marți, 7 septembrie 2010

Din copilăriile unui om mare

                 Prin credință Avram, când a fost chemat să plece în locul pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. (Epistola către evrei, capitolul 11, versetul 8)

                 De ce Dumnezeu nu ne spune nouă, oamenilor, TOTUL? De ce ne-a lăsat ca suport pe drumul către Cer, credința, înaintea cunoștinței? Nu e greșit ca oamenii să pună astfel de întrebări. Dimpotrivă! Îndrăzneala nu este același lucru cu încumetarea. Limita dintre cele două este bunul simț. Dumnezeu a ales o cale simplă pentru călăuzirea oamenilor. Doar că pornind în înțelegerea lucrurilor de la întrebările de mai sus, acceptăm de la început ca fiind reală opoziția dintre cunoștință și credință. În această ecuație însă (fără să își dea seama?), omul amestecă câteva ingrediente care nu prea au legătură nici cu bunul simț, nici cu logica și nici cu luciditatea (mai degrabă cu sinceritatea, în unele cazuri): incapacitate, orgoliu, încăpățânare oarbă și posibil să mai fie și altele, având în vedere „natura” și categoriile căror aparțin cele trei. La fel ca în educarea copiilor (copiilor normali de către părinți normali), alegerea modelului educațional nu se face după criterii subiective, cum ar fi cheful părinților la ora 13, culoarea părului copilului sau rasa câinelui care latră în curtea vecinilor. Alegerea aceasta se face (dincolo de specificul cultural) în funcție de percepția realității și de eficiență. Percepția realității dictează „nivelul” de luciditate și acuratețea logicii, dar și folosirea ultimelor „descoperiri” în domeniu, iar în eficiența modelului se regăsește pur și simplu elementul dragoste. Practic, pentru o minte și o inimă (în sensul de centru al sentimentelor) soluțiile se impun. La fel cu acest model educațional. Având în vedere datele problemei și parcurgând corect pașii în rezolvarea acestei probleme, putem spune că soluția ni se impune. Astfel, în educarea copiilor, cunoștința și credința merg împreună, sunt de aceeași parte. Nu e normal ca un copil să își asculte părintele doar atunci când înțelege perfect de ce acesta a luat o anumită hotărâre. Discutăm aici de situația în care părintele e în „ordine”, adică e așa cum trebuie să fie un părinte. Chiar și atunci când cererea acestuia e una de neînțeles, ar fi corect din partea copilului, să asculte. Care să fie motivul ascultării în acest caz? Credința că părintele știe ce face sau cunoștința care explică situația? Putem vorbi și de cunoștință, dar în alt sens și anume, cel legat de cunoașterea unei persoane din acțiunile sale (autoritatea, în cazul nostru construită pe bunătate, dragoste, înțelepciune). Așa putem spune că un copil își ascultă părintele, fără să înțeleagă motivul luării unei decizii, dar cunoscându-și părintele și având încredere în el. Cam asta se întâmplă între creștin și Dumnezeu. Bineînțeles putem contesta alăturarea celor două situații: dar suferința din lume, răutatea, nesiguranța și toate ciudățeniile în prezența cărora trăim sub privirea unui Părinte Atotputernic?! În exemplul familiei descris ceva mai înainte, am putea introduce un nou element: pe lângă copilul bun, existența unuia care a luat-o razna (nu am spus rebel, tocmai pentru că eu însumi sunt înclinat spre... „rebeliune”, în sensul răsturnării valorilor false și ale tuturor îngrădirilor libertății, indiferent de „inovatorul” acestor îngrădiri). În acest caz, normalul s-a cam dus. Dar asta nu înseamnă că acel copil care este ok, nu va mai asculta de părintele său, având motiv neascultarea celuilalt. Considerând familia ca fiind una normală, relațiile dintre membrii familiei sunt „dictate” de dragoste. Nimeni nu vrea răul celui care greșeșește, deși atitudinea lui determină manifestări oarecum anormale ale dragostei. Până la urmă nici închisoarea nu e o manifestare a urii față de individ, atunci când prin acest mijloc se împiedică acțiunile antisociale. Dacă un copil nu mai vrea să asculte, nu înseamnă că dragostei părintelui față de acesta încetează. Ceea ce se întâmplă în lume, e chiar existența acestor două feluri de manifestări față de Dumnezeu. Și în această situație de neînțeles, atât pentru cei care vor să asculte de Dumnezeu, cât și pentru cei care nu mai vor să asculte, Dumnezeu are o singură soluție: încredere în iubirea și înțelepciunea Sa, bazată pe o cunoștință a persoanei Sale, dobândită din experiența vieții de până acum. Continuarea suferinței și răului în lume, nu se traduce prin acceptarea lor de către un Dumnezeu indiferent față de oameni, ci dimpotrivă, prin așteptarea și răbdarea lui față de oamenii care greșesc în judecarea Lui (părintele nu se grăbește să excludă din familie pe copilul neascultător. Faptul că acesta e COPILUL LUI, e o explicație suficientă). Știu, orgoliul spune „vreau să știu totul, nu suport să fiu tratat ca unul incapabil să înțeleagă”, deși în viața și în sistemul său de explicare a vieții sunt câteva necunoscute în dreptul cărora a înțeles doar că așa vor rămâne până la capăt, iar încăpățânarea zice „ei și ce dacă doare, voi încerca din nou, folosind aceeași metodă...”. Faptul că în lume sunt oameni netunși (vorbesc de cei care chiar au nevoie de această operațiune), nu poate contesta existența frizeriilor. Problema e undeva între ființa omului și reprezentarea frizeriei în mintea acestuia. Avram a ales să plece fără să știe unde (era de ajuns să știe cine este Cel care îl conduce) și acesta poate fi un răspuns clar la întrebarea: „se poate să trăiești prin credință?” Nu e vorba doar de un Avram decupat dintr-o Carte veche, e vorba despre toți cei care au reușit, iar numărul lor, cred eu, e suficient de mare ca să te ajute să crezi. Și chiar dacă nu ar fi fost nici un om a cărui viață să spună că se poate, asta nu ar putea contrazice Cuvântul Lui. Copilul nu are nevoie de multe cuvinte ca să înțeleagă. E suficient ca să-și privească în ochi Tatăl și totul devine... încredere.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu