miercuri, 18 august 2010

Despre iubirea unui Dumnezeu al poruncilor


              Parcă nimic mai revoltător pentru omul de astăzi decât acel „nu e voie” al religiei! Face parte din mirările celui ce caută un Dumnezeu care să îi rezolve (imediat!) problemele și găsește o religie a lui nu e voie. „Dumnezeu e dragoste!”, așa ne spune Cartea. Și de la dragoste la porunci e drum lung de străbătut... Te-ai gândit vreodată ca lucrurile nu au fost întotdeauna așa? Că e o greșeală să crezi că lumea a început cu nașterea ta și că tot ce înseamnă problemă s-a ivit pentru prima dată în existența ta? Că Dumnezeu a ales să se coboare printre oameni, dar că oamenii au continuat să privească spre un cer necruțător din care nu venea nici un răspuns la întrebările lor? În ce privește dragostea și poruncile lui Dumnezeu, totul a involuat de la un simplu „nu e nevoie”, la un complicat „nu e voie”.
              „Nu e nevoie” vorbește omului înțelept. Îl face atent că unele lucruri există, dar asta nu înseamnă că ele satisfac o nevoie reală. Poate ar trebui să vorbim puțin despre ceea ce înseamnă nevoie. De-a lungul timpului unele s-au numit fundamentale. Și fiecare are dreptul să umble sertarul de la fundamentale cu ceea ce crede că se referă la el. De altfel, lumea se poate explica greu de tot, dacă preferi să nu iei în considerare binele și răul, prinse într-un război real. Pomul cunoștinței binelui și răului, prin prezența lui aducea aminte omului că trebuie să vegheze, că există lucruri în lumea în care a venit care nu împlinesc nici o dorință reală a lui. Astfel nevoile s-au împărțit deja în două categorii: unele pe care le percepem și dorim să fie satisfăcute, altele pe care le avem, dar nu prea suntem conștienți de ele. Cele despre care știm sigur că sunt reale, s-ar putea să le împărțim la rândul lor după felul de satisfacție cerut: plăcute și neplăcute (foamea, e o nevoie, iar a mânca, e modul în care scăpăm de ea, mâncatul fiind una din plăcerile omului; igiena dentară e o nevoie, dar a-ți spăla dinții s-ar putea să nu placă atât de mult ca și a mânca...). Dusă ideea ceva mai departe, modernismul cu consumismul, minimalismul, filosofia vremii în general, te îndeamnă la satisfacerea unor nevoi și la nesatisfacerea altora. Nevoile spirituale se satisfac într-un mod devenit străin pentru omul modern. „Evadarea” din timp, analizarea vieții, a scopurilor și motivelor, a stării prezente, înseamnă ieșirea din iureșul vremii, înseamnă altfel. Percepția timpului ca o povară pe care ești condamnat să o suporți a strâmbat mult imaginea noastră despre viață. De aici cred, expresiile: „să omorâm timpul”, „să treacă timpul”... Doar că timpul dat nouă spre devenire, pentru împlinire, prin neajungerea unor scopuri (pe care mai avem chef sau nu să le atingem), a devenit o tiranie greu de suportat. În toată această desfășurare inexplicabilă a lumii, unde să găsești locul unui complicat „nu e voie”? Scriptura, cred eu că are valabilitate în toate timpurile, pentru că tocmai asta învață: nevoile reale ale omului. Nevoile au rămas aceleași, dacă aceeași e fericirea care se caută, aceeași e suferința de care fugim, aceeași e moartea de la capătul vieților. Ar putea să pară doar o viziune simplistă, dar e greu de demonstrat că viețile noastre sunt construite pe alte structuri decât cele ale oamenilor care au trăit alte vremuri. Ceea ce s-a modificat, dând impresia marilor diferențe, sunt felurile în care oamenii și-au urmărit scopurile și mijloacele vremii lor de a-și împlini nevoile. Ce a rămas aceeași, în fiecare timp, a fost energia de care aceștia dispuneau ca să ducă la capăt ce au început. Când spun energie mă refer la rezultanta interacțiunii energiilor fizice, psihice, spirituale. În cuvinte mai simple: mănânci să ai energie fizică, faptul că ai mâncat împlinind nevoia numită foame rezolvă și tensiunea psihică a înfometatului și ceea ce lipsește pentru mulți oameni, a mulțumit lui Dumnezeu pentru că ceea ce a avut pe masă, prin acest ritual (la urma urmei toate sunt ritualuri, vrem sau nu) primind „energia” sprituală, liniștea și împăcarea creștinului. În dreptul nevoilor reale, Dumnezeu și-a asumat oarecare răspundere pentru împlinirea lor. Care sunt falsele nevoi ale omului? Așa e, fiecare cu lista lui. Nu avem nevoie de țigări, de anumită hrană care ne îmbolnăvește, nu e nevoie să fim răi, nu e nevoie de un televizor care ne bombardează creierii cu lucruri de care nu avem nevoie, nu e nevoie de 20 de ani de educație în care nimeni nu ți-a spus că tu trebuie să devii om, etc. De ce le îngăduie Dumnezeu? Tocmai pentru că El a vorbit unui om înțelept, care știe valoarea lui „nu e nevoie”.
              Dumnezeu îi spune Evei: „Nu e nevoie să mănânci fructul oprit”, iar Eva ascultă. Cel rău îi spune: „Dumnezeu ți-a interzis, nu-i așa?”, iar ceea ce înseamnă libertate se transformă în răzvrătire. Dumnezeu prețuiește oamenii îndrăzneți, oamenii sinceri în ceea ce fac. Dar putem fi sigur că știm exact unde e granița între îndrăzneală și nebunie? Fericit omul care a înțeles și a luat seamă. Oare percepția binelui sub forma lui „nu e voie” să trimită omenirea spre păcat? Cine e în realitate Dumnezeu? Mai mult, cine e omul care să poată spune: „Acesta e Dumnezeu!”? De unde ai luat imaginea dumnezeului tău? Dumnezeul care e dragoste, îți arată adevăratele tale nevoi, e dragoste. Un Dumnezeu fals îți arată un om fals, cu nevoi false. Nimic mai real, decât existența unui dumnezeu fals prezentat omenirii și de nimic mai mare nevoie, decât de cunoașterea adevăratului Dumnezeu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu