joi, 30 septembrie 2010

Binele dumnezeiesc

1 Ioan, cap.2

                   Ai trăit vreodată cu impresia că respectând o poruncă a lui Dumnezeu, ai săvârșit o faptă bună? Cunoscând „filosofia” creștină, departe de oamenii lui Dumnezeu acest mod de gândire. Ascultarea de Dumnezeu poate fi privită din două unghiuri, puțin diferite: ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (în 1Ioan, cap.2, ni se spune că oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu păzesc poruncile lui Dumnezeu, așa cum le înțeleg ei mai bine) și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Cea dintâi ascultare, după cunoașterea lui Dumnezeu și după ceea ce Cartea numește naștere din nou, devine una naturală (deși nu lipsită de efort, de luptă, cred eu) și este primită ca dar a lui Dumnezeu. E de fapt o schimbare a caracterului, a felului de a fi al unui om, a valorilor susținute și a credinței lui. Și e o minune a lui Dumnezeu în tot ceea ce va fi el de-acum înainte. Omul, oricare și oricum ar fi fost el, va lupta ca să fie drept, dar și înțelegător, să fie cinstit, să fie cel dintâi când e vorba de fapte bune, etc. Această schimbare e rezultatul comunicării dintre Dumnezeu și om. Citirea Cărții e doar o parte a acestei comunicări. Ea te îndeamnă la ceea ce așteaptă Dumnezeu: dialog. Pasul acesta îndreaptă spre relație. Cu cât mai mult cultivată această relație, cu atât se va îmbunătăți calitatea ei. Dialogul cu Dumnezeu din mintea celui ce crede și nu neapărat de pe buzele lui, gânduri netransformate în cuvinte, aceasta este o parte pe care cei care cred nu o pot explica celor care nu înțeleg credința. Care este partea vizibilă? Fapta! Până la acest punct, creștinul a fost pregătit să facă binele. De acum încolo, ca dezvoltare a relației cu Dumnezeu, urmează ca el să învețe cum binele poate să fie făcut... bine, mai mult, un bine făcut dumnezeiește. Pentru început omul trebuie să se împace cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu sine însuși. Are apoi marea șansă de a înțelege că face parte din omenire și că asta înseamnă mai mult decât fugă sau interes de orice fel. Poate înțelege că are dreptul să fie copil al lui Dumnezeu. Și mai mult, că are posibilitatea de a alege să devină omul bun, ideal pus de Dumnezeu în fiecare din noi, dar imposibil de atins fără El... Ce urmează apoi? După ce ucenicul a înțeles și a fost de acord cu ceea ce Maestrul i-a prezentat drept „regulament” al uceniciei, urmează zilele și nopțile acestei ucenicii. Urmează trăire împreună cu Isus, observare și învâțare a gesturilor Sale, întrebări și răspunsuri, pentru ca în timp, îndeplinind „sarcinile” pe care i le-a încredințat Dumnezeu, să devină omul care poate sluji omenirii după planul ceresc (pentru că prezența Lui Dumnezeu în omenire, nu înseamnă fapte bune înfăptuite la întâmplare). Lucrurile aceastea nu se întâmplă în dreptul unui singur om. Fiecare e pregătit pentru ceea va urma să se întâmple în viața lui, cu condiția rămânerii lângă El. Ei bine, credința mea e că totalitatea acelor oameni care L-au lăsat pe Dumnezeu să le explice poruncile Lui (ceea ce cere de la ei) și să le schimbe caracterul după voia Lui și care au rămas lângă El (în felul lor, nu vorbesc aici de „aliniere”) învățând înfăptuirea binelui așa cum e binele înțeles de Dumnezeu, ei bine, această totalitate e de fapt Biserica despre care și căreia îi vorbește Cartea. Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus – partea aceasta nu se referă nici la purtarea îmbrăcăminții pe care a purtat-o Isus pe pământ, nici la aducerea unui animal pentru jertfire, nici la vreun alt amănunt cultural aparținând contextului istoric al timpului în care a trăit Isus pe aceastp planetă. Se referă la felul lui de a fi – bunătate, milă, credincioșie, dreptate și la ceea ce stătea la baza tuturor planurilor și acțiunilor Sale – atât de repetata afirmație a Lui – „nu fac nimic de la Mine” (Evanghelia după Ioan, cap.5, vers.19). Și poate de aceea se poate spune în dreptul omului (subiect mult discutat și posibil puțin înțeles) că nu va fi mântuit prin faptele sale...

2 comentarii:

  1. Frumos scris aici, dar nu se aplica multora. Din pocate diferenta intre a cunoaste si a crede e mare. Ma bucura ca inspiri o briza de bun simt prin populatie.

    RăspundețiȘtergere
  2. chestiune oarecum personala. pe unii "credinta" ii indruma spre cunoastere, pentru altii e invers, iar unii il vor cauta pe Dumnezeu indemnati de credinta celor credinciosi. cresterea in cunoastere duce la o crestere in credinta. si invers:) Multam de trecere si de comentariu

    RăspundețiȘtergere