vineri, 20 august 2010

„Ce să fac, Doamne?”

              La început a fost doar „da”. Cuvântul era dincolo de orice negare. De fapt, care să fie cererea la care să fie nevoie de un răspuns negativ? Tot așa, la început a fost mulțumirea. Unde își are rădăcinile nemulțumirea și care îi sunt roadele? La început a fost încredere și liniște. Apoi a apărut nesiguranța... Și o întrebare de care atârnă felul de a fi al fiecărui om: cum se construiește imaginea de sine, altfel spus, cine și cum sunt eu? 
              I-au pus numele Iacov. A venit pe lume ținând strâns de călcâi pe fratele său geamăn, Esau. A crescut învăluit de lumina unei profeții: deși e al doilea născut, va primi drepturile întâiului născut, ceea ce însemna binecuvântare pe toate planurile. Viața lui ajunge într-un punct în care temelia pe care își clădise caracterul (moralitatea celui care urma să fie preotul familiei) și în jurul căreia urma să crească toată viața lui, se clătina amenințător. Iacov privește spre mama sa, cea care de-a lungul timpului ținuse vie în mintea lui promisiunea dumnezeiască așteptâd ajutorul. Tatăl său, cel care trebuia prin binecuvântarea sa să îl investească cu dreptul întâiului născut era în vârstă, aproape de capătul zilelor sale, însă era un atent păstrător al tradiției: indiferent de caracter, cel care s-a născut primul, acela va fi urmașul său la conducerea familiei. Iacov privește spre Dumnezeu așteptând un răspuns la întrebarea: ce să fac, Doamne, ca să se împlinească profeția Ta? „Ce să fac, Doamne?” a fost pentru unii începutul vieții creștine, iar pentru alții sfârșitul acesteia. A fost piatra de temelie a dreptului creștinism și poarta prin care păgânismul a pătruns în Biserica lui Dumnezeu spre dărâmarea celor care au încuviințat aceasta. De ce cred eu că este importantă această întrebare? Ca și în cazul lui Iacov, întrebarea „ce să fac, Doamne?”, e o întrebare de criză, criză declanșată de schimbarea atitudinii față de Dumnezeu, dar este o întrebare repetată des și în mod normal de omul învățat să umble cu Dumnezeu. Cel care a stat liniștit mare parte din viață sprijinindu-se pe o promisiune a lui Dumnezeu, vede deodată că nu e chiar așa cum a crezut el, că parcă atunci când a primit promisiunea nu era așa cum este acum, că e posibil să fi înțeles greșit... E ca și cum ai înțelege că Dumnezeu nu mai e așa stăpân pe situație, iar împlinirea promisiunii lui trebuie sprijintă acum! Tot ca întrebare, dezvăluind o criză, cu efecte benefice de data asta, întâlnim acest „ce să fac, Doamne?” la cei care au înțeles că fac parte dintr-un plan a lui Dumnezeu, cu consecințe mult prea greu de calculat pentru a se arunca orbește în viața practică a celui care l-a întâlnit pe Dumnezeu. Și atunci ceea ce urmează să fie făcut trebuie descoperit de Dumnezeu, cel care cunoaște totul. De ce criză? De ce la unii se simte în cele mai mici aspecte ale vieții, la alții fiind ascunsă de liniște? Trecerea de la autoritatea „educației, tradiției, culturii” sub autoritatea lui Dumnezeu poate fi dramatică sau se poate face în liniște, fără mult zbucium. Chestiune de structură sufletească, de caracter, de mod de „exprimare” a sinelui... Unul se mișcă rapid de la un „da” la un „nu”, de la o oarecare „libertate” la „libertatea” creștinului, altul e „supus” de frumusețea cerescului cu percepția căruia a fost binecuvântat. Dar oricare ar fi situația omului, în raportul său cu cerul e imposibil să nu existe un „ce să fac, Doamne?”. Chiar omul care crede că nu mai face nimic, prin atitudinea sa spune că nu a primit nici un răspuns la întrebarea de care vorbim aici. Iacov, prin exprimarea acelui „ce să fac” a intrat în alertă, uitând că Dumnezeu i-a promis lui, știind cine este el, că va primi ceea ce trebuie să primească. Și greșeala pe care a făcut-o în situația aceea, a avut urmări grave pentru el (povestea lui Iacov: Geneza Cap.25 - 49). Atitudinea omului care pune întrebarea e dictată de ceea ce este el, iar devenirea lui e influențată de încrederea pe care o are în Dumnezeu. Credința unui om, la rândul ei, e rezultatul trăirii cu Dumnezeu (umblării cu Dumnezeu...). Dacă îți construiești imaginea pe ceea ce cred oamenii despre tine (deși oamenii nu au aceeași părere, va conta la un moment dat părerea celor importanți pentru tine, care la un moment dat prin trăirea lor riscă să devină neimportanți...) ești pe un teren periculos. Dacă cea mai mare influență în construirea imaginii de sine o are ceea ce știi despre tine din experiență, ar fi bine să îți placă surprizele. Greu de suprapus perfect imaginea ta despre tine cu ceea ce ești într-adevăr. Ăsta e unul din rolurile Cărții. Asta e una din problemele pe care omul și le rezolvă ascultând părerea lui Dumnezeu. Fiindcă, teologic vorbind, adevărul este părerea lui Dumnezeu. Astfel, omul se va înțelege pe sine însuși. Iar dacă vreodată va fi chemat să treacă prin situații în care l-a chemat Dumnezeu, simțind că nu e stăpân pe sine, răspunsul lui Dumnezeu la „ce să fac, Doamne?” e simplu și vine de câte ori e nevoie: „mergi înainte, EU știu de ce ți-am cerut să mergi pe aici”. Neînțeleptul pune și el întrebarea, dar nu mai are credința să aștepte răspunsul corect. Urmarea greșelii? Ori înțelege că a greșit și suportă consecințele, învățând din greșeala sa, ori privește încruntat spre cer, cerând socoteală lui Dumnezeu pentru toate. „Ce să fac?” poate deveni o întrebare fără rost, atunci când omul nu înțelege că a aștepta înseamnă faptă, a tăcea înseamnă faptă, a primi înseamnă faptă, a accepta înseamnă faptă... Când toate acestea sunt transformate în nemulțumire și apoi în nesiguranță, tocmai se naște imaginea creștinului plecat de lângă Dumnezeul său, a unui Iacov oarecare uitând orice promisiune venită de sus. „Ce să fac, Doamne?” e o întrebare legată de timp. După ce ai ales ce să faci, fără a întreba pe cineva, nu e chiar corect să urli la acel cineva vreun: „de ce nu faci nimic?” sau „de ce nu iese cum vreau eu?”. Prea mulți oameni trăiesc fără a întreba pe Dumnezeu cum să-și dezvolte viața, afirmând apoi mari adevăruri de tipul: „las’ că nu e chiar așa...”, sau cerându-i socoteala pentru suferința prin care trec. Smulge-I lui Dumnezeu răspunsul la „Ce să fac, Doamne?” (care era pregătit demult să îți promită) și apoi mergi pe drumul pe care ți-a cerut El să mergi. Dacă nu îți va plăcea rezultatul, atunci ai dreptul să te uiți urât spre cer și că ceri explicații. Cred însă că ai fi primul om nemulțumit, primul om care a pățit așa ceva. 
              La început a fost doar „da”, acceptare a ceea ce se considera a fi adevărat, indiferent de preț și consecințe. Astăzi, acceptarea adevărului cere prea multe calcule. Ba mai mult, ca să fie mai simplu, se va spune (celor cărora nu li s-a spus deja) că adevărul e ceea ce vede fiecare ca fiind adevărat, iar Dumnezeu e o simplă invenție a unei minți speriate de viață.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu