Eu zic că se aplică, doar că ar trebui să vorbim mai mult despre sacrificiu. Iar cei care au o singură viață și o singură lume e normal să nu fie dispuși la așa ceva. Fără dragoste nu se poate vorbi despre înțelegerea omului. Dragostea e „laboratorul” în care cercetările noastre asupra vieții și omului se pot desfășura în condiții normale.
                 În rest, mă tem că ar începe să curgă sfaturile, deci ar fi prea multă vorbărie. Așa că mă opresc aici. Spor la viață!

6 comentarii:

  1. Dumnezeu ne-a dat viata, iar aceasta este cea mai mare binecuvantare. Oamenii pot profita de acest beneficiu, de asemenea se pot distruge.

    RăspundețiȘtergere
  2. viata, o singura viata. suna bine:)

    RăspundețiȘtergere
  3. Care va sa zica, a uita de sine si sa-i iubeasca pe ceilalti. (am dat pagina inapoi sa fiu sigur ca ai zis asa - sunt destule zvonuri care zic ca nu e bine sa uiti de tine strecurand in morala lor pierderea respectului de sine si a altor bagatele de-astea care uitand de tine intru ceilalti se inradacineaza mai adanc -in loc sa se piarda) Scuzati parantezele asa de departe una de cealalta. Cat de aiurea ajung sa formulez uneori gandurile..


    Acum zic:

    Exista in mine in sambure care ma face sa ma ridic, sa intind mana, sa impart, cu cel care are nevoie. Liiceanu zice la fie-su ca "fac binele ca e rentabil" insa motivul meu vine de mai de incolo nitel. Probabil ca se trage de la bunicul-care avea in permanenta generozitatea cu dansul.. Si continui sa fac cum am vazut ca facea el, si nu numai el, nu dintr-o motivare materiala, nu asteptand vreo rasplata ulterioara sub forma de minunele sau alte coincidente folositoare mie (chiar daca uneori cate-un colt din pestera din ceafa ochilor imi sopteste ca as merita ceva in schimb) si ma bucur cand vad oamenii multumiti sub usurarea umerilor. Insa dupa ce ajut pe cineva ce se vede a fi "la colt" si se intampla sa iasa bine de acolo - cand il vad ca nu-mi multumeste (ma refer la o privire sau la un zambet - nu la predici sau alte formule minierate)ma simt golit de energie. Simt ca am investit ce aveam in ridicarea lui ca sa primesc cumva inapoi energia aia prin bucuria omului care iese din incurcatura.

    Cum o fi asta?

    A face bine - ca asa imi vine bine si a face bine ca expresie a ceva sau a Cineva. Deja vorbesc de schimbari de paradigma.

    Motivatia facerii binelui: optiuni, motivatii, finalitate.

    Te bagi la extemporalul iest?

    RăspundețiȘtergere
  4. uitarea de sine nu e o tinta, ci e rezultatul facerii binelui de care au nevoie cei de langa tine. facerea de bine nu e o tinta, tinta fiind cunoasterea lui Dumnezeu. uitarea la sine a celui care a uitat de sine nu exista nici macar sub forma auto-analizei.

    RăspundețiȘtergere
  5. adeca cunosc mai bine pe Dumnezeu ajutand pe ceilalti de-a binelea, implicit, uitand de mine?

    RăspundețiȘtergere