marți, 17 august 2010

Dragostea ca regăsire

              Divorțul nu e o soluție. De fapt, nu e o soluție pentru un anume fel de om. Și asta pentru că divorțul nici măcar nu e echivalent cu despărțirea. Sau apare mult timp după despărțire, sau apare ca o ruptură dureroasă și deloc naturală înaintea despărțirii. Considerând divorțul ca o rupere a „contractului civil” al căsătoriei, care să fie inversul despărțirii? Îndrăgostirea? Dragostea însăși? Complicat! Și iată de ce e complicat: nici un om nu a iubit fără să îl implice și pe Dumnezeu în dragostea lui. 
              O primă zi a lui Adam pe această planetă. Mi-e greu să mi-l imaginez altfel decât după o trezire „grea”(trezire pentru că mi-e greu să mi-l imaginez ca venind de nicăieri și „grea”, calculând infinitul de dinaintea trezirii ca un timp de somn destul de lung...), frecându-și ochii la prima întâlnire cu lumina, căscând ușor, apoi întinzându-se leneș într-un melodios șir de pocnituri ale încheieturilor... Da, e greu să te uiți la un om și să nu îl faci părtaș la toate caracteristicile vieții secolului în care trăiești. Nu știu cum au fost primele clipe din viața lui Adam. Cert e că prima persoană pe care a văzut-o, cu care a vorbit și căreia i-a zâmbit ca răspuns la zâmbetul primit, a fost Dumnezeu. Și tot fără să înțeleg prea mult, îl privesc pe acel Dumnezeu care înțelege singurătatea lui Adam. În toată rânduiala Creației, omul avea un loc special. Avea chiar posibilitatea să îi placă sau nu locul lui în această Creație. Greu de crezut că Adam a trăit un sentiment de singurătate... Știu doar ca la un moment dat, Dumnezeu a înțeles în dreptul lui Adam, că dacă totul rămâne așa, omul va fi singur, iar ăsta nu e un lucru bun. Nimic altceva decât gestul unui tată acordând fiului dreptul la viața lui. Cine fost Eva? Parcă prea mulți au privit la coasta lui Adam pentru descrierea Evei. Osul cu pricina cred că vrea să vorbească mai mult despre ceea ce leagă omenirea, despre cât strânsă e acea legătură pe care unii oameni se chinuie, fără a înțelege, să o lărgească. Aceasta cred eu că a fost marea binecuvântare a lui Dumnezeu, în ce privește viitorul împreună al celor doi. Putea să dăruiască lui Adam o Eva pe placul gusturilor lui și Evei un Adam desăvârșit. Doar că Dumnezeu avea în vedere mai mult decât doi oameni împreună. E vorba de ceea ce se „chinuie” oamenii să înțeleagă și să descrie de ceva vreme... : dragostea. Prin dăruirea Evei lui Adam, Dumnezeu nu i-a dat acestuia înapoi coasta, ca să dea bine la număr (crezi că s-a gândit vreodată Adam la cât de bine era când avea mai multe coaste?), i-a dat ceea ce avea nevoie ca să fie complet: o ființă căreia să se dăruiască. Singurătatea nu înseamnă lipsa cuiva care să își slujească. Mai degrabă singurătatea de care l-a ferit Dumnezeu pe Adam e lipsa cuiva pentru care merită să trăiești. Actul de „căsătorie” oficiat de Dumnezeu la nunta primilor oameni a avut ca țintă „unirea” lor într-unul singur. Acum se putea vorbi de om. Urmează nenorocirea venită prin păcătuire. Eva e cea care greșește. Pe Adam Dumnezeu l-a învățat înțelesul cuvintelor: a păzi, rău, bine, moarte și toate cele aparținând unui dicționar al cuvintelor fără reprezentare în lumea Edenului. Nu știu dacă în dicționar exista cuvântul „despărțire”. Un fel de: „Adam, tu ești soțul Evei, dar dacă se întâmplă să îți greșească, să te supere sau pur și simplu dacă te-ai plictisit, tu să stai liniștit, EU voi continua Creația pentru tine, evident, până vei rămâne fără coaste...” (unul din rolul coastelor, pe lângă cel de protecție a tot ce este pe-acolo, este să ne ajute să arătăm ca oamenii... Cu cât mai multe Eve, Adam arată din ce în ce mai puțin om). Nu cred că Adam a avut alternativă și asta nu în sensul de a fi condamnat la Eva! Așa era construită viața lui, în concordanță cu valorile morale, cu rostul lui în viață, practic „a fi unul” însemna prezența Evei în tot ce însemna Adam și a lui Adam în tot ce însemna Eva. De ce nu a părăsit-o Adam pe Eva atunci când a păcătuit? Tocmai, pentru că ruperea lui Adam de Eva nu ar fi însemnat despărțire, ci divorț. Avea un motiv „întemeiat”, dar nu întemeiat pe ceea ce însemna baza vieții lui. Urmărit până la ireductibil, motivul lui Adam pentru divorț însemna EGOISM. „A greșit, treaba ei. Eu rămân cu Dumnezeu și cu viața în Eden. Voi fi fericit în continuare...” Dar fără căderea în păcat nu putem vorbi de egoism. Ce putem spune despre Eva întinzându-i lui Adam fructul oprit, din care tocmai mușcase? Eu nu pot spune nimic, bazat pe orice ai numi cât de cât imaginație obiectivă... Știu doar că rămânerea lor împreună a fost posibilă prin jertfa lui Isus. Și ca un argument pentru rămânerea oamenilor împreună: Isus, al doilea Adam (prin Adam înțelegând reprezentantul omenirii) rămânând legat de omenirea după căderea în păcat. E doar felul lui Dumnezeu de a arăta prin lucruri văzute, câte ceva din cele nevăzute ale lui Dumnezeu. Urmează apoi o trăire a lui Adam, păcătuind (gândindu-se la binele celuilalt?) alături de o Eva care păcătuiește... Și mai putem privi la Isus, care fără să ne poată explica dragostea pentru omenire, se face una cu păcatul pentru ca Adam și Eva să se poată întoarce acasă. Adam, Eva și o dragoste trăită într-o lume în care dragostea e imposibilă pentru oameni. Și totuși,... veți spune. Da, dragostea există tocmai pentru că Dumnezeu a părăsit Edenul însoțindu-i pe cei doi. Dumnezeul care a „trăit” dragostea dintre Adam și Eva, continuă să facă asta în viețile noastre. Fiindcă dragostea omului care Îl recunoaște pe Dumnezeul Cărții (dincolo de întunericul „bisericii”, dincolo de pedepse și de vorbele oamenilor răi care îndrăznesc să vorbească despre bine) e și rost și vindecare, e și trăire cu Dumnezeu pe drumul înapoi spre casă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu