miercuri, 27 octombrie 2010

Să ne întoarcem pentru a merge înainte


„Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pămînt; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânța încolțește și crește fără să știe el cum.” 
                                                                                             Evanghelia după Marcu, cap.4, vers. 27, 28

                Dacă Isus ar fi printre noi în aceste zile așa cum a fost cândva printre agricultorii de altădată din Israel, ar mai spune această pildă? „Ultimele” descoperiri în domeniu, nu l-ar atenționa asupra a ceea ce se întâmplă în pământ, de data aceasta „știind ce...”? Oare teologia ar fi de acord cu creșterea Împărăției lui Dumnezeu în noi și printre noi, acceptând cu seninătate acel „fără să știe”? Referindu-mă la agricultură și la teologie, vorbesc de „atot-știutorul” ascuns cu grijă în fiecare din noi, pentru că nu putem să ne certăm cu știința ori cu teologia... Cât de greu mi-ar fi mie să accept că adevăratele minuni  ale lumii sunt deasupra cunoașterii și înțelegerii mele? Cât ar trebui să mă reduc la simplitate ca să pot dormi noaptea și să stau treaz ziua, convins fiind că mi-am făcut bine partea din „afacere”? Prin prisma acestei pilde, mare parte a creștinismului de astăzi e caracterizat de nesomn, de zile de aplecare asupra pământului în care „trebuie” să se întâmple ceva, de puțină încredere în ceea ce Altcineva a promis că va face pentru el și de foarte puțină încredere în ceea ce el poate face din ceea ce i s-a cerut să facă. E adevărat că omul își câștigă cu trudă pâinea (dacă tot s-a auto-blestemat la așa ceva...). Dar cum poți împăca asta cu seninătatea? Agricultorul își poate perfecționa uneltele, dar nu trebuie să uite că misterul nu poate fi atins. Că tot ceea ce poate face, e să îngroape sămânța în pământul său. Creștinul poate să își perfecționeze uneltele (asta înseamnă mai mult decât Biblia cu pagini aurite), poate purta Cartea în telefon, poate avea la îndemână nenumărate traduceri și interpretări, dar trebuie să înțeleagă că efortul și munca lui nu pot înlocui misterul schimbării promis de Cuvânt. Că tot ceea ce poate face el, e să se hrănească cu Adevărul, așa cum ogorul se hrănește cu sămânța... 
                Oricât de complicate ar fi mijloacele de lucru pentru agricultor sau creștin, lui îi rămân de făcut lucrurile simple. Și nu șade bine omului care se ocupă de simplități, să poarte chipul Omului asupra căruia atârnă destinul întregii omeniri... 

miercuri, 20 octombrie 2010

Risipitorul tată al fiului risipitor




Evanghelia după Luca, cap.15, vers.11-32


                L-am simpatizat, l-am urât, l-am iubit, l-am desconsiderat și apoi reconsiderat. La urma urmei era un risipitor și nu unul oarecare. Făcuse risipă de... avere (nu știu de ce am impreisa că majoritatea cititorilor Cărții sunt afectați cel mai mult de risipa averii), dar mai ales abuzase de bunătatea părintelui său, producând atâta suferință. Cât despre relația cu fratele mai mare...
                Contradictoriu personaj! Dar ăsta nu e decât un motiv să ne apropiem ceva mai mult. Ce a primit de la tatăl său când a plecat de acasă? Și dacă l-a iubit atât de mult, de ce nu l-a oprit din drum? Mie unuia mi-e simplu motivul: pentru că voia să îl aibă întreg. Un om cu astfel de vise, bune sau rele, nu poate fi legat, fiindcă într-o bună zi te vei trezi că ai lângă tine trupul lui, în timp ce sufletul i-a plecat departe... Iar tata a înțeles asta, pentru că dragostea poate înțelege asta! Felul în care și-a așteptat fiul ne arată ce a contat pentru acest om la plecarea lui. Era învățat cu așteptarea. Fiul cel mare a plecat de multă vreme de lângă el, împărțindu-se inegal între muncă și câștig. Adevăratul său câștig nu l-a dorit niciodată. Viața, cât a fost ea să fie a trecut zâmbind pe lângă el, omul încruntat, preocupat mereu de lucrurile serioase din jurul LUI... Și iată cum , părintele a doi copii trebuie să învețe singurătatea și așteptarea. Ce poate face mai mult?
                Ce fel de om crezi că așteaptă Dumnezeu stând undeva la Porțile nu știu cărui Cer? Fiul risipitor din povestirea noastră trăiește în lumea „lui”, sunt sigur alta decât aceea care îi tulburase atâtea zile și nopți. De câte ori a alungat gândul întoarcerii acasă, nu știu. De câte ori a înțeles că a merge înainte nu mai are nici o logică și nici o speranță. Doar că pentru omul care privind înapoi vede un tată prădat de ceea ce era a lui și un frate furios, parcă bucuros de plecarea lui de acasă, întoarcerea nu e o variantă. Înaintarea pe drumul pe care a pornit e o continuă coborâre. O întunecare lentă și sigură, aducătoare a liniște amară, a depărtare de sine și de viață... Cum s-a transformat chipul tatălui în mintea lui? Nici asta nu poate fi greu de explicat. Dacă l-ar fi cunoscut așa cum este el, tânărul acesta nu ar plecat niciodată de acasă. Știa despre el că e un om bun, întâmplări așezate undeva în adâncul memoriei reveneau acum cu putere, parcă pentru a contrazice sfaturile mincinoase ale lumii în care era acum închis.
                Într-o zi, o zi pe care ar fi dorit să o repovestească mereu, fiind o zi a bucuriei și a începutului, în același timp o zi pe care ar fi dorit-o ștearsă din minte datorită acelei suferințe ajunse la capăt, ei bine, în acea zi a „riscat” tot ce avea! Ce putem însă spune despre risc, privind din perspectiva părintelui său? Riscul era unul singur, acela de a alege să nu se mai întoarcă. Dând timpul înapoi, acest om, acum în vârstă, ar fi putut vorbi despre „risipa” lui de dragoste față de copilul sosit pe lume, „risipa” de răbdare față de cel care va deveni cândva nerăbdător să plece de lângă el, „risipa” de cele adunate cu trudă, care deveniseră „partea lui” și acum „risipa” de timp în așteptarea celui care TREBUIA să se întoarcă. 
               Dacă în toată această poveste aș atribui rolul de părinte lui Dumnezeu, iar în rolul de „căutător” m-aș vedea pe mine însumi, cred că aș putea spune câte ceva despre ceea ce oamenii numesc viață. Am riscat toul când nu mai aveam nimic... Cel mai tare m-a speriat „fratele mai mare”, omul religios care își luase foarte în serios rolul de bodyguard al lui Dumnezeu și de paznic al Cerului pe care Dumnezeu îl pregătise pentru mine. Îngerul așezat cândva de Dumnezeu la poarte Edenului fusese retras de multă vreme... 

marți, 19 octombrie 2010

O cruce de nimeni înțeleasă


                  Nu era nicidecum un personaj oarecare. A pătruns în istorie printr-o ușă întredeschisă... I-am urmărit doar plecarea. De fapt, acest Baraba e omul care a fost văzut doar plecând, dispărând nu se știe unde. Imaginea lui e una... cenușie, neclară, însă încărcată, nu știu de ce, de negativ. Probabil mulți oameni construiesc această imagine comparând personajul cu persoana lui Isus. Indiferent de circumstanțe, Isus ar fi fost condamnat la moarte. Cu Baraba sau fără el, istoria s-ar fi derulat la fel. De ce importanța lui Baraba în toată povestea tinde spre zero... ?
                  V-ați gândit vreodată ce s-ar fi întâmplat dacă Isus era cel ales să fie liber? Isus pe care îl cunoaștem astăzi, ar fi acceptat situația în felul ăsta? Oricum ar fi fost, juridic vorbind, Isus nu a murit în locul lui Baraba. Și nici Baraba, dacă ar fi fost el alesul pentru răstignire, nu ar fi murit în locul lui Isus. De ce totuși a fost ales acest Baraba să fie amintit de-a lungul secolelor? Cred că este reprezentativ pentru o anume categorie de oameni. Baraba cunoștea un mare adevăr, pe care îl cunoșteau mai toți evreii la ora aceea: lui Isus nu i se găsise nici o vină! Era însă acesta un motiv pentru Baraba de a refuza eliberarea? Sau poate că viața îi transmitea un mesaj simplu...: „Baraba, ești un norocos!” Eu cred că în toată scena răstignirii există un gest care desparte lumea în două categorii: a privi în ochi pe Isus. „A privi în ochi”, de data asta, înseamnă a deveni conștient că în următoarea secundă vei lua o hotărîre. În strigătele mulțimii întărâtate la a alege, agitația soldaților romani, îngrijorarea de pe fețele conducătorilor evrei și ale conducătorilor romanilor, Baraba cred că a simțit singurul loc situat „deasupra” evenimentului. Fără acel punct, totul s-ar fi armonizat (nu știu dacă putem vorbi despre armonie în ce privește scenariile răului) într-o manifestare a răutății, minciunii și înșelătoriei. E vorba despre chipul lui Isus. Cred că Baraba a ales să nu privească acel chip. E ca și când ar fi intuit că o privire în direcția aceea ar însemna schimbare și responsabilitate..., ar fi însemnat poate să își recunoască felul de viețuire de până atunci și i-ar fi răpit bucuria „eliberării”, acelei eliberări nemeritate, rezultat nu a dragostei unui popor față de ai săi, ci a urii față de Cineva care a ales să fie altfel. Astăzi, „altfel” tinde să devină un simbol al libertății. Dar nu orice „altfel” merită asta. Poți alege să fii altfel în bine și poți alege să fii altfel în rău.
                  A existat mereu în istorie o categorie de oameni „Baraba”, oameni care au preferat să privească la direcțiile indicate de mulțime în societate, politică sau religie. Oameni care au dispărut în istorie fără să lase urme, poate doar gustul amar al unei vieți trăite degeaba. Oameni care au știut întotdeauna că orice privire îndreptată înspre Isus le-ar schimba viața și le-ar reda libertatea.
                  Dar aici nu e vorba de tine, cititorule, aici e vorba de altcineva. E vorba despre acel Baraba care a murit răstignit în ziua morții lui Isus, pe o cruce de nimeni neînțeleasă.

luni, 18 octombrie 2010

confuzie?


„Oare de ce atât de mulți oameni se poartă cu Dumnezeu ca și cu Unul care are față de ei nenumărate cereri, în timp ce El prezintă mereu o singură mare ofertă?...”

duminică, 17 octombrie 2010

vineri, 15 octombrie 2010

altfel de educație

Nicolae Iorga:

„Pedeapsa cea bună se face cu mai multe lacrimi din partea celui ce pedepseşte.”

suficient

 Vance Havner

„Fulgii de zăpadă sunt firavi, dar e suficient să rămână împreună pentru a opri traficul.” 

A privi și a vedea



„Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Evanghelia după Ioan, cap. 14, vers.9)

                  Câți și ce fel de oameni L-au văzut pe Isus? L-au văzut oameni de rând și L-au văzut învățații vremii de atunci, L-au văzut soldații și L-a văzut Pilat și conducătorii armatei romane din locul acela, L-au văzut copii și oameni în vârstă, oameni „buni” și tâlhari... Câți și ce fel de oameni din ziua de astăzi L-au văzut în Carte și în viețile lor? Filip, cel care îi cere lui Isus să vadă pe Tatăl, era cu Isus de multă vreme. L-a văzut în fiecare zi și L-a auzit în fiecare zi. Cât de „simplu” trebuie să fie să stai lângă El în fiecare zi fără să Îl vezi?... Cât de egoist să fii să stai lângă El și să te uiți doar la tine? Ce ar însemna să Îl vezi pe Isus: ucenicii stăteau lângă un Isus care se îndrepta cu groază spre Golgota, dar gândul care le stăpânea mințile era „ce se va întâmpla cu noi, cei care te-am urmat...?” 
                  În fiecare zi Isus e cel care așteaptă, El e unul din adevărații așteptători ai venirii Lui. În fiecare zi trece cu tine prin toate întâmplările. Credința în El nu înseamnă doar semne și minuni, vise și descoperiri de tot felul. Înseamnă și umblare prin viață având încredințarea că El veghează asupra ta. Astfel, se pot întâmpla bune sau rele, câștiguri sau pierderi pe toate planurile (deși, de multe ori câștigul se poate dovedi la un moment dat ca fiind pierdere), bucurii sau tristeți. În fiecare din momentele vieții poți alege să privești la tine, iar creștinismul pe care îl prezinți (indiferent dacă vrei sau nu) va fi exteriorizarea reacțiilor tale la ceea ce trăiești sau poți alege să privești la El și atunci ceea ce vei arăta lumii, va fi reacția Lui Isus față de cele ce se întâmplă. 
                    Simplă și mare binecuvântare pentru cel care privind în direcția Crucii alege să Îl vadă pe Isus...

vineri, 8 octombrie 2010

Dincolo de bine și rău

                 Nu înfățișarea răului ar trebui să fie preocuparea oamenilor, ci realitatea lui. Îl putem numi diavol, putem accepta varianta „cornițe” (deja vorbim despre diavolul alintat...), accepta coada și privirea răutăcioasă și bineînțeles, urmând această metodă, putem scoate răul în afara realității. La nici doi pași... ignorarea răului ca ființă, ca inteligență, deci ca posibilitate de a influența, a pregăti planuri sau a întinde capcane. Apoi putem vorbi mai ușor despre diavol ca parte a ființei umane și despre un iad ca fiind viața de pe pământ. Urmează extinderea studiilor asupra psihicului uman, pentru că nu poți înțelege existența unei atât de mari capacități a omului de a face răul atât în dreptul celorlalți cât și asupra lui.
                 De acord că „schema” asta e una primitivă, deci simplistă. Aceeași schemă (cu variațiile de rigoare) se poate aplica binelui. Și ce spectacol ne oferă binele și răul locuind în aceeași minte a unui om, după ce am reușit să desfințăm Cerul... Câte comparații (nemotivate clar) între oameni, câte tratamente diferențiate funcție de fapte, atitudini sau „istoria” grupului din care face parte individul!  
                 Dar și Cartea vorbește despre o împărțire a oamenilor în diferite grupuri. Mai mult, despre o despărțire a omenirii, care duce la nefuncționalitatea unor mecanisme al căror rost ar fi fost acela de a face posibilă trăirea împreună a oamenilor. Tendința spre înfăptuirea binelui sau aceea de a face răul sunt cele care fac diferența. Însă, pentru o corectă înțelegere a acestei împărțiri, trebuie să înțelegem manifestarea acestei tendințe la un alt nivel decât o facem de obicei. Sunt oameni care spun „de bine” și fac răul și sunt oameni pe care îi numim răi, dar care sunt gata să facă binele. Avem într-adevăr „acces” la a cunoaște omul așa cum este el?
                 Din tot ce am înțeles până acum, rolul meu ca om care trăiește între oameni e descris de câteva accepțiuni simple:
- Pământ și oameni la un loc, în centrul unui lupte reale între bine și rău
- pentru a face binele (eu am ales să cred că asta e dorința fiecărui om) omul trebuie să învețe să facă diferența între bine și rău, iar mai apoi să dobândească o anume capacitate de a face binele. Nu cred că suntem dotați din naștere cu această capacitate, dar cred că pe parcursul vieții, ni se oferă șansa alegerii, iar realitatea acestei șanse e garantată de Dumnezeu.
- în ce îi privește pe cei din jurul său, nu cred că omul are „puterea” (atât de dorită de unii...) de a cunoaște tot ce se întâmplă în mintea și inima lor
- marea responsabilitate a fiecărui om în ceea ce înseamnă viața, e să învețe să iubească uitându-se pe sine (obiectiv cu o înălțime considerabilă...), lăsând în seama lui Dumnezeu acoperirea nevoilor sale. Modelul e simplu de înțeles: fiecare om e ținta iubirii celorlalți. Nimeni nu rămâne pe dinafară. Credeți că ceea ce spun nu se aplică acestei lumi? Eu zic că se aplică, doar că ar trebui să vorbim mai mult despre sacrificiu. Iar cei care au o singură viață și o singură lume e normal să nu fie dispuși la așa ceva. Fără dragoste nu se poate vorbi despre înțelegerea omului. Dragostea e „laboratorul” în care cercetările noastre asupra vieții și omului se pot desfășura în condiții normale.
                 În rest, mă tem că ar începe să curgă sfaturile, deci ar fi prea multă vorbărie. Așa că mă opresc aici. Spor la viață!

marți, 5 octombrie 2010

părere



„Mai mult decât chestiune de metodă sau investigație, adevărul se acceptă prin credință.”

vineri, 1 octombrie 2010

Sătul de atâta degeaba


„Idolii lor sunt argint și aur, făcuți de mâini omenești.
Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd,
Au urechi, dar nu aud, au nas, dar nu miroase,
Au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg;
Nu scot nici un sunet din gâtlejul lor.
Ca ei sunt cei ce-i fac; toți cei ce se încred în ei.”
(Psalmul 115, vers.4-8)

                   Ați întâlnit oameni care vorbeau cu zel despre... nimic? Adică spuneau multe cuvinte, tăceau mai deloc și totuși din toate spusele lor, nu rămânea mai nimic. Din ceea ce scrie în Psalmul 115, asta pare cel mai ușor de observat. Cartea ne spune simplu: fără Dumnezeu, niciuna din capacitățile cu care a fost înzestrat un om, nu va putea fi folosită așa cum ar fi trebuit să fie. Sunt două modalități în care omul se raportează la Dumnezeu ca ființă superioară. Își alege imaginea lui Dumnezeu din Scripturi, urmărind cu atenție și învățând din cele scrise acolo sau pur și simplu dă voie minții să plăsmuiască un dumnezeu pe placul său și după voia lui. Și acest al doilea „dumnezeu” are posibilitatea de a fi susținut cu argumente din Scriptură, dar nu cu Scriptura întreagă, autorul său căutând și alegând cu grijă cele ce sunt pe placul său. Din Psalmul 115 aflăm că omul va deveni asemănător dumnezeului căruia i se închină. Cei care aleg să se închine lui Dumnezeu, vor trăi și ei așa cum a trăit Isus. Cei care aleg altfel, vor trăi așa cum ar fi trăit dumnezeul imaginației lor printre oameni. Percepția umană își poate găsi obiectivele în două dimensiuni: una reală, în care Dumnezeul real există, și una „mai puțin reală”, fără Dumnezeu și fără mântuire. Diferența între real și mai puțin real, o fac nu senzațiile și percepțiile, ci rezultatul acțiunilor care produc senzațiile și percepțiile rexpective. Astfel, durerea – doare real, cuvintele – transmit real, picioarele – umblă și îl poartă pe om, dar diferența se face comparând rezultatele. Astfel, omul lui Dumnezeu vede realitatea și împreună cu Dumnezeul său poate lua hotărâri corecte (și mai ales HOTĂRÂREA corectă), luând în calcul toate datele problemei, precum și efectele în viitor ale acesteia. Acțiunile sale nu sunt fără un scop. Poate discerne răul și binele celor văzute sau auzite. Cele mirosite la rândul lor, influențează atât cât spune rațiunea că pot influența. Fără a fi „roboțelul” care și-a pierdut libertatea, acest om închinat lui Dumnezeu prin propria voință, acum învață cum se folosesc cele dăruite lui de Dumnezeu. Nu găsesc nici o urmă de libertate în a fi purtat în toate părțile de atotstăpânitorul „așa vreau eu”, condus de o așa numită „trăire” a clipei. Cel mai mare risc, socotind viața ca întreg cu toate legăturile ei, mi se pare a fi pierderea acestei vieți printr-o trăire degeaba. Vă puteți gândi la oamenii calculați, educați, gata să impresioneze prin purtarea lor, dar dacă toată viața lor înseamnă 70 de ani de trecere pe aici, chiar aducând oarecare contribuții la dezvoltarea cunoașterii în lume, dacă asta e totul nu văd marea realizare. Dacă totul se termină la mormânt, nu prea înțeleg rostul vreuneia din acțiunile omului, cu excepția aceleia de a-și alege... mormântului. Ne putem asemăna, fără a greși prin aceasta, insectei închise în borcanul de sticlă, ale cărei mișcări disperate, cărora această vietate le dă toată importanța și în care își pune speranțele. Bineînțeles, omul care ține borcanul în mână știe că aceste mișcări sunt degeaba. Gândacul trăiește realitatea lui. Eu numesc această realitate de gândac „mai puțin reală”. 
                  Înainte să aleg să cred în Dumnezeu, ca un ateu practicant ce eram cândva, i-am spus Ființei pe care refuzam să o numesc Dumnezeu, că nu am de gând să îi dau viața mea. Dar cred că am făcut „marea greșeală” (pentru care mă voi felicita toată viața), de a-I da voie să mă înalțe puțin deasupra existenței. Și asta a fost tot. Am renunțat imediat să mă mai obosesc încercând să escaladez pereții blestemați ai borcanului. Eram sătul de atâta degeaba.