joi, 30 septembrie 2010

Binele dumnezeiesc

1 Ioan, cap.2

                   Ai trăit vreodată cu impresia că respectând o poruncă a lui Dumnezeu, ai săvârșit o faptă bună? Cunoscând „filosofia” creștină, departe de oamenii lui Dumnezeu acest mod de gândire. Ascultarea de Dumnezeu poate fi privită din două unghiuri, puțin diferite: ascultarea de poruncile lui Dumnezeu (în 1Ioan, cap.2, ni se spune că oamenii care Îl cunosc pe Dumnezeu păzesc poruncile lui Dumnezeu, așa cum le înțeleg ei mai bine) și ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Cea dintâi ascultare, după cunoașterea lui Dumnezeu și după ceea ce Cartea numește naștere din nou, devine una naturală (deși nu lipsită de efort, de luptă, cred eu) și este primită ca dar a lui Dumnezeu. E de fapt o schimbare a caracterului, a felului de a fi al unui om, a valorilor susținute și a credinței lui. Și e o minune a lui Dumnezeu în tot ceea ce va fi el de-acum înainte. Omul, oricare și oricum ar fi fost el, va lupta ca să fie drept, dar și înțelegător, să fie cinstit, să fie cel dintâi când e vorba de fapte bune, etc. Această schimbare e rezultatul comunicării dintre Dumnezeu și om. Citirea Cărții e doar o parte a acestei comunicări. Ea te îndeamnă la ceea ce așteaptă Dumnezeu: dialog. Pasul acesta îndreaptă spre relație. Cu cât mai mult cultivată această relație, cu atât se va îmbunătăți calitatea ei. Dialogul cu Dumnezeu din mintea celui ce crede și nu neapărat de pe buzele lui, gânduri netransformate în cuvinte, aceasta este o parte pe care cei care cred nu o pot explica celor care nu înțeleg credința. Care este partea vizibilă? Fapta! Până la acest punct, creștinul a fost pregătit să facă binele. De acum încolo, ca dezvoltare a relației cu Dumnezeu, urmează ca el să învețe cum binele poate să fie făcut... bine, mai mult, un bine făcut dumnezeiește. Pentru început omul trebuie să se împace cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu sine însuși. Are apoi marea șansă de a înțelege că face parte din omenire și că asta înseamnă mai mult decât fugă sau interes de orice fel. Poate înțelege că are dreptul să fie copil al lui Dumnezeu. Și mai mult, că are posibilitatea de a alege să devină omul bun, ideal pus de Dumnezeu în fiecare din noi, dar imposibil de atins fără El... Ce urmează apoi? După ce ucenicul a înțeles și a fost de acord cu ceea ce Maestrul i-a prezentat drept „regulament” al uceniciei, urmează zilele și nopțile acestei ucenicii. Urmează trăire împreună cu Isus, observare și învâțare a gesturilor Sale, întrebări și răspunsuri, pentru ca în timp, îndeplinind „sarcinile” pe care i le-a încredințat Dumnezeu, să devină omul care poate sluji omenirii după planul ceresc (pentru că prezența Lui Dumnezeu în omenire, nu înseamnă fapte bune înfăptuite la întâmplare). Lucrurile aceastea nu se întâmplă în dreptul unui singur om. Fiecare e pregătit pentru ceea va urma să se întâmple în viața lui, cu condiția rămânerii lângă El. Ei bine, credința mea e că totalitatea acelor oameni care L-au lăsat pe Dumnezeu să le explice poruncile Lui (ceea ce cere de la ei) și să le schimbe caracterul după voia Lui și care au rămas lângă El (în felul lor, nu vorbesc aici de „aliniere”) învățând înfăptuirea binelui așa cum e binele înțeles de Dumnezeu, ei bine, această totalitate e de fapt Biserica despre care și căreia îi vorbește Cartea. Cine zice că rămîne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus – partea aceasta nu se referă nici la purtarea îmbrăcăminții pe care a purtat-o Isus pe pământ, nici la aducerea unui animal pentru jertfire, nici la vreun alt amănunt cultural aparținând contextului istoric al timpului în care a trăit Isus pe aceastp planetă. Se referă la felul lui de a fi – bunătate, milă, credincioșie, dreptate și la ceea ce stătea la baza tuturor planurilor și acțiunilor Sale – atât de repetata afirmație a Lui – „nu fac nimic de la Mine” (Evanghelia după Ioan, cap.5, vers.19). Și poate de aceea se poate spune în dreptul omului (subiect mult discutat și posibil puțin înțeles) că nu va fi mântuit prin faptele sale...

luni, 27 septembrie 2010

...gândul acesta


„Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Epistola lui Pavel către filipeni, cap.2, vers. 5)
                 
                  Cred că vă sunt cunoscute cuvintele, des folosite de medici: „să nu mai bei”, „să nu mai fumezi, „să nu mai...”, ori dimpotrivă, „trebuie să faci” și știe el bine cam ce trebuie să faci. Toate cerințele de felul ăsta, fără îndoială că au o țintă clară și sănătoasă, dar pentru mulți oameni sunt lipsite de „putere”. E cam degeaba să ți se ceară să te lași de unele obiceiuri, fără să ți se dea și mijloacele prin care poți îndeplini această cerință. Uneori, lângă aceste mini-porunci medicale se așează la vedere și consecințele, iar atunci sunt respectate mai serios: „să nu mai bei, că mori”, „să nu mai fumezi, că faci cancer...” și alte vorbe folosite înspre binele omului. Doar că perioada aceasta a educației, de tip pedeapsă-recompensă, folosită cu „rezultat”, funcționează la copii, într-o perioadă în care deprinderile sunt necesare pentru o viață „normală”, iar posibilitatea înțelegerii prin explicare logică lipsește. Să fie oamenii „mari” lipsiți de o asemenea capacitate de înțelegere? Să fie nevoie de pedepse și de recompense pentru a face lucrurile bine? Revenind pe terenul credinței, nu cred în metoda, pe nedrept atribuită lui Dumnezeu, de a speria sau a bincuvânta oamenii, cu scopul de a-i face să aleagă Cerul. Care să fie explicția versetului de mai sus? Pavel, la prima vedere, se comportă ca și medicul care dă sfaturi, presupunând că omul are capacitatea de a le urma: „Să aveți în voi gândul acesta...”. Nimic mai simplu în a face alegeri bune și a trăi o viață binecuvântată, dacă ai în tine gândul acela... Dar cum să încapă în mintea omului acel gând? E mult prea „înalt” pentru mintea mea „joasă”. Neînțelegerea vieții creștine are la bază o alăturare neinspirată: porunca venind de la Dumnezeu alături de imaginea omului construită pe știința omenească. Pentru ca lucrurile să aibă  un sens, trebuie să aplicăm cererea lui Dumnezeu la un om a cărui imagine e construită din ceea ce văd ochii lui Dumnezeu. Este într-adevăr o absurditate să ceri unui om să iubească, când printr-o simplă auto-analiză el vede clar că e un mare egoist, capabil doar de o greșită iubire de sine. E la fel de greu în cazul acesta ca omul să creadă că simțurile și experiența îl înșeală, că percepția lucrurilor văzute, pipăite, auzite de atâta vreme e una greșită. Porunca lui Dumnezeu are mereu alături asigurarea lui Dumnezeu că există capacitate. Privind lucrurile în felul acesta, înțelegi ce îți spune Dumnezeu prin versetul din Epistola către Filipeni? Prin întoarcerea la Dumnezeu și prin încredere în Cuvântul Său ai primit darul și harul unui adevărat fiu de Dumnezeu: chemarea, deci posibilitatea de a gândi și a vedea lucrurile așa cum le-a gândit și le-a văzut Isus.  Ce înseamnă asta pentru tine?  

joi, 23 septembrie 2010

Gustul adevăratei Pâini

„Drept răspuns, Isus le-a zis: Adevărat, adevărat vă spun, mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâinile acelea și v-ați săturat.” (Evanghelia după Ioan, cap. 6, vers.26)

                  Cauză și efect. Nevoia și satisfacerea acelei nevoi. Punctul A și dorința de a ajunge în punctul B. Eu și... alt eu. Când nu mai contează drumul și nici mijlocul de deplasare sau modul de funcționare al acestuia, s-ar putea să fii unul din cei aflați în grupul căruia i se adresează Isus. Bineînțeles, minunea a avut ca scop și săturarea celor flămânzi. Cuvântul lui Isus nu era o mustrare pentru cei cărora le-a adresat cuvintele. Mustrarea e departe de a se înscrie între „plăcerile” lui Dumnezeu. De multe ori mergem înaintea lui Dumnezeu cu gânduri neclare, cu cereri formulate greșit sau cu dorințe ale căror împliniri nu le înțelegem pe de-a-ntregul. Și cred că una din preocupările lui Dumnezeu, e aceea de a ne clarifica lucrurile, de a ne ajuta să înțelegem adevărul („Adevărat, adevărat vă spun...” ). Oamenii care Îl căutau acum pe Isus, s-ar fi putut mulțumi cu primirea pâinii de care aveau nevoie. Dar felul acesta de a înțelege lucrurile i-ar fi oprit pe aceștia de la primirea adevăratei Pâini coborâte din Cer de la Dumnezeu. Trăim zilnic minunile Lui: adormim în fiecare seară și ne trezim în fiecare dimineață fără a înțelege ce înseamnă „a dormi”, folosim zilnic pâine, fără a înțelege minunea încolțirii bobului de grâu îngropat în pământ, alergăm întruna socotind normalitatea bătăilor inimii, mirați fiind doar de anormalitatea funcționării ei (deși minune nu e îmbolnăvirea unei inimi prost tratate, ci mai degrabă faptul că bate fără oprire atâta amar de vreme), socotim obișnuință răsăritul și apusul soarelui, chiar dacă nu avem nici o șansă să le controlăm. Cât de important e pentru noi să ne odihnim, să ne hrănim, să fim sănătoși? Repet, Isus nu a reproșat oamenilor că L-au căutat pentru a primi de la El pâine. Poate că aceștia ar fi trebuit să înțeleagă că pâinea, oricare ar fi fost modul în care aceasta ajunge le ei, tot de către Isus trimisă, că nu era nevoie de eforturi deosebite pentru a primi această pâine. Mai mult, ar fi trebuit să înțeleagă că odată ajunși la Isus, binecuvântarea spre care puteau întinde mâinile era mult mai mare! 
                   Poate că învățătura pentru noi, cei de azi, ar fi următoarea: nu e nevoie de efortul de a te purta creștinește, de a merge la o biserică, de a-ți rândui viața după standarde uneori „omenești, deci prea înalte”..., doar pentru a fi sigur că primești de la Dumnezeu viață, sănătate sau hrană. Aceste lucruri le primesc de Sus și cei care nu merg săptămânal la o biserică și nu se declară creștini. Nu pâinea la care erau atenți oamenii, era mesajul venit de Isus. Mesajul venit de Sus era chiar Cel care a împărțit această pâine. Caută-L pe Isus pentru Isus însuși! Uită de ceea ce ai nevoie, ascultându-L pe El! Și asta, pentru ca într-o zi să înțelegi adevăratul preț al hranei, al hainei de pe tine, al sănătății, al vieții și al morții omului căruia i-a vorbit Isus.

Nichita Stănescu:


„Muzica e un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare”.

asupra dimineților



„Știai că poți alege ca ziua de astăzi, cu partea ei întunecată cu tot, să fie dimineață?”

sâmbătă, 18 septembrie 2010

paralelă

Care crezi că ar fi reacţia unui condamnat la moarte, închis de multă vreme într-o închisoare în care îşi aşteaptă executarea pedepsei, la aflarea veştii că autorităţile i-au acordat graţierea la puţin timp după rostirea sentinţei?

vineri, 17 septembrie 2010

aliniere

J. de La Bruyere:


„Mai adesea lăudăm ceea ce este lăudat, decât ceea ce este de lăudat.”

joi, 16 septembrie 2010

schimburi link

lesne de înțeles că nu orice schimb și nu oricare link. dar merită să încerci:)

cu prietenie, pentru cei care vor o lume mai bună!

miercuri, 15 septembrie 2010

Despre Ioan, botezatul

Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer. (Evanghelia după Ioan, capitolul 9, vers.27)

    De unde vin întrebările? Mă refer aici la întrebările care o dată ridicate în viaţa ta,  se transformă în adevărate „locuri de pelerinaj”, la care simţi că trebuie să te reîntorci din când în când. Uneori ele devin piscuri înalte, iar viaţa ta devine panorama deschisă într-un fel unic înaintea ochilor tăi. Deodată alcătuită firesc, din elemente fireşti, aranajate fireşte, viaţa îţi spune clar: „e în regulă, poţi merge mai departe.” Şi atunci, asemenea drumeţului urmând pentru prima dată un traseu, te ridici înviorat şi aranjându-ţi cu gesturi simple rucsacul pe umeri, porneşti la drum privind însetat depărtările. Întrebările de care vorbesc aici, le-am perceput, nu întotdeauna şi nu dintotdeauna, ca pe modalităţi prin care Dumnezeu aranjează practic cadrul întâlnirilor Lui cu mine. Poţi fugi de aceste întâlniri, te poţi preface că nu ai auzit nimic, că nu ştii despre ce e vorba... Cât de uşor e, citind versetul redat la început (Omul nu poate primi decât ce-i este dat din cer) să începi a aluneca pe panta generalizării: da, omul... Dacă citim contextul în care Ioan, zis Botezătorul, face această afirmaţie, o să vedem că ea face parte din răspunsul dat la întrebarea: „Cine eşti Tu şi care e rolul tău în relaţie cu Hristos?” Ucenici lui, cei care au cerut această explicaţie, erau miraţi de atitudinea lui Ioan (uşor de confundat cu neputinţa sau cu dezinteresul) faţă de felul în care se schimbă lucrurile în viaţa lui, după întâlnirea cu Isus. Prin ceea ce spune, Ioan descoperă însă, liniştea sufletească a omului care a înţeles şi a acceptat rolul pe care Dumnezeu i l-a atribuit în planul Său. Omul puternic pe care ni-l imaginăm trăind singur într-o pustietate (frumosă pustietate populată cu îngeri...), omul care spune lucrurilor pe nume, care nu se pleacă înaintea oamenilor, omul care iată, devine din ce în ce mai puţin „important” pentru oameni (de obicei, importanţa omului în faţa oamenilor, se poate explica prin rolul pe care poziţia acestuia o are în „importanţa” oamenilor...). Cuvintele lui Ioan spun simplu: ştiu cine sunt, nimic nu a fost întâmplător în viaţa mea, au fost diferite etape în viaţa mea, fiecare a avut rolul ei, bine gândit de către Dumnezeu, ceea ce înseamnă, nu văd vreun motiv să fie altfel, că viitorul la rândul lui e rânduit de către acelaşi Înţelept Dumnezeu care m-a aduc până aici. În felul în care este ordonat versetul, acel „nu”, ar putea să dea impresia falsă, că deşi omul ar avea pentru el gâânduri mai înalte şi planuri mai bune, limitele sunt stabilite de Cer. Din viaţa lui Ioan şi din moartea Lui, versetul poate fi uşor de înţeles: realitate e aceea care în care se ia în calcul Cerul (din care primeşti), care ia în calcul binele şi răul, care consideră ca făcând parte din această realitate păcatul şi pe satan, imposibilitatea de a face binele fără putere primită de Sus... Restul sunt vise, sunt închipuiri care odată acceptate ca realităţi produc durere reală... La rândul ei această durere naşte întrebări serioase, care din păcate, nu pot fi formulate corect. De asemenea, nu putem vorbi despre ceea ce ne este dat de sus, decât în contextul relaţiei cu Isus (rostul vieţii lui Ioan a fost strâns legat de ceea ce urma să aibă loc în viaţa şi lucrarea lui Isus).
    Ce ai primit până acum din cer? Ai înţeles ce s-a întâmplat cu tine până acum? Sau ai fugit mereu de felul acesta de întrebări? Stai liniştit, oricare ai fi cel care citeşte, acestea sunt întrebările pe care mi le pun mie, în clipa asta, deci nu îţi pierde timul răspunzând la ele. Fiecare om îşi are frumuseţea lui şi felul lui de a fi bun, îşi are viaţa sa, plănuită bine sau rău, îşi are tăcerile sau răspunsurile sale. Şi mai ales, fiecare om are un Dumnezeu, al lui, care i-a dat viaţa, i-a hotărât locul şi timpul venirii pe lume, i-a propus un plan al acestei vieţi, al cărui capăt să fie împlinirea lui ca om şi pentru că uitarea şi teama sunt şi ele omeneşti, i-a pregătit un loc aproape de El, în care să se refugieze oridecâte ori viaţa devine complicată. Asta a spus, în câteva cuvinte, Ioan Botezătorul, cel botezat în ascultare...

marți, 14 septembrie 2010

Expoziţie de ecouri

                 Despre ce vorbesc, în general, creştinii? Aşa e, le place să vorbească despre lucruri reale, despre soluţii reale, despre probleme reale... Dar care e realitatea lor? Îmi imaginez o sală imensă, gazdă de vreo câteva mii de ani, a unei enorme expoziţii de pictură. Sunt prezentate tablouri atingând orice subiect posibil: viaţă, moarte, bucurie, fericire, durere, singurătate, obişnuit, abstract, absurd, limpede, extenuant, prietenie, etc. Este o mişcare continuă de noi veniţi, unii alăturându-se vreunui grup adunat în faţa tablourilor, alţii mai retraşi, privind de departe şi încercând să prindă şi ei câteva frânturi din explicaţiile celor care prezintă. Activitatea ghidului era foarte simplă la început, atunci când s-a deschis expoziţia. El pur şi simplu îi conducea pe oameni în faţa tablourilor, explicând, atunci când era cazul, la fel de pur şi simplu ce conţine şi exprimă fiecare tablou. Să luăm spre exemplu subiectul „viaţă”: „un tablou mare, luminos, transmiţând în acelaşi timp căldură şi linişte, dar şi prezenţa a ceva straniu, imposibil de identificat, a unui rău gata oricând să se dezlănţuie... Era mult albastru, atît de mult, încât puteai spune cu siguranţă că asta e culoarea preferată a celui care a pictat această minunăţie, un alb pur, transmiţând ideea biruinţei străbătea de la un capăt la altul pânza, înăbuşind urletul de neputinţă al culorii negre bătând în retragere... Forme încărcând atmosfera de simţăminte şi gânduri, combinaţii de culori dând impresia unor porţi care se deschid sau închid la primul contact cu privirea, apoi purtarea aceasta printr-un prezent, o stare imposibil de imobilizat în legătura aceea dintre tablou şi cel ce priveşte, totul purtând spre un viitor a cărui realitate era exprimată de culoarea roşu sângeriu a unui sigiliu...” Dialogurile dintre vizitatori şi prezentatorii acestei expoziţii erau de obicei liniştite, majoritatea celor veniţi având siguranţa competenţei gazdelor, la prea puţine întrebări, cei care prezentau trebuind să îşi întărească răspunsul printr-un: „sunt sigur de asta, exact aşa mi-a explicat Maestrul, am fost de faţă când a lucrat la realizarea lui”. În rest, claritatea explicaţiilor, siguranţa şi felul în care prezentau tablourile, aduceau mulţumire şi încântare privitorilor. Cei care reveneau des, devenind îndrăgostiţi de tablouri şi de Autorul lor, la un moment dat trăiau surpiza schimbării din simpli vizitatori în oameni de-ai Casei. Şi numărul lor nu era unul oarecare... Cu timpul, însă, lucrurile s-au schimbat. Prezentatorii, care prin dragostea faţă de Pictor şi vizitatori şi-au transformat ocupaţia în artă, au îmbătrânit, retrăgându-se încet şi devenind fiecare câte un mic detaliu al vreunuia dintre tablouri: „linişte”, „zâmbet”, „atingere prietenească”, „odihnă”... Cei care le-au urmat, au încercat o vreme să se lupte ca totul să rămână aşa. Dar vizitele făcute Autorului tablourilor au început să se rărească, fără să înţeleagă cum s-a întâmplat, s-au trezit foarte îngrijoraţi de siguranţa tablourilor, de atmosfera din galeria de artă, de ţinuta lor (cu timpul, chiar „ţinuta” vizitatorilor a devenint obligatorie)... Explicaţiile lor referitoare la temele abordate de Pictor au devenit tot mai „diluate”(am aflat şi eu de la cei care la rândul lor au aflat de la Maestru...). Cei care au studiat cauzele celor întâmplate şi au încercat să dea un semnal de alarmă, au fost repede îndepărtaţi (din cauza lipsei de tact de care au dat dovadă, din cauza răutăţii celorlalşi sau din amândouă motive), fiindcă produceau panică şi asta nu aducea nici un bine personalului sau musafirilor. Cu toate astea, cei cu adevărat interesaţi de rostul şi mesajul galeriei, odată ajunşi în faţa vreunui tablou trăiau experienţa unei înţelegeri tainice, speciale, era ca şi când Maestrul însuşi era acolo prezentându-şi opera... Apoi lucrurile au luat o întorsătură şi mai ciudată. Considerate a fi prea valoroase pentru a fi expuse publicului larg, tablourile au fost mutate în camere speciale la care aveau acces doar prezentatorii şi uneori familiile şi prietenii acestora. În ultimul timp, chiar uşile acestor camere fiind prea rar deschise, cheile unora probabil rătăcindu-se prin nu se mai ştie ale cui buzunare. Dar nu era ceva de dorit să fii unul din prezentatori. Feţele lor purtau nefericirea de care le era bolnav sufletul... S-au împărţit chiar în diferite grupuri, socotind că fiecare deţine o mai mare autoritate în a reprezenta pe Maestru. În locul minunatelor picturi, în dreptul locului în care atârnau cândva acestea, au fost aşezate cărţi, casete, cd-uri, (păreri ale unor mai mult sau mai puţin cunoscători), copii palide ale adevăratelor tablouri, menite a explica celor noi veniţi mesajul transmis de Autor prin creeaţiile astăzi invizibile. Când se solicita vreo explicaţie, răspunsurile prea rar mulţumeau. Nesiguranţa, uneori aroganţa şi lipsa simpatiei faţă de vizitatori au făcut ca numărul acestora din urmă să scadă, insatisfacţia şi neînţelegerea transformându-se în ură sau dispreţ faţă de Cel care a rânduit totul... Dorinţa unora de a cunoaşte opera Pictorului, s-a transformat  în curiozitatea de a studia fenomenul social în plină desfăşurare, în cadrul expoziţiei.
                  De la ceea ce „am văzut cu ochii noştri şi am pipăit cu mâinile noastre” şi până la nesiguranţa unei „posibile variante”, de la „adevăr vă spun vouă astăzi”, la „asta e părerea mea”, drumul nu a fost foarte lung. Şi iată-ne aici, slabe ecouri ale ecourilor înaintaşilor noştri. Nu toţi au fost şi nu toţi sunt la fel. Cine nu se simte „atins” de subiect, poate să treacă liniştit mai departe. Soluţia pentru cei avizaţi de subiect? Întoarcerea la cel care este Autor şi deţinător al explicaţiilor de care lumea are astăzi nevoie, redescoperirea cheilor şi a camerelor, repunerea în ordine a tablourilor şi cât mai grabnica redeschidere largă a uşilor pentru toţi oamenii. Coste cât ar costa...     

ne-răspuns



„Cât de Sus e Cerul, cât de jos e Pământul?”

vineri, 10 septembrie 2010

inocență

liber fiind
omul bun scrie despre ploaie

scrie altfel decât omenirea

el nu știe să urască asfaltul
țigla frunzele
și nici măcar umerii trecătorului
pe care mor picăturile

prin ferestre
norii caută privirea omului bun
îi luminează noaptea cu fulgere
îl imploră prin tunete dureroase
adânci

săruturi imperfecte pe frunțile copiilor
știai că bunătatea nu are lacrimi
mâna albă a soției
deși bunătatea e ancorată în suferință

umbra omului bun
pansează  rănile vechiului parc
locuri din care copacii au fost smulși precum tumorile

de ce m-ai chemat

întrebarea ocolește orașul
bate la uși
în tablele geamurilor
dezlipindu-se din strânsoarea pumnului
degetele tremurânde arată
spre asfalt spre țiglă
spre frunze
spre umerii omului bun

joi, 9 septembrie 2010

Doamne, dacă-mi eşti prieten





Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.


Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.

                         autor: Spiridon Popescu

Extensie



„Câți din cei care scormonesc cu răutate în trecutul oamenilor, 
văd o omidă atunci când privesc un fluture?”

miercuri, 8 septembrie 2010

Fiecare zi

                  De acolo Isus a mers mai departe şi a văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis: „Vino după Mine”. Omul acela s-a sculat şi a mers după El. (Evanghelia după Matei, capitolul 9, versetul 9)

                  Nu ştiu cum a dormit acest Matei, în noaptea dinaintea chemării lui Isus. Şi nu ştiu care au fost gândurile lui în acea dimineaţă. Să fi fost o noapte obişnuită urmată de o dimineaţă oarecare? Ce ştiu, e că acest Matei, în ziua în care a fost chemat de Isus pentru a deveni ucenicul Său, era la locul lui muncă. Era un vameş oarecare, deşi avea ceva special: era pregătit pentru ucenicie. Ce înseamnă pregătirea pentru ucenicie în ziua de azi? Cred că o mare parte din oameni, ar da mult şi bine doar pentru a întâlni şi a rămâne câteva clipe alături de „idolii” lor. Şi asta chiar dacă idolii cu pricina strălucesc în domeniul care pentru persoanele respective e o „simplă” pasiune: sport, muzică, film, etc. Care ar fi preţul pe care ar fi de acord să îl plătească pentru a trăi alături de aceste personaje, câteva zile, luni sau ani? Pentru vremea în care trăia Matei, vameşul, pasiunile era altele. Industria „petrecerii timpului liber” nu era deloc avansată. Pentru Matei, cred eu, trăirea cu adevărat a vieţii a devenit o pasiune. A lua lucrurile în serios, a iubi oamenii, a se purta ca şi când Isus ar fi alături de El tot timpul, erau pentru el obiceiuri cultivate zi de zi. Ceea ce alţii găseau interesant şi adevărat în lecturile sau discuţiile lor, pentru Matei devenea ocazie de perfecţionare. În acelaşi timp, era „obligat” să exerseze bunătatea, iertarea, mila, toatea astea în timp ce lucra la... vamă. Cred că a reuşit să le împace pe toate, odată ce Isus la găsit acolo. Astăzi e una din zilele acelea pe care Dumnezeu ţi le-a oferit pentru a te îndrăgosti de viaţă, pentru a deveni pasionat de ea. Dincolo de toţi acei „trebuie”, care nu obosesc să îţi consume ce ai mai sfânt şi frumos în tine, acel „Vino după Mine!” a lui Isus, e singurul „trebuie” care merită ascultat. Lumea asta e plină de „Vino după Mine!”: de la reclamele ale căror personaje spun asta, până la omul care îţi cere ascultare, indiferent de domeniu. Diferenţa e că Isus îţi cere să Îl urmezi, într-un domeniu în care toate se cântăresc pe altfel de cântar: viaţa. Cât de simplu se scrie în Carte despre această fericită „păţanie” a lui Matei: Omul acela s-a sculat şi a mers după El. Fără întrebări, comentarii şi mai ales teamă? De fapt, Matei nu şi-a început ucenicia în acea zi. El era ucenic de multă vreme. Acum doar începea pentru el o altă etapă a uceniciei.De fiecare dată, în trecutul său, când era chemat să facă o faptă bună, să ajute pe cineva sau pur şi simplu să îndrepte cuiva privirea spre Cer, Matei nu făcea altceva decât să urmeze pe Isus. Îndemnul de a face binele, nu vine din inima noastră rea. De fiecare dată e un „Vino după Mine!”. Matei era obişnuit cu asemenea chemări. De aceea, „pur şi simplu” s-a sculat şi a mers după Cel care de multă vreme era Modelul şi Însoţitorul său în tot ceea ce făcea. Astăzi e doar o altă zi de „antrenament”. Astăzi poate fi greu. Dar dacă o singură dată ai ascultat chemarea, vei înţelege că fiecare zi petrecută departe de El, e o zi pierdută. Şi care poate fi câştigul unei zile pierdute?!

mica metodă



 „Cât din ceea ce numeşti tu adevăr crezi că s-ar schimba după o discuţie cu Dumnezeu? ”

marți, 7 septembrie 2010

Din copilăriile unui om mare

                 Prin credință Avram, când a fost chemat să plece în locul pe care avea să-l ia ca moștenire, a ascultat și a plecat fără să știe unde se duce. (Epistola către evrei, capitolul 11, versetul 8)

                 De ce Dumnezeu nu ne spune nouă, oamenilor, TOTUL? De ce ne-a lăsat ca suport pe drumul către Cer, credința, înaintea cunoștinței? Nu e greșit ca oamenii să pună astfel de întrebări. Dimpotrivă! Îndrăzneala nu este același lucru cu încumetarea. Limita dintre cele două este bunul simț. Dumnezeu a ales o cale simplă pentru călăuzirea oamenilor. Doar că pornind în înțelegerea lucrurilor de la întrebările de mai sus, acceptăm de la început ca fiind reală opoziția dintre cunoștință și credință. În această ecuație însă (fără să își dea seama?), omul amestecă câteva ingrediente care nu prea au legătură nici cu bunul simț, nici cu logica și nici cu luciditatea (mai degrabă cu sinceritatea, în unele cazuri): incapacitate, orgoliu, încăpățânare oarbă și posibil să mai fie și altele, având în vedere „natura” și categoriile căror aparțin cele trei. La fel ca în educarea copiilor (copiilor normali de către părinți normali), alegerea modelului educațional nu se face după criterii subiective, cum ar fi cheful părinților la ora 13, culoarea părului copilului sau rasa câinelui care latră în curtea vecinilor. Alegerea aceasta se face (dincolo de specificul cultural) în funcție de percepția realității și de eficiență. Percepția realității dictează „nivelul” de luciditate și acuratețea logicii, dar și folosirea ultimelor „descoperiri” în domeniu, iar în eficiența modelului se regăsește pur și simplu elementul dragoste. Practic, pentru o minte și o inimă (în sensul de centru al sentimentelor) soluțiile se impun. La fel cu acest model educațional. Având în vedere datele problemei și parcurgând corect pașii în rezolvarea acestei probleme, putem spune că soluția ni se impune. Astfel, în educarea copiilor, cunoștința și credința merg împreună, sunt de aceeași parte. Nu e normal ca un copil să își asculte părintele doar atunci când înțelege perfect de ce acesta a luat o anumită hotărâre. Discutăm aici de situația în care părintele e în „ordine”, adică e așa cum trebuie să fie un părinte. Chiar și atunci când cererea acestuia e una de neînțeles, ar fi corect din partea copilului, să asculte. Care să fie motivul ascultării în acest caz? Credința că părintele știe ce face sau cunoștința care explică situația? Putem vorbi și de cunoștință, dar în alt sens și anume, cel legat de cunoașterea unei persoane din acțiunile sale (autoritatea, în cazul nostru construită pe bunătate, dragoste, înțelepciune). Așa putem spune că un copil își ascultă părintele, fără să înțeleagă motivul luării unei decizii, dar cunoscându-și părintele și având încredere în el. Cam asta se întâmplă între creștin și Dumnezeu. Bineînțeles putem contesta alăturarea celor două situații: dar suferința din lume, răutatea, nesiguranța și toate ciudățeniile în prezența cărora trăim sub privirea unui Părinte Atotputernic?! În exemplul familiei descris ceva mai înainte, am putea introduce un nou element: pe lângă copilul bun, existența unuia care a luat-o razna (nu am spus rebel, tocmai pentru că eu însumi sunt înclinat spre... „rebeliune”, în sensul răsturnării valorilor false și ale tuturor îngrădirilor libertății, indiferent de „inovatorul” acestor îngrădiri). În acest caz, normalul s-a cam dus. Dar asta nu înseamnă că acel copil care este ok, nu va mai asculta de părintele său, având motiv neascultarea celuilalt. Considerând familia ca fiind una normală, relațiile dintre membrii familiei sunt „dictate” de dragoste. Nimeni nu vrea răul celui care greșeșește, deși atitudinea lui determină manifestări oarecum anormale ale dragostei. Până la urmă nici închisoarea nu e o manifestare a urii față de individ, atunci când prin acest mijloc se împiedică acțiunile antisociale. Dacă un copil nu mai vrea să asculte, nu înseamnă că dragostei părintelui față de acesta încetează. Ceea ce se întâmplă în lume, e chiar existența acestor două feluri de manifestări față de Dumnezeu. Și în această situație de neînțeles, atât pentru cei care vor să asculte de Dumnezeu, cât și pentru cei care nu mai vor să asculte, Dumnezeu are o singură soluție: încredere în iubirea și înțelepciunea Sa, bazată pe o cunoștință a persoanei Sale, dobândită din experiența vieții de până acum. Continuarea suferinței și răului în lume, nu se traduce prin acceptarea lor de către un Dumnezeu indiferent față de oameni, ci dimpotrivă, prin așteptarea și răbdarea lui față de oamenii care greșesc în judecarea Lui (părintele nu se grăbește să excludă din familie pe copilul neascultător. Faptul că acesta e COPILUL LUI, e o explicație suficientă). Știu, orgoliul spune „vreau să știu totul, nu suport să fiu tratat ca unul incapabil să înțeleagă”, deși în viața și în sistemul său de explicare a vieții sunt câteva necunoscute în dreptul cărora a înțeles doar că așa vor rămâne până la capăt, iar încăpățânarea zice „ei și ce dacă doare, voi încerca din nou, folosind aceeași metodă...”. Faptul că în lume sunt oameni netunși (vorbesc de cei care chiar au nevoie de această operațiune), nu poate contesta existența frizeriilor. Problema e undeva între ființa omului și reprezentarea frizeriei în mintea acestuia. Avram a ales să plece fără să știe unde (era de ajuns să știe cine este Cel care îl conduce) și acesta poate fi un răspuns clar la întrebarea: „se poate să trăiești prin credință?” Nu e vorba doar de un Avram decupat dintr-o Carte veche, e vorba despre toți cei care au reușit, iar numărul lor, cred eu, e suficient de mare ca să te ajute să crezi. Și chiar dacă nu ar fi fost nici un om a cărui viață să spună că se poate, asta nu ar putea contrazice Cuvântul Lui. Copilul nu are nevoie de multe cuvinte ca să înțeleagă. E suficient ca să-și privească în ochi Tatăl și totul devine... încredere.

de la minus la plus

Paul Valery:



„Cea mai mare libertate se naşte din cea mai mare rigoare.”

luni, 6 septembrie 2010

Șase pâini și trei pești...

                  Isus și-a ridicat ochii și a văzut că o mulțime de oameni vine spre El. Și a zis lui Filip: „De unde avem să cumpărăm pâini ca să mănânce oamenii aceștia?” Spunea lucrul acesta ca să îl încerce, pentru că știa ce are de gând să facă. Filip i-a răspuns: „Pâinile pe care le-am putea cumpăra cu două sute de lei (dinari), nu ar ajunge ca fiecare să capete puțin din ele.”Unul din ucenicii Săi, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: „Este aici un băiețel care are cinci pâini de orz și doi pești; dar ce sunt acestea la atâția?”(Evanghelia după Ioan, capitolul 6, versetele 5-9)


                  Astăzi Isus poate vedea aceeași imagine: o mare mulțime de oameni în necazurile, nefericirea sau poate în ceea ce numim noi, oamenii, bucurie și fericire, va merge înaintea Lui. Unii vor căuta rezolvări la problemele lor, alții doar vor căuta pe cineva cu care să își poată „împărți” necazul, care să îi accepte așa cum sunt, iar alții vor veni să Îi mulțumească pentru tot ce a făcut pentru ei. Indiferent însă de motivul veniri la Isus, fiecare din ei va avea o nevoie comună: răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea lor. Chiar și cel care îndrăznește să ridice pumnul către Cer, așteaptă un răspuns! Iar Isus vrea să fii părtaș la bunătatea cerească. De-asta întrebarea lui către Filip. Satisfacția omului care face binele... A celui care face binele așa cum se cuvine să fie făcut. Poate ești unul din ucenici, sau poate că ești unul din cei care are nevoie de hrană, sau poate că din toată povestirea de mai sus, astăzi ai harul de a te asemăna cu acel copilaș, care nu poate să țină pentru el „pachețelul” cu mâncare, în mijlocul unei mulțimi de oameni flămânzi. Nu știu dacă mai erau acolo oameni care aveau ceva de mâncare. Știu doar că atunci cînd a înțeles grija lui Isus pentru oamenii de acolo, această grijă a devenit grija lui! E ca și când ar fi spus, copilărește: „Bine, Doamne, sunt de acord că oamenii aceștia au nevoie de hrană. Tu pune tot ce ai, iar eu voi face la fel!” Iar Isus i-a răspuns așa cum doar EL știe să răspundă unui copilaș: „Bine, adu aici cele cinci pâini și cei doi pești și să ne apucăm de treabă. Astăzi vom „lucra” împreună și îi vom hrăni  pe toți cei prezenți aici!” Nu știu dacă băiețelul a fost singur sau a fost cu familia lui, iar dacă a fost cu familia lui, nu știu dacă a mai cerut voie părinților grijulii (spun grijulii, pentru că  s-au gândit și la ce vor mânca dacă vor merge la acea întâlnire) sau pur și simplu a luat coșul și a alergat să îl ducă lui Isus. Ce știu sigur, e faptul că Isus nu a desconsiderat gestul lui copilăresc. Mai degrabă l-ar fi dezamăgit omenescul gest al ucenicilor care numărau banii ca și când felul atent de a număra ar fi contribuit la înmulțirea lor... Și astăzi vei întâlni oameni aflați în diferite nevoi. Și astăzi „foamea” de Dumnezeu e la fel de mare ca și altădată. Aceste nevoi sunt uriașe dacă stai să numeri cât poți să dai tu pentru a ajuta. În toată „acțiunea” de a face bine (de miloși care stau pe margine și trec mai departe... e plin pământul. Acești oameni plâng nu de mila omului în nevoie, ci mai degrabă de cum s-ar simți ei dacă ar fi în acea situație) este un punct critic. Un punct în care înțelegi clar că e vorba despre alegere. Pe de o parte, vei putea calcula: prea mulți oameni în nevoie, ajutorul tău ar fi o contribuție neînsemnată, atât de puțin în buzunarul propriu, atâția oameni care nu fac bine, deși ar putea face, „păcatul” sau prostia oamenilor sunt cauzele necazurilor lor (dacă ne-am aduce aminte de felul acesta de judecată, atunci când suntem noi în necaz...) și multe alte motive de a sta deoparte; pe de altă parte (aici nu intră multe motive din cele care nu fac cinste unui om bun: dau ca să primesc, dau ca să fiu mântuit, dau ca să vadă lumea, etc.), pentru a face binele, Isus și acel copilaș ne dau un singur motiv: oamenii aceia au nevoie. Pentru un om cu suflet nobil, așa cum devin cei care umblă cu Isus, nevoia unui om e un motiv suficient pentru a acționa. Știu că nu e simplu să faci binele. Și dacă îl faci singur, în curând te vei simți obosit. Mergi împreună cu Isus, învață să umbli cu EL și atunci a face bine va deveni la fel de natural ca și a respira. Fiecare din noi e chemat să devină asemenea Lui. Și fiecare e chemat să devină asemenea unui copil, care dincolo de calculele matematice riguroase care le însoțesc faptele, are o inimă ce nu poate sta deoparte când e vorba despre a ajuta, bunătate, Dumnezeu... Astăzi fiecare din noi avem ocazia de a trăi bucuria acelui copilaș, care în drumul lui spre casă, ducând cu el un coșuleț în care se găseau șase pâinișoare de orz și trei pești, putea să spună oricui îi ieșea în cale, că viața e o minune și că nimic nu e întâmplător.   

sâmbătă, 4 septembrie 2010

altfel de... inimă

Psalmi 27:8


„Inima îmi zice din partea Ta: „Caută Fața Mea!” Și fața Ta, Doamne, o caut.”

vineri, 3 septembrie 2010

Un om de neînlocuit

                 Cât de mult contează prezenţa ta acolo unde eşti acum? Oamenii au „inventat” o vorbă nefericită: „nimeni nu e de neînlocuit”. Şi cât de bine a prins această sămânţă a nimicniciei şi anonimatului în pământul oricum uscat al atâtor inimi... A spune că  „nimeni nu e de neînlocuit”, e acelaşi lucru cu a spune că „nu există pentru tine nici un loc special în lumea asta”. Pentru că oriunde ai fi şi oricât de bine ţi s-ar potrivi locul acela, trebuie să înţelegi că nu locul e făcut pentru tine, ci tu eşti făcut pentru loc. Egoism înseamnă om pregătit pentru un loc. Câteva exemple: „persoana care va fi perechea mea în dragoste, va trebui să aibă (de la caracteristici fizice şi până la bunuri materiale), va trebui să ştie (de la activităţi practice, până la educaţia dovedită de diploma de studii), va trebui să fie (bun, descurcăreţ, tandru, etc). Când întâlneşti acea persoană (sau ţi se pare că întâlneşti) începi să vezi care îi sunt pretenţiile. Dacă eşti de acord cu ce îţi cere, gata, îl... angajezi şi eşti la rîndul tău angajat! Exact! Îl angajezi pe postul vacant de persoană iubită. Nu ţi se pare că felul acesta de a acţiona e acelaşi cu ceea ce se cheamă astăzi „angajare la locul de muncă”? Dacă după un timp persoana nu mai „dă randament”, iar tu nu mai eşti fericit, nici o problemă... mai sunt atâţia la poartă, care abia aşteaptă să ia postul! Interesant! Dacă astăzi se discută despre cum îţi întocmeşti CV-ul ca să prinzi postul bun, în ceea ce numesc oameni dragoste, e bine să ai „CV-ul” completat cu mare atenţie. Fiecare detaliu contează! Şi mai ales, unul din sfaturile importante, nu contează cine eşti tu, trebuie „să fii” cu cea ocazie, cel care e căutat de celălalt! Dacă există sfaturi pentru angajare, există o mulţine de sfaturi pentru... cum să reuşeşti să angajezi pe postul de iubit pe cineva care... se pricepe”. Şi dacă astfel funcţionează ceea ce mulţi oameni numesc cu sfinţenie „dragostea”, cât de „jos” se poate merge când e vorba despre altfel de relaţie? Dacă în lumea noastră există un loc după care omul trebuie să se modeleze pentru ca toate să meargă bine, la Dumnezeu lucrurile merg altfel. În Evanghelia după Ioan, cap.14, Isus le spune ucenicilor: „Merg să vă pregătesc un loc...” În adevărata dragoste lucrurile stau astfel. Ceea ce trebuie să te preocupe e formarea ta de om care să ştie şi să poată la momentul potrivit să dea totul pentru ca omul de lângă el să simtă că este de neînlocuit. Altfel spus, trebuie să învăţăm să iubim şi să ne ştim lăsa iubiţi. De multe ori, acest „a iubi” nu se învaţă în familie şi în nici un caz nu se moşteneşte ereditar. Ştiu, oamenii se tem că vor sacrifica degeaba. Chiar şi aşa, în riscul ăsta e singura şansă de a trăi adevărata dragoste. Doar o asemenea dragoste e de la Dumnezeu şi poate fi susţinută mai departe de către Dumnezeu. Isus le spune ucenicilor mai departe: „După ce v-am pregătit un loc (în termenii de astăzi le-ar fi spus: Un loc al vostru, personalizat, în care tot ce se găseşte e al tău, aşa cum l-ai dorit, l-ai visat, l-ai ştiut undeva în inima ta toată viaţa), Mă voi întoarce să vă iau cu Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi”. Dumnezeu nu are în cer locuri goale care trebuie umplute cu oricine, pentru că altfel e cerul pustiu. Dumnezeu a creat locuri speciale pentru fiecare om. Pentru că în inima lui de Dumnezeu, nici un om nu poate fi înlocuit.  

joi, 2 septembrie 2010

sinceritate?

R. Descartes:


„Cel ce iubește adevărul, trebuie măcar o dată în viață să se îndoiască de toate.”

Mergi și vezi cu ochii tăi!

                  „Veniți de vedeți”, le-a zis El. S-au dus și au văzut unde locuia; în ziua aceea au rămas la El. Era cam pe la ceasul al zecelea.  Evanghelia după Ioan, cap. I, vers.39

                  Nu știu cum ai început ziua. Care au primele lucruri care ți-au venit în minte? Unele pe care abia aștepți să se întâmple sau făceau parte din cele care înnourează ziua de dimineață? Doi dintre apostolii lui Isus,  pot să ne recomande rețeta lor perfectă, pentru o zi  a lor perfectă. Știu, acest „perfect” e uneori grozav de dezamăgitor, dar aici e vorba despre un „perfect”... perfect! Într-o zi oarecare (atenție, lucrurile mari se întâmplă în zile normale!), acești doi oameni L-au văzut trecând, pe Isus. Au auzit câte ceva despre El, dar azi s-au gândit să verifice cele auzite. Astfel, s-au dus la Isus, întrebându-L: „Unde locuiești?” Acest, „unde locuiești” cuprinde mult mai mult decât pare la prima vedere. Cel care ești tu, e mult mai mult decât imaginea ta de la serviciu, chipul zâmbitor de la biserică, omul de pe stradă sau cumpărătorul din magazin. Omul care ești tu se poate vedea cel mai bine în camera ta, în locul tău preferat, în gândurile tale și după cum ne spune Cartea, cel care ești tu, e omul ascuns al inimii. La întrebarea ucenicilor, Isus a răspuns simplu: „Nu am ce să ascund, veniți și vedeți cu ochii voștri, cine sunt Eu. De fapt, pentru voi am trecut pe aici...” Iar acești doi oameni, au mers la Isus și nu au mai plecat niciodată de lângă El. Nu cred că și-au mai amintit planurile făcute de dimineață pentru ziua aceea. Totul a fost altfel! Și nu un altfel oarecare, ci acel altfel pe care fiecare om îl simte ca fiind al Său! Astăzi va trece iar pe lângă tine. Nu te va plictisi cu povești lungi, nici nu va fi  enervant de insistent. Doar că privind la El, vei înțelege dragostea care te cheamă. Și totul va fi altfel. Mergi și vezi cu ochii tăi! 

miercuri, 1 septembrie 2010

Pe unde trece drumul către Cer?


                Numele lui era Iona. Știm despre el că a fugit de responsabilitatea lăsată pe umerii lui de către Însuși Dumnezeu . Crezi că e o încumetare să faci altfel decât îți spune Dumnezeu? Sunt convins că și Iona a crezut la fel. Și totuși a făcut-o. Ce înseamnă libera alegere în cazul lui Iona? Dumnezeu apare la un moment dat, îi cere lui Iona să meargă la Ninive, o cetate deloc prietenoasă față de concetățenii acestuia și să ducă acolo o solie. Ce ar fi însemnat liberă alegere pentru Iona? Să spună „da” sau „nu” și apoi să facă întocmai cum a spus? Ei bine, iată ceea ce trebuie explicat, pe scurt: Iona vrea să plece la Tars, în nici un caz la Ninive, iar Dumnezeu pur și simplu nu vrea să îl lase! Doamne, dacă bietul om a ales așa... Dumnezeu trimite furtună pe mare, cei din corabia în care călătorește Iona își dau seama de legătura dintre furtuna aceea năpraznică si prezența lui Iona la bord și astfel Iona ajuge în mare. Te-ai gândit vreodată ce mare binecuvântare ar fi pentru tine să fii înghițit de o balenă? Nici eu! Nici măcar Iona nu cred că și-a desfătat imaginația cu așa experiență. Dar totuși, de ce nu îl lasă Dumnezeu pe Iona să plece oriunde, ci îi întoarce pașii spre Ninive? Îl întoarce din drum și Iona se vede nevoit să plece acolo unde i-a cerut Dumnezeu să plece. Experiența creștină poate fi înțeleasă ca interacțiune între voința unui Dumnezeu salvator și voința unui om nedesăvârșit, nehotărât chiar, dar care imploră mereu salvarea pe care o poate da Dumnezeu. Iona nu cred că era un oarecare. Avea „înțelegerea” lui cu Dumnezeu. De-asta a și venit Dumnezeu la el cerându-i să plece la Ninive. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, Iona probabil că ar fi fost un om bun în ale cărui rugăciuni se putea întâlni inclusiv cererea de felul „Doamne, vreau să fiu copilul tău, trimite-mă oriunde vei vrea...”. De ce nu a înțeles Dumnezeu că rugăciunea lui Iona era de fapt „trimite-mă oriunde, dar nu la Ninive”? Pentru că mica rugăciunea conținând excepția, era acoperită de marea rugăciune a unui suflet care se voia aproape de Dumnezeu. Ce lecție îl aștepta pe Iona la Ninive? Cât de departe mergeau în mintea lui Iona frumusețea și bunătatea lui Dumnezeu? Dar cum putea să înțeleagă acest Iona bunătatea Dumnezeului evreilor față de cei care au făcut atâta rău Israelului? Poate că asta era una din învățături: Dumnezeu nu a cerut Israelului să Îl închidă în Templu pentru ca nimeni să nu mai poată beneficia de ceea ce însemna Dumnezeu. Dumnezeu e și Dumnezeul catolicilor, dar nu e doar Dumnezeul catolicilor. Dumnezeu e și Dumnezeul ... (pune ce vrei în paranteză), însă nu e doar Dumnezeul ... (am ales catolici absolut la întâmplare) Cu cât ești mai aproape de Dumnezeu, cu cât sunt mai multe experiențele  trăite alături de El(de unele dintre ele ne temem cumplit...), cu atât ar trebui să ne asemănăm Dumnezeului nostru în gânduri, simțiri și fapte. Cu cât ne chinuim să ridicăm zidurile ca să nu ne fie „furat” Dumnezeul, cu atât mai mult ne vom îndepărta de scopul lui Dumnezeu pentru noi. În care din cazuri ar fi câștigat mai mult acest Iona? Dacă ar fi fugit la Tars, „departe de fața Domnului” sau dacă ar fi mers la Ninive acolo unde a fost trimis? Uneori rugăciunea de mulțumire față de ceea ce ni se întâmplă se ridică din inima noastră către Dumnezeu doar după ce am înțeles și am simțit cât de bine e că Dumnezeu ne-a trecut prin acea experiență. Se poate vorbi de încredere în acest caz? E clar că Iona a fost un încăpățânat. Desigur, nu unul oarecare, ci unul din „încăpățânații” Domnului. Era a Lui, de-asta a și apelat la el atunci când a fost nevoie. Ce e mai greu pentru un părinte iubitor: să se „țină” de capul unui copil îndărătnic pentru a-l învăța lecții utile despre și pentru viața lui sau a-l lăsa de capul lui dacă tot nu vrea să facă ceea ce i s-a cerut? Când se termină răbdarea dragostei? Ce se poate spune despre Dumnezeu, legat de sfârșitul lumii? Că s-a sfârșit răbdarea lui Dumnezeu? Cred că mai degrabă putem vorbi despre un moment când nici o încercare a lui Dumnezeu de a schimba în bine viața vreunui om, nu ar mai însemna nimic. Altfel spus, din procesul comunicării a dispărut receptorul. De ce se ține Dumnezeu atât de strâns de Iona? Pentru că în dragostea Lui nu poate face altfel, deși acest altfel pare a fi mai simplu. Da, dar liberul arbitru? Voința lui Iona, exprimată prin „dialogul” interior al acestuia cu Dumnezeul lui este de fapt legitimarea faptelor lui Dumnezeu. Prea multe priviri au rămas ațintite asupra unui om înghițit de o balenă, când de fapt minunea consta în altceva: în bunătatea unui Dumnezeu care înțelege rugăciunea lui Iona din însăși neputința acestuia, simțind dincolo de încăpățânarea, lașitatea sau indiferența lui. Ești unul care ți-ai predat viața lui Dumnezeu? Aștepți și tu porunca Domnului? Care e echivalentul lui Ninive pentru tine? Ești unul din cei care au plecat, dar nu acolo unde i-a trimis Dumnezeu? Dacă da, înțelege rostul furtunii, lipsa de alternativă a oamenilor de lângă tine în această furtună și binecuvântarea „balenei”, indiferent de chipul pe care i-l va da Dumnezeu. Îmi amintesc de iritarea și indignarea copilului care rugându-și tatăl, profesor de chimie, să îl lase să se „distreze” făcând experiențe în laborator, a primit drept răspuns din partea acestuia o listă cu cărți care trebuiau citite. A refuzat profesorul cererea fiului său? Deloc. Dumnezeu nu e dintre aceia care acceptă orice, iar apoi vine să își ceară scuze că nu fost atent la ce I s-a cerut... Mântuirea însemnă, pe lângă alte definiții, faptul că Dumnezeu duce în Cerul fără păcat, un om care a păcătuit de nenumărate ori, deși s-a hotărât tot de nenumărate ori că nu va mai păcătui. Când i-am spus lui Dumnezeu că vrem să mergem acasă, nu e nici o mirare că ne-a trimis lista cu „bibliografia”. 
                 Dacă ar fi știut Iona dinainte povestea despre sine, ar fi mers la Ninive atunci când a fost trimis? Sfârșitul cărții spune că nu. De ce? Pentru că Iona avea un singur plan legat de Ninive: distrugerea, moartea și în nici un caz alegerea mântuirii și fericirii de care avea parte Israelul. Pericolul înaintării pe o astfel de cale? Israelul poate reprezenta pentru Iona totalitatea alegerilor și simpatiilor lui. Dar atitudinea lui poate însemna până la urmă, așezarea în balanță a lui Dumnezeu și a Israelului. Iar atunci când Dumnezeu încetează să fie totul, Israelul nu mai poate însemna mare lucru. Ascultarea înseamnă recunoașterea faptului că nu putem fi nici mai buni și nici mai drepți decât Dumnezeu. Garantarea libertății omului de către Dumnezeu, nu trebuie confundată în nici un caz cu părtășia lui Dumnezeu la autodistrugerea omului. Pentru că Dumnezeu este dragoste. Iar pentru unii din noi, drumul către cer trece prin Ninive...

de grija grijilor

Alfred Adler:


„Cel mai mare pericol în viață este să îți iei prea multe precauții.”