marți, 3 august 2010

Dovada



„...și pe aproapele tău, ca pe tine însuți!”

       Cunoașteți povestea samariteanului milos. Faină, ați putea spune, dacă ați citit-o în viteză. Pentru cineva care a citit cu toți ochii și cu chef de a înțelege cele scrise acolo, povestea e o bombă gata să spulbere cel puțin două metehne ale sufletului uman contemporan. Dar să trec și povestea aici, pentru cei care au probleme în a folosi sursa:

       „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, cari l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravãn, au plecat și l-au lăsat aproape mort.
Din întîmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot şi, cînd a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un Levit trecea și el prin locul acela și cînd l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi cînd l -a văzut i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile, și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l -a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, cînd a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i -a zis: ,,Ai grijă de el și orice vei mai cheltui îți voi da înapoi la întoarcere”

       Pilda a fost folosită de Isus pentru a răspunde la o întrebare absolut îndreptățită, pusă de un evreu (la ora aceea evreii erau sub ocupație romană). Oamenii, aproape toți, ar fi de acord că nu e bine să îți urăști semenii. În ce privește iubirea de oameni, părerile sunt binișor împărțite. O parte a omenirii trebuie iubită (în sensul general folosit pentru dragoste), iar cealaltă parte să fie mulțumită cu accepțiunea asupra dragostei ca abținere de la a face răul… A iubi, în cazul ăsta, nu înseamnă nicidecum a-ți încurca existența cu fapte pe care nu ești dator să le faci. M-am gândit serios care sunt „categoriile” de oameni pe care i-aș ajuta cu plăcere. Ați încercat să faceți asta? E destul de interesant. Și periculos, bineînțeles, în măsura în care contează ce gândești. Dacă ești doar unul din cei pentru care a fi sincer e totul, exercițiul e degeaba. Dacă reușești să te pui în locul samariteanului din povestire, înseamnă că stai bine cu imaginația. În primul rând, locul prin care trecea nu era unul deloc sigur (pentru specialiștii în autoapărare, exercițiul arată altfel… ), ceea ce înseamnă că viteza de trecere pe acolo, cu cât mai mare, cu atât mai bine. Primul ajutor pentru cineva care a avut parte de o bătaie seriosă, nu e în nici un caz o activitate plăcută (posibil să se ridice imediat prejudecăți de felul: lasă că nu a luat-o degeaba! Uite, eu de pildă, niciodată nu am pățit așa ceva…). În al treilea rând omul care avea nevoie de ajutor aparținea categoriei pe care samaritenii nu o simpatizau (și invers, samaritenii făceau parte din categoria deloc simpatizată de către evrei). Una din diferențele semnificative dintre cei care au mai trecut pe acolo și samaritean, e legată de activitățile în care erau prinși la acea oră. Samariteanul era în călătorie, în timp ce preotul și levitul din poveste erau ocupați cu chestiuni zilnice. „Intervenția” l-a costat pe samaritean o zi întârziere. Ce pierdea samariteanul dacă nu ajuta? Ce a câștigat ajutând? Dincolo de calcule de felul ăsta începe viața. Iar întrebările vor lua un curs normal, omenesc: Ce pierde omul dacă nu îl ajut? Ce câștigă dacă îl ajut? Întrebarea în urma căreia e spusă pilda: Cine e aproapele meu? Întrebarea pusă de Isus după ce spune pilda: Cine a fost aproapele celui căzut? Alternative la cele două metehne sufletești pomenite cândva: 1. nevoia omului la care pot eu răspunde (și cu siguranță pot face multe când iau viața în serios) face ca acesta să treacă de orice împărțire pe categorii pe care o pot eu face; 2. devin aproapele celui de lângă mine atunci când îmi „iau timp” ca să îl înțeleg. E degeaba dacă felul în care aleg să ajut nu împlinește nevoia lui. S-ar putea să mă facă pe mine să mă simt mulțumit, dar asta nu e nimic. Experiența lui Isus în ce privește ajutorul: e gata să ajute chiar în condițiile în care nu se va ști niciodată despre fapta lui. Cred că rostul nostru ca oameni în această viață e tocmai devenirea. Trăim timpuri în care „cel care își așteaptă aproapele” poate fi întâlnit mai des decât cel fericit... Să nu obosești niciodată făcând binele, asta da specializare cât pentru toate cursurile din lume. Binele, ca fel de a fi. Ce l-a făcut pe samaritean să se oprească? Am o singură explicație: neputința de a trece pe lângă cel care are nevoie de el! Ce este acel ceva care creează neputința? Nimic din ceea ce se poate calcula. Totul e alegere. Pentru început, o privire atentă la tine. Apoi, o privire atentă la El. Mai apoi, privind la hangiul din poveste, putem învăța ceva despre omul milos: prin fapta lui îi îndeamnă și pe ceilalți la bunătate. Privind la tine, ce se întâmplă în inimile celorlalți? Orice ai face, influența există.
       „Cine a dat dovadă că este aproapele celui căzut?” Din frumusețea Omului Bun care a pus întrebarea: nu a vrut să dovedească nimănui nimic, prin ceea ce a făcut însă, ceilalți au primit dovada că El este.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu