joi, 12 august 2010

Și dacă Dumnezeu nu vrea moartea lui Goliat?

     Se spune că în tabloul David și Goliat, al lui Caravaggio, figura lui Goliat reprezintă autoportretul artistului. Caravaggio ar fi putut glumi. Sau nu! La urma urmei toți suferinzi se transferă în „pielea zdrențuită” a lui Iov, deși la o cercetare mai atentă stau într-o piele destul de lustruită... La fel cu povestea luptei dintre David și Goliat. Câți dintre cei care am citit întâmplarea ne-am identificat cu... Goliat? Bineînțeles că nu e locul unei discuții despre sinceritatea lui Caravaggio. Artistul are voie să încerce, criticii la rândul lor având grijă să spună ceea ce ar fi trebuit să exprime artistul ca să dea bine curenților vremii sale... Dar să ne întoarcem la David și Goliat. În ce îl privește pe David, Cartea l-a poziționat în lumina limpede și caldă a binelui. Cum să nu simpatizezi cu acest om! Goliat, îmbrăcat în toate aramele posibile, avea și cercel (convingere personală), dacă ar fi trăit în zilele noastre ar fi venit călare pe motor, în căști i-ar fi sunat un rock din cele mai grele... Și ce-i cu asta, ar spune unii? Nimic, zic eu că. Și asta nu ar însemna mare lucru înspre negativizarea personajului, dacă la sfârșitul întâmplării nu ar fi vorba despre moartea (rușinoasă?) a lui Goliat. Cum să te mai lipești de personaj? Eventual să îl memorezi cu grijă pentru asemănarea unora cu el. De acord până aici? Corect, nu aștept un „da” sau un „nu”. De ce a murit Goliat? Ce nu a înțeles? Și mai mult, cine ar fi trebuit să îi explice despre cele văzute și mai ales despre cele nevăzute? Rostul Israelului nu era nenorocirea popoarelor așezate în calea ascensiunii lor, așa cum „Domnul nu dorește moartea păcătosului”. E drept că acest Goliat s-a cam pus de-a curmezișul și a insistat în ce privește moartea sa. Timp de 40 de zile a provocat Israelul la luptă... dreaptă. Îmi place povestea asta cu lupta dreaptă și mai ales felul în care se calculează „dreptatea” ei. Expresie des folosită: „ești tare, hai, față în față, așa e corect!” Cred că fiecare spune lucrurile astea doar în cazul în care simte un avantaj cât de mic față de cel provocat. În ce privește poporul lui Dumnezeu, nici o luptă nu ar fi fost dreaptă pe tărâmul de care vorbea Goliat. Pur și simplu, războiul nu era rostul lor. De-asta și felul în care David îl omoară pe Goliat. Un puști, o pietricică și o praștie. Iată ceea ce altfel spus ar fi însemnat: ori întâmplare (vai de ea probabilitate), ori nimic omenesc în această luptă. Dar Dumnezeu unde a stat în tot timpul ăsta? Chiar dacă în primele zile a tăcut, lăsând ambele părți să vadă ele însele de ce sunt în stare (Goliat de o nesimțire uriașă, alimentată de un Israel de o lașitate și necredință grozave), iar apoi începând comunicarea cu fiecare dintre cele două părți. Goliat a murit ucis de împietrirea inimii lui după ce a spus „Nu!” încercării lui Dumnezeu de a discuta altfel. Cine a pierdut din toată povestea? Presiunea grupului și a situației pe care ai creat-o (halal verb, deșteaptă conjugare) tu însuți. Cât de departe poate merge dezacordul cu propriul grup? Depinde de subiectul dezacordului, important sau nu pentru grup, de statutul tău în acel grup vizavi de statutul celui cu care ești în dezacord, de împrejurări, în sensul că ai prins tocmai momentul în care nu prea strălucești în ochii celorlalți, de cât de mult s-a discutat pe marginea subiectului, chestiune de saturație, grămezi de argumente pro sau contra cu greutăți relativ egale... Când ar fi fost momentul pentru Goliat să renunțe? Și care era plata? Dar dacă învingea tabăra israeliților doar prin efortul propriu? Ehee, să vezi atunci considerație! Ce a pierdut? Totul! Cum arăta situația în cealaltă tabără? Hmm, timpul de pace nu ar trebui să fie vremea laudelor! Cum se priveau unii pe alții vitejii lui Israel în timpul strigătelor lui Goliat? Așa e, nu se priveau... Ce făcea regele în timpul ăsta? Mare lucru nu, oricum nu prea știa cine este Dumnezeul cu care se lupta de fapt Goliat. Posibil că și-a admirat armura, dacă tot ce a putut să îi dea lui David din cele prețioase lui, a ales tocmai asta. Goliatul de astăzi se numește ateu, indiferent de grupul căreia crede că îi aparține (inclusiv biserică, organizație, cult...), s-a înarmat cu logică și are în tolbă câteva întrebări „ucigătoare”. Are o imagine consistentă purtând pe ea sigla unei școli valoroase. Când nu mai poate rezista presiunii luptei dintre Dumnezeu și sufletul său, se repede la religie și începe să dea cu ea în toate părțile. Îl deranjează pe Dumnezeu faptul că Goliat îi „ascunde” pe toți cei care în Numele Lui au ieșit la luptă, fără a cunoaște însă Numele Lui? Câtuși de puțin! Glasul batjocoritorilor încetează doar atunci când e degeaba. Marea pierdere în lupta dintre atei și reprezentanții falși ai religiei (pe nedrept numită așa), este pierderea sufletelor ateilor care nu au țintit acolo unde trebuie. Dacă Goliat ar fi acceptat lupta cu Dumnezeu și cu propriul suflet, de la început, în deplină sinceritate, cred că altul ar fi fost sfârșitul luptei. Dacă ateii sunt în stare să învingă uriași filosofi ai creștinismului, sunt neputincioși în fața credinței din sufletul curat al copiilor. Dacă Goliat ar fi lăsat la o parte mândria și armele, David ar fi fost voios să îi spună uriașului cine este Dumnezeu. Dar ce purtare să mai aibă omul, când pentru el, Israel însemna un popor de lași, iar David o soluție disperată? Cât de complicat a trebuit să fie pentru el să înțeleagă că David nu a fost niciodată în tabăra spre care își arunca el supărarea? Nu Dumnezeu a dorit moartea lui Goliat. Goliat a fost doar una din victimele întunericului vremii sale.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu