marți, 31 august 2010

Adio, orfelinat!

                  „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii a lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Evanghelia după Ioan, capitolul I, vers. 12 și 13)

                 Ce-ți trece prin minte când te gândești la adopție? O familie, un copilaș, o faptă bună (cea a familiei care adoptează), la o familie aflată în încurcătură (cea în care a venit pe lume acel copilaș), poate la orfelinat, sau poate la nimic din cele enumerate până acum. Care sunt condițiile pe care cele două părți trebuie să le îndeplinească? În ce privește familia, condițiile cerute sunt cele care, în general, împlinesc o anume stabilitate: economică, psiho – socială (adică sănătoși psihic și adaptați social), fizică. Practic aceste condiții sunt cele în care s-ar dezvolta normal un copil. Elementul care lipsește din descriere: dragostea. Nu știu în ce măsură condițiile enumerate, mai puțin cea economică, pot fi măsurate corect. Și chiar dacă măsurarea lor nu ridică probleme, măsurarea dragostei îmi pare imposibilă în momentul adopției. Și asta pentru că dragostea e mai mult decât cuvinte, dragostea înseamnă „rezistență” în timp a alegerii, a purtării și de ce nu, a sentimentelor pozitive. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un copil pentru a fi adoptat? Considerând o lume perfect „sănătoasă”, singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească un copil pentru a fi adoptat este să nu aparțină unei familii. Considerând lumea în care trăim, putem discuta despre sănătate, etnie, frumusețe, un oarecare nivel de inteligență și laudele asistentului social. Și dacă stau bine să mă gândesc nu cred că ar trebui să așteptăm mai mult de la ceea ce Dumnezeu a numit lume...  Mai este o singură condiție, esențială: copilul trebuie să „aparțină” orfelinatului. Putem vorbi și despre cazurile speciale, dar e greu să discutăm conduși fiind de o teorie construită pe excepții. Ce e interesant în versetele citate mai sus: Dumnezeu vine la Marele Orfelinat. Unii l-ar învinovăți de pe acum: El e cauza existenței acestei nenorociri! Fără El nu ar fi existat satan, răul, păcatul, moartea, suferința. Dacă am fi sinceri și am continua, am putea spune: fără El nu ar fi existat Pământul, viața, Isus, omul, dragostea, bucuria, bunătatea... Alăturați, chiar amestecați elementele celor două șiruri. Iată ce ar ieși: Dumnezeu a creat: viața, moartea, libertatea, păcatul, dragostea, suferința, bucuria, omul bun și pe cel rău, pe satan și pe Isus. Din cele enumerate ce ai putea spune despre Dumnezeu? Ia sa vedem, dacă anulăm termenii opuși,  ar rămâne un singur termen pe care îl putem folosi în descrierea lui Dumnezeu: omul. Un amărât de argument care arată odată în plus că încercând să construim imaginea lui Dumnezeu din ceea ce vedem noi, pragurile de sus și cel de jos sunt cele care aparțin ființei umane. Concluzia, pentru mine cel puțin: sursa valabilă în cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi în nici un caz experiența sau imaginația umană. E nevoie de altceva. Pentru mine e una singură și sigură: Cartea. Cel care a citit-o știe despre ce e vorba. Cel care nu a citit-o, să o citească și va înțelege. Revin la subiectul propus: din versete înțeleg că oamenii despre care vorbește aici Cartea că ar putea deveni copii ai Lui Dumnezeu, sunt, în timpul în care li se adresează chemarea, copiii altcuiva. Ori sunt pur și simplu orfani. Sau mai rău, aparțin unei familii în care nu se poate „crește”. Care sunt condițiile puse de Dumnezeu. Aici aș ruga creștinii să se îndepărteze de locurile cu... pietre. Of, iar am uitat că nu creștinii sunt cei care dau cu pietre. Ei se ocupă cu iertarea. Asta înseamnă că îmi vor ierta graba și greșeala. Cum înțelegi cuvintele: ”tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă copii ai Lui Dumnezeu” ? Isus e cel care vine la Marele Orfelinat al lumii. Spune celor de acolo cine e. Unii cred, alții nu. Unii sunt ajutați de EL în problemele pe care ei nu le mai pot rezolva. Alții pur și simplu nu pot să înțeleagă cum acest Isus își permite să pună în pericol „liniștea” asigurată acolo de „regulamentul de ordine interioară”. Prezența lui intrigă, dar e înconjurată, în același timp, de un mister pe care nimeni nu îl poate înțelege. Isus spune tuturor că a venit ca reprezentant al unei familii care îi dorește ca membrii ai ei, cu toate drepturile de care se poate bucura cineva care aparține acelei familii. O parte sunt de acord, dar aici nu se termină totul. Pe ce se bazează că va fi bine, familia care a adoptat un copil? La mijloc e un proces misterios, nu știu în ce măsură explicat, prin care copilul, în timp, devine cel dorit de acea familie, îmbrățișând valorile și credințele acelei familii și mai mult decât atât, în ciuda faptului că nu e copilul natural al celor doi, în timp, îi va considera ca și când ar fi părinții naturali. Viitorul scontat e o relație normală părinți – copil. Și bineînțeles, nu sunt puține cazurile în care, fără să știm cum funcționează, lucrurile s-au întâmplat întocmai. În cazul omului care vrea să devină copil al lui Dumnezeu, Cartea ne spune că îndeplinește condițiile orice om care L-a primit, orice om care crede că Isus este cel care pretinde că este, va avea posibilitatea să devină ceea ce dorește. Asta înseamnă că odată venit la Isus, crezînd în El, nu ai primit automat calitatea de membru al familiei, ci posibilitatea de a deveni membru al familiei lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să te convingă să îți dorești mântuirea, e trăirea cu Isus. S-ar putea ca o parte a celor care aparțin creștinismului, să vină la Isus și înainte ca acesta să spună despre cum stau lucrurile, ei să fie cei care descriu locul unde vor să ajungă, condițiile în care să ajungă acolo și pretențiile legate de viitor. S-ar putea ca o parte să fie mulțumită că au ajuns la Isus, toate dorințele lor să se termine aici, din anumite motive alegând să nu mai ascule cele spuse de Isus. O singură categorie îmi pare să aibă câștig: cei care merg la Isus, cred că El este Cel trimis de Dumnezeu pentru a le arăta Calea spre adevărata lor Familie și apoi, în virtutea acestui fapt sunt gata să Îl asculte, dorindu-și într-Adevăr înfierea. Modul în care devine cineva copil a lui Dumnezeu, e descris în aceste versete destul de... simplu: 1. „născuți nu din sânge” – nu te-ai născut creștin. Iar dacă socotești mântuirea ta ca fiind „autorizată” de venirea ta pe lume într-o familie creștină, ori într-un cadru mai larg, unei biserici, undeva greșești. Credința curată a părinților tăi nu va fi socotită în dreptul tău. Ea poate doar să fie o influență bună în alegerile pe care le vei face în viață. 2. – „nici din voia firii lor” – asta îmi pare cea mai complicată. Dumnezeu spune că nu ajunge să hotărăști să fii creștin, să îți schimbi comportamentul și crezul, să hotărăști că vei fi bun sau orice altceva e legat de creștinismul unui om. Altfel spus, nu ai acces la controlul „mecanismului” care conduce un adevărat creștin. Poți spune „da!”, însă din cauza apartenenței tale la familia în care te-ai născut (cea care te-a lăsat la orfelinat. Mă refer la omenirea desprinsă de Dumnezeu), nu te-ai născut cu posibilitatea de a fi liber să alegi ce vrei! Și pentru câți oameni, încercarea de „a deveni”, repetată de zeci de ori în viață, nu constituie chiar experiența tristă a trăirii lor creștine?! 3. „Nici din voia vreunui om” – mai în glumă, mai în serios, nici preotul tău, nici pastorul tău nu te pot duce în Cer. Cei care au acordat acestor personaje atribute în dezacord cu ce le-a dat Dumnezeu, ar face bine să își revizuiască imaginea. Sunt diferite mijloace prin care Dumnezeu ne transmite voința lui, dar actul „adopției” se hotărăște între om și Dumnezeu. Sau, mai corect, între Dumnezeu și om. Dacă tot ni s-au demontat aceste metode de a ajunge unde vrem să ajungem, care să fie modul ales de Dumnezeu? Răspunsul e unu singur: „născut” din Dumnezeu. Dacă ceea ce trebuie să facă părinții omenești care acceptă un fiu sau o fiică în familia lor, este să îi crească în așa fel încât efectele acestei creșteri să cuprindă ceea ce leagă copiii de părinții lor naturali încă din primele clipe ale vieții, acest lucru pare să îl spună Dumnezeu: „poți intra în această familie într-un singur mod, adică prin naștere. De-asta nu depinde de tine, ci de toate lucrurile mă voi ocupa Eu. La fel ca un nou-născut ai câte ceva de făcut: să dai din picioare și să plângi aparent fără motiv.” Ce să fac, Doamne? Ei bine, asta nu e atitudinea celui care se naște din nou. 
                 Nu știu la care din „faze” ești. Rugăciunea unuia care a înțeles lucrurile despre care am încercat să scriu e una singură: „Doamne...”.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu