marți, 31 august 2010

Adio, orfelinat!

                  „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii a lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Evanghelia după Ioan, capitolul I, vers. 12 și 13)

                 Ce-ți trece prin minte când te gândești la adopție? O familie, un copilaș, o faptă bună (cea a familiei care adoptează), la o familie aflată în încurcătură (cea în care a venit pe lume acel copilaș), poate la orfelinat, sau poate la nimic din cele enumerate până acum. Care sunt condițiile pe care cele două părți trebuie să le îndeplinească? În ce privește familia, condițiile cerute sunt cele care, în general, împlinesc o anume stabilitate: economică, psiho – socială (adică sănătoși psihic și adaptați social), fizică. Practic aceste condiții sunt cele în care s-ar dezvolta normal un copil. Elementul care lipsește din descriere: dragostea. Nu știu în ce măsură condițiile enumerate, mai puțin cea economică, pot fi măsurate corect. Și chiar dacă măsurarea lor nu ridică probleme, măsurarea dragostei îmi pare imposibilă în momentul adopției. Și asta pentru că dragostea e mai mult decât cuvinte, dragostea înseamnă „rezistență” în timp a alegerii, a purtării și de ce nu, a sentimentelor pozitive. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un copil pentru a fi adoptat? Considerând o lume perfect „sănătoasă”, singura condiție pe care trebuie să o îndeplinească un copil pentru a fi adoptat este să nu aparțină unei familii. Considerând lumea în care trăim, putem discuta despre sănătate, etnie, frumusețe, un oarecare nivel de inteligență și laudele asistentului social. Și dacă stau bine să mă gândesc nu cred că ar trebui să așteptăm mai mult de la ceea ce Dumnezeu a numit lume...  Mai este o singură condiție, esențială: copilul trebuie să „aparțină” orfelinatului. Putem vorbi și despre cazurile speciale, dar e greu să discutăm conduși fiind de o teorie construită pe excepții. Ce e interesant în versetele citate mai sus: Dumnezeu vine la Marele Orfelinat. Unii l-ar învinovăți de pe acum: El e cauza existenței acestei nenorociri! Fără El nu ar fi existat satan, răul, păcatul, moartea, suferința. Dacă am fi sinceri și am continua, am putea spune: fără El nu ar fi existat Pământul, viața, Isus, omul, dragostea, bucuria, bunătatea... Alăturați, chiar amestecați elementele celor două șiruri. Iată ce ar ieși: Dumnezeu a creat: viața, moartea, libertatea, păcatul, dragostea, suferința, bucuria, omul bun și pe cel rău, pe satan și pe Isus. Din cele enumerate ce ai putea spune despre Dumnezeu? Ia sa vedem, dacă anulăm termenii opuși,  ar rămâne un singur termen pe care îl putem folosi în descrierea lui Dumnezeu: omul. Un amărât de argument care arată odată în plus că încercând să construim imaginea lui Dumnezeu din ceea ce vedem noi, pragurile de sus și cel de jos sunt cele care aparțin ființei umane. Concluzia, pentru mine cel puțin: sursa valabilă în cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi în nici un caz experiența sau imaginația umană. E nevoie de altceva. Pentru mine e una singură și sigură: Cartea. Cel care a citit-o știe despre ce e vorba. Cel care nu a citit-o, să o citească și va înțelege. Revin la subiectul propus: din versete înțeleg că oamenii despre care vorbește aici Cartea că ar putea deveni copii ai Lui Dumnezeu, sunt, în timpul în care li se adresează chemarea, copiii altcuiva. Ori sunt pur și simplu orfani. Sau mai rău, aparțin unei familii în care nu se poate „crește”. Care sunt condițiile puse de Dumnezeu. Aici aș ruga creștinii să se îndepărteze de locurile cu... pietre. Of, iar am uitat că nu creștinii sunt cei care dau cu pietre. Ei se ocupă cu iertarea. Asta înseamnă că îmi vor ierta graba și greșeala. Cum înțelegi cuvintele: ”tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să se facă copii ai Lui Dumnezeu” ? Isus e cel care vine la Marele Orfelinat al lumii. Spune celor de acolo cine e. Unii cred, alții nu. Unii sunt ajutați de EL în problemele pe care ei nu le mai pot rezolva. Alții pur și simplu nu pot să înțeleagă cum acest Isus își permite să pună în pericol „liniștea” asigurată acolo de „regulamentul de ordine interioară”. Prezența lui intrigă, dar e înconjurată, în același timp, de un mister pe care nimeni nu îl poate înțelege. Isus spune tuturor că a venit ca reprezentant al unei familii care îi dorește ca membrii ai ei, cu toate drepturile de care se poate bucura cineva care aparține acelei familii. O parte sunt de acord, dar aici nu se termină totul. Pe ce se bazează că va fi bine, familia care a adoptat un copil? La mijloc e un proces misterios, nu știu în ce măsură explicat, prin care copilul, în timp, devine cel dorit de acea familie, îmbrățișând valorile și credințele acelei familii și mai mult decât atât, în ciuda faptului că nu e copilul natural al celor doi, în timp, îi va considera ca și când ar fi părinții naturali. Viitorul scontat e o relație normală părinți – copil. Și bineînțeles, nu sunt puține cazurile în care, fără să știm cum funcționează, lucrurile s-au întâmplat întocmai. În cazul omului care vrea să devină copil al lui Dumnezeu, Cartea ne spune că îndeplinește condițiile orice om care L-a primit, orice om care crede că Isus este cel care pretinde că este, va avea posibilitatea să devină ceea ce dorește. Asta înseamnă că odată venit la Isus, crezînd în El, nu ai primit automat calitatea de membru al familiei, ci posibilitatea de a deveni membru al familiei lui Dumnezeu. Ceea ce trebuie să te convingă să îți dorești mântuirea, e trăirea cu Isus. S-ar putea ca o parte a celor care aparțin creștinismului, să vină la Isus și înainte ca acesta să spună despre cum stau lucrurile, ei să fie cei care descriu locul unde vor să ajungă, condițiile în care să ajungă acolo și pretențiile legate de viitor. S-ar putea ca o parte să fie mulțumită că au ajuns la Isus, toate dorințele lor să se termine aici, din anumite motive alegând să nu mai ascule cele spuse de Isus. O singură categorie îmi pare să aibă câștig: cei care merg la Isus, cred că El este Cel trimis de Dumnezeu pentru a le arăta Calea spre adevărata lor Familie și apoi, în virtutea acestui fapt sunt gata să Îl asculte, dorindu-și într-Adevăr înfierea. Modul în care devine cineva copil a lui Dumnezeu, e descris în aceste versete destul de... simplu: 1. „născuți nu din sânge” – nu te-ai născut creștin. Iar dacă socotești mântuirea ta ca fiind „autorizată” de venirea ta pe lume într-o familie creștină, ori într-un cadru mai larg, unei biserici, undeva greșești. Credința curată a părinților tăi nu va fi socotită în dreptul tău. Ea poate doar să fie o influență bună în alegerile pe care le vei face în viață. 2. – „nici din voia firii lor” – asta îmi pare cea mai complicată. Dumnezeu spune că nu ajunge să hotărăști să fii creștin, să îți schimbi comportamentul și crezul, să hotărăști că vei fi bun sau orice altceva e legat de creștinismul unui om. Altfel spus, nu ai acces la controlul „mecanismului” care conduce un adevărat creștin. Poți spune „da!”, însă din cauza apartenenței tale la familia în care te-ai născut (cea care te-a lăsat la orfelinat. Mă refer la omenirea desprinsă de Dumnezeu), nu te-ai născut cu posibilitatea de a fi liber să alegi ce vrei! Și pentru câți oameni, încercarea de „a deveni”, repetată de zeci de ori în viață, nu constituie chiar experiența tristă a trăirii lor creștine?! 3. „Nici din voia vreunui om” – mai în glumă, mai în serios, nici preotul tău, nici pastorul tău nu te pot duce în Cer. Cei care au acordat acestor personaje atribute în dezacord cu ce le-a dat Dumnezeu, ar face bine să își revizuiască imaginea. Sunt diferite mijloace prin care Dumnezeu ne transmite voința lui, dar actul „adopției” se hotărăște între om și Dumnezeu. Sau, mai corect, între Dumnezeu și om. Dacă tot ni s-au demontat aceste metode de a ajunge unde vrem să ajungem, care să fie modul ales de Dumnezeu? Răspunsul e unu singur: „născut” din Dumnezeu. Dacă ceea ce trebuie să facă părinții omenești care acceptă un fiu sau o fiică în familia lor, este să îi crească în așa fel încât efectele acestei creșteri să cuprindă ceea ce leagă copiii de părinții lor naturali încă din primele clipe ale vieții, acest lucru pare să îl spună Dumnezeu: „poți intra în această familie într-un singur mod, adică prin naștere. De-asta nu depinde de tine, ci de toate lucrurile mă voi ocupa Eu. La fel ca un nou-născut ai câte ceva de făcut: să dai din picioare și să plângi aparent fără motiv.” Ce să fac, Doamne? Ei bine, asta nu e atitudinea celui care se naște din nou. 
                 Nu știu la care din „faze” ești. Rugăciunea unuia care a înțeles lucrurile despre care am încercat să scriu e una singură: „Doamne...”.  

luni, 30 august 2010

duminică, 29 august 2010

poezii care cer un răspuns (1)

Micul Prinț               
                      de Nina Cassian

Elogiul candorii

Știu să întreb
Despre miei, despre flori.
Odată-ntr-o pădure
Am sărutat un izvor.

Știu ce uimită-i
Culoarea albastră.
Am o grădină
Și o fereastră.

Mai am și o carte
Foarte subțire
În care nu-ncape
Decât o iubire.

Pot să-mi iau locul
Lânga tine, pe stea ?

- Da, spuse prințul,
Ești prietena mea.






Murim... ca mâine

                        de Magda Isanoș


E-așa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne,-atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare...

Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece-
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Si-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare ne-nțeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zambim,
noi, care-așa de repede murim.





Necuvintele
        
                 de Nichita Stănescu

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El un om singur.




Am pe nimeni

                     de Ion Caraion

- Und' vă duce, domnule ?
- În grădină, somnule.
- Ce să faceţi, domnule ?
- Să mă-mpuşte, somnule.
- Că au gloanţe, domnule ?
- Că au vreme, somnule.
- Und vă-ngroapă, domnule ?
- Sub zăpadă, somnule.
- Vă e frică, domnule ?
- Îmi e scîrbă, somnule.
- Cui să spunem, domnule ?
- Iadurilor, somnule.
- Va fi bine, domnule ?
- Va fi seară, somnule.
- Aveţi rude, domnule ?
- Am pe nimeni, somnule.
- Vreţi o cupă, domnule ?
- Cît mă costă, somnule ?
- N-are-a face, domnule.
- De otrăvuri, somnule...
- Nu vreţi cupa, domnule ?
- Sparge-o-n ţăndări, somnule !
- Să vă plîngem, domnule ?
- N-are-a face, somnule.
- Noapte bună, domnule !
- Dormi cu mine, somnule !
- Eu dorm singur, domnule.
- Eu nor singur, somnule.
- Moarte bună, domnule.
- Noapte bună, somnule !





 Șah

            de Marin Sorescu

Eu mut o zi albă,
El muta o zi neagră.
Eu înaintez un vis,
El mi-l ia la război.
El îmi atacă plămânii,
Eu mă gândesc un an la spital,
Fac o combinație strălucită
Și-i câștig o zi neagră.
El mută o nenorocire
Și mă amenință cu cancerul
(Care merge deocamdată în formă de cruce)
Dar eu ii pun în față o carte
Și-l silesc să se retragă.
Îi mai câștig câteva piese,
Dar, uite, jumătate din viața mea
E scoasă pe margine.
- O să-ți dau șah și-ți pierzi optimismul,
Îmi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
În spatele meu soția, copiii,
Soarele, luna și ceilalți chibiți
Tremură pentru orice mișcare a mea.

Eu îmi aprind o țigară
Și continui partida.





Repetabila povară
                
                           de Adrian Păunescu

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.

Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.









sâmbătă, 28 august 2010

prin buzunarele istoriei



„Oare cum ar fi arătat lumea astăzi, dacă de-a lungul timpului,
                       fiecare om ar fi susţinut ceea ce în adâncul sufletului său 
                                                 ar fi recunoscut ca adevăr?”

vineri, 27 august 2010

Când viața e o problemă, iar moartea nu e o soluție


              Între farisei era un om cu numele Nicodim, un fruntaș al iudeilor. Acesta a venit la Isus, noaptea, și I-a zis: „Învățătorule, știm că ești un Învățător venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun, că dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.”
   
              Prea puțin a contat că Nicodim s-a dus la Isus noaptea. Nu a fost întrebat de ce a venit la ora aceea. Nu a fost întrebat care sunt faptele lui bune și nici care este învățătura lui și nici măcar părerea pe care o are despre Isus nu a contat, deși, după calculele pe care și le făcuse pe drum, cu asta știa el că trebuie să înceapă. Avea să spună lui Isus că știe despre ce e vorba, că era la curent cu ce se „publica” despre El și despre lucrarea lui, bineînțeles părerea bună a lui Nicodim avea să îl facă pe Isus să se „deschidă”, iar Nicodim va obține primul interviu în exclusivitate... Nu știu dacă a gândit-o chiar în felul ăsta. (Am hotărât ca în ceea ce scriu despre personajele biblice să fiu cât se poate de obiectiv și dacă se poate, chiar binevoitor. Nu de alta, dar într-o zi, pe noul pământ, nu aș vrea să roșesc la vederea unui Nicodim, de pildă, gândindu-mă cât de ușor mi-a fost să îl judec pe acest om în lipsa lui... Așa e, glumesc, în ceruri ni se va reactiva bunul simț în toată capacitatea lui, deci Nicodim nu va mai putea să mă deranjeze tragându-mă la răspundere pentru ce am scris despre el). Oricum, învățătura pe care o putem trage din purtarea lui Nicodim: lasă la o parte poveștile pe care le-ai auzit despre Isus, frumoase ori ba și mergi la El. Poți merge într-o noapte în care ți se pare că zorii nu mai vor să apară, când ai probleme la care ești convins că nu vei găsi rezolvarea, iar ceea ce ai acum ca rezolvare e doar o altă încurcătură, poți merge noaptea ca să nu știe niciunul din cei în fața cărora ai spus că niciodată nu vei merge la acel Isus, personaj „depășit” dintr-o carte veche la care se închină doar... (știi tu ce ai spus) , poți merge oricând, dar cel ma sigur e acum. Cred că ești destul de înțelept ca să înțelegi de ce spun acum. Și din povestea lui Nicodim, posibilitățile pe care le avem continuă să se înșire, modelând imaginea unui Isus care s-ar putea să ne uimească: poți să-i vorbești orice, nu se va supăra și nu te va întrerupe, poți încerca să îl lauzi ca să-i schimbi părerea despre tine sau poți să taci pentru că ți-ai dat seama cât de fără rost sunt toate cele prezentate până acum. Oricare ar fi alegerea ta, privește-o ca pe o biruință: ai ales să mergi la El, cu asta depășind orice experiență a vieții tale de până acum. Nicodim își începe povestea, pregătită cu grijă sau nu, dar Cartea ne spune că după ce el și-a terminat povestea, Isus i-a dat un răspuns. Din ceea ce citit, la ce să îi răspundă, care era întrebarea? Ce spusese la început Nicodim: „noi știm” – să nu crezi că suntem atât de naivi sau nedrepți, am cântărit faptele și am înțeles,  iar „din ceea ce faci, știm cine ești” (nimeni nu poate face, dacă nu e Dumnezeu cu el). Cred că nelămurirea lui Nicodim, la care Isus îi răspunde, este următoarea: „Dumnezeu e cu noi, a fost de-a lungul istoriei acestui popor și ne-a promis că va fi cu noi, ne-a dat înțelepciune în lucruri despre care Neamurile nici nu s-au gândit că există și vedem în același timp că Dumnezeu e cu tine. Ceea ce nu înțeleg, dacă noi suntem învățători împuterniciți de Dumnezeu, iar tu ești Învățător trimis de Dumnezeu, de ce nu putem merge împreună, de ce tabloul pe care îl am în față nu e complet, ce lipsește de aici? De unde ai apărut și de ce simt că trebuie să stau de vorbă cu Tine?” La fel se întâmplă și astăzi cu acest Isus. Poți fi educat, toată lumea îți poate confirma că ești în regulă, dar nu e greu pentru tine să înțelegi că tabloul nu e complet. Te poți minți, dar minciuna nu aduce liniște. Ca să fie și mai „simplu”, Isus îi răspunde lui Nicodim: „E în regulă Nicodim. Știu despre ce e vorba și dacă te ajută cu ceva ce am să îți spun, poftim: pentru tine e absolut normal să nu înțelegi. Nu te agita, e imposibil să înțelegi despre ce e vorba în viața ta, în istorie și în ceea ce vezi în jurul tău, deși ai acces la toate scrierile sfinte.” Te-ar liniști un asemenea răspuns? Teoretic... E ca și când ai picat în apă și te scufunzi încet, iar cel venit să te salveze îți spune simplu: nu te enerva și nu te agita, e normal să nu plutești pe apă, nu ai avut unde și când să înveți înotul, deci scufundarea e ceva normal pentru tine. Ăsta ar fi fost răspunsul unui Isus fără inimă, fără dragoste pentru oameni, coborât dintr-un cer prea depărtat de noi, venit de la un Dumnezeu care se pricepe la a crea, dar nu își asumă responsabilitatea pentru faptele sale (vorbesc așa, pentru că astea sunt unele din acuzațiile pe care oamenii le aduc lui Dumnezeu, pentru că asta e imaginea lui Dumnezeu în ochii și mințile multor oameni...). Și în sfârșit, surprizele nu se termină pentru Nicodim. Isus continuă: „dacă ai înțeles starea de neputință în care ești, îți dau și singura soluție, care, din păcate, în starea în care ești e inaplicabilă! De-asta va fi greu să ne înțelegem. Filosofia ta e logică. Și a Mea e logică. Dar dacă ambele sunt coerente și realiste, de ce nu ne înțelegem? Cea mai solidă logică e cea construită pe întregul context, iar tu nu ai instrumente ca să poți opera cu elementele acestui context.” Isus îi dă lui Nicodim și soluția: „Trebuie să te naști din nou!” Dacă omului i s-ar fi dat doar prezentul (ești într-o stare din care nu ai cum să te înțelegi pe tine și nici lumea nu o poți înțelege) și locul unde trebuie să ajungă (să fii altul, să te naști din nou) fără să i se fi dat și „drumul” ca să ajungă acolo (Dumnezeu e singurul care te poate schimba), omul ar fi apucat cele mai năstrușnice căi înspre locul lui în Univers. De unde știu asta? Pentru că oamenii care încearcă să își pună în ordine viața, dintr-un motiv sau altul (de la necredință la mândrie) fără să accepte ajutorul lui Dumnezeu, exact asta fac astăzi. De fapt, nici una din metodele omenești de schimbare nu va depăși în absurd pe cea prezentată de Nicodim: „păi cum să fac”, întreabă el pe Isus „să intru iar în burta mamei și ea să mă mai nască odată?” Lecția e simplă: lasă „armele” jos. După ce te predai vei vedea chipul dușmanului. Și mirare: dușmanul are chipul tău, iar în toată lupta asta Dumnezeu a fost mereu de partea ta. Știu, poate fi greu pentru că în viziunea lui Dumnezeu, soluția presupune o „predare” totală. Altă naștere înseamnă să o iei de la capăt? Da, de data asta înțelegând despre ce e vorba când spui viață.
   

aici e vorba de alții

 L. Blaga:

                               „În numele iubirii față de aproapele, ni se cere 
                                      la fiecare pas să ne sacrificăm
                                          pentru „egoismele” altora.”

joi, 26 august 2010

„Doamne, vreau să fiu mântuit?”


              Un fruntaș a întrebat pe Isus: „Bunule Învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” „Pentru ce mă numești bun?” i-a răspuns Isus. „Nimeni nu este bun, decât Unul singur: Dumnezeu. Știi poruncile: Să nu preacurvești; să nu ucizi; să nu furi; su nu faci o mărturisire mincinoasă; să cinstești pe tatăl tău și pe mama ta.” „Toate aceste lucruri”, i-a zis el, „le-am păzit din tinerețea mea.” Când a auzit Isus aceste vorbe, i-a zis: „Îți mai lipsește un singur lucru: vinde tot ce ai, împarte la săraci și vei avea o comoară în ceruri. Apoi, vino și urmează-Mă!” Când a auzit el aceste cuvinte, s-a întristat de tot; căci era foarte bogat. (Evanghelia după Luca, cap. 18, versetele 18 - 23)

              Într-o zi a venit la Iisus un om și i-a pus următoarea întrebare: „Doamne, vreau să fiu mântuit?” Da, e vorba despre cel a cărui poveste e scrisă mai sus. A fost sincer omul în căutarea lui? Cred că da. A primit ceea ce căuta? Eu zic că da. Cred că aici ne găsim într-unul din locurile în care Dumnezeu a fost gata să răspundă chiar și celor care nu întrebau... Mare întrebare, ridicată de mulți, unii dintre ei nemaiavând răbdare să primească răspunsul de Sus și dându-și singuri un răspuns, despre care au susținut mai apoi că  ar fi chiar al Domnului. E plină lumea creștină de rețete care de care mai complicate, în ce privește mântuirea omului. Ai vrea să știi dacă ești mântuit în clipa asta? Să ți se răspundă clar, cu „da” sau „nu”? Și dacă răspunsul ar fi „nu”, ce te-ai face? Ai rezista la așa probă? Iată de ce Iisus nu a dat un răspuns de felul ăsta omului care a venit la El. Dacă crezi în El, ar trebui să îți fie de ajuns un răspuns de felul: „lasă mântuirea ta în seama Mea, oricum tu nu poți face nimic. Doar vin-o și urmează-Mă!”Cartea ne îndeamnă și de data asta la „jocul de rol”. Iată, mai sunt câteva clipe și te întâlnești cu Iisus. Te privește de departe, știe că ai o întrebare pentru El. E în fața ta acum. Așteaptă... „Doamne, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Care crezi că ar fi pentru tine răspunsul lui Iisus? Răspunsul pe care credem noi, cei din ziua de azi, că l-am primi, se situează între două extreme: „nu trebuie să faci nimic” și „trebuie să respecți cu strictețe un set de reguli clar formulate”. Bineînțeles, răspunsul trebuie însoțit de condiția apartenenței, cu extremele sale: „nu contează biserica la care mergi” și „nu există mântuire în afara bisericii noastre”. Cea mai „fericită” variantă de răspuns este fără îndoială: „nu trebuie să faci nimic, Iisus a făcut totul și poți merge la oricare dintre biserici vrei tu, în toate se predică doar lucruri bune.” Un răspuns de felul „trebuie să păzești toate poruncile și trebuie să faci parte din acest grup de oameni” ar putea plăcea unora, dar pentru majoritatea ar ridica o problemă serioasă. Care crezi că e răspunsul pe care Îl vei primi tu de la Iisus? Cu un pic de efort în dreptul logicii, ceea ce etichetăm ca fiind adevărat în credința noastră, are ca punct de susținere faptul că Dumnezeu numește adevăr acel ceva. (ex. Când un om dă „venirii lui Iisus a doua oară” valoare de adevăr,  el face asta prin credința că Dumnezeu însuși susține acel adevăr, că asta e părerea lui Dumnezeu în dreptul celei de-a doua veniri a lui Iisus pe pământ).De ce ar merge înaintea lui Dumnezeu cu o întrebare de felul „Ce să fac, Doamne?”, cineva care știe că există o cerință a lui Dumnezeu în dreptul lui, pe care nu a îndeplinit-o? Poate că ar vrea o schimbare a condițiilor mântuirii în dreptul lui, poate ar vrea să știe dacă a înțeles bine și să-și verifice credința înaintea lui Dumnezeu sau poate pur și simplu ar vrea să primească un „foarte bine, ești un om mântuit” și prin asta să primească o liniște de care puțini muritori au avut parte... Omul nostru a avut o tresărire atunci când Iisus i-a enumerat poruncile: „Wow, super!” , ar fi spus dacă trăia în vremea noastră în fericita cultură pseudo – anglo-filică. „Păi e nemaipomenit!”, ar fi exclamat el. Ăsta da examen, ăsta da succes. Auzi, să ți se spună de către așa autoritate că ești un om care va moșteni viața veșnică. Ceea ce socotești a fi credința ta, de unde a primit autoritatea? Sau te-ai trezit în mijlocul a 50 sau 500 sau 5000 sau, de ce nu, 5 milioane de oameni care susțineau sus și tare că adevărul are anume culoare, cutare lungime și nu are cum să fie altfel? Ai privit la ei, i-ai cercetat pe ei și apartenența la o categorie respectabilă de oameni (după criteriile tale), ai văzut cât de convinși erau de acest adevăr, la număr dădeau bine și astfel ți-ai dat seama că adevărul acela este... adevărat, deci al tău. Cu adevărul acela, lipit puternic de minte și suflet, într-o zi vei merge înaintea lui Dumnezeu, spunând: „de când am aflat, am păzit întocmai...”, așteptând ca Dumnezeu oarecum constrâns de fapte, să răspundă: „nu contează „de unde” a venit la tine acest adevăr, importantă e sinceritatea cu care ai tratat subiectul”. Problema adevărului în care cred, nu e una care trebuie tratată oricum. Pentru că în continuarea discuției cu omul din povestire, Iisus îi vorbește acestuia de o anume „însoțire” („apoi vino și urmează-Mă”, un altfel de a spune că vom merge împreună). Ori Cartea ne spune că Iisus însuși este Adevărul. Orice fals acceptat drept adevăr din oricare ar fi motivul, ar putea împiedica o astfel de însoțire a omului cu Dumnezeu. Cel căruia i s-a adresat Iisus, e bucuros acum că adevărul lui e Adevărul. Dar refuzând invitația lui Iisus de a merge cu El, ceea ce bineînțeles pentru el însemna despărțirea de averea care îl poseda (oamenii au banul sau banul îi are pe ei?), omul nostru ne descoperă un chip interesant al „creștinului”: bine Doamne, păzesc tot, deci am dreptul, iar acum pot pleca, nu-i așa? Ce poți spune despre dragostea celui care nu simte nevoia de însoțire cu persoana iubită? Cerându-i să scape de avere, dar nu oricum, ci dând-o săracilor, Iisus îi spune omului: „dă la o parte orice te-ar opri să vii cu mine! Ai spus mântuire, dar mântuire nu înseamnă să fim împreună mereu? Când ai parte de prezența mea, mai contează altfel de lucruri oricâtă valoare ar avea?” Iar cel care a venit să se intereseze de mântuire, raspunse supărat: „Doamne, eu am venit să negociez mântuirea în condițiile mele... Dacă așa vezi tu lucrurile, nu cred că vreau să fiu mântuit”. Ăsta e teribilul răspuns a mii de oameni care nu înțeleg despre ce e vorba, pentru că nu au avut răbdare să Îl asculte cu atenție pe Dumnezeu, singura autoritate în ce privește mântuirea și viața. Mai mult decât atât, nici nu om din cei care L-au văzut așa cum este El, nu se poate să nu Îl iubească. Cei care încă negociază, au văzut alt chip, altă persoană... Să trăiești ca El și să trăiești cu El în toate planurile tale, mari sau mici... Oare mergem înaintea lui Dumnezeu ca să aflăm ce să facem ca să fim mântuiți, sau ca să aflăm dacă într-adevăr vrem să fim mântuiți? Nu știu dacă omul acela s-a mai întors la Iisus. Știu doar că purtarea lui Iisus nu a îndepărtat pe oameni de la moștenirea vieții veșnice. În dreptul unora, doar a clarificat existența unei voințe de a nu moșteni această viață. Prețul de schimb? Niciodată mai mare de treizeci de arginți.           

colaterale

Th. Carlyle:

„Nu simte oare orice om adevărat că se înalță pe sine
                           când respectă ceea ce stă într-adevăr deasupra lui?”

miercuri, 25 august 2010

marți, 24 august 2010

Singur cu Dumnezeu

              Nu știu de ce Eva nu a venit pe lume odată cu Adam. Poate pentru ca toți oamenii care vor privi undeva spre capătul istoriei să vadă un singur om; ori poate... un om singur. Singur cu Dumnezeu! Cum să poți spune asta, când atâta amar de înțelepciune arată spre Dumnezeu ca spre o soluție de alungat singurătatea. Dar Cel care a înțeles că omul este singur, vorbind de un anume fel de singurătate, a fost chiar Dumnezeu. Despre a fi singur cu Dumnezeu, într-un context special, o să încerc să scriu astăzi. Cartea ne vorbește despre un anume Iacov, fugit de acasă... binecuvântat, ajuns într-o țară străină în care se căsătorește și prin grija lui Dumnezeu (care i-a arătat că e cu el la fiecare pas, deși nu știu cum a privit spre cer când s-a trezit căsătorit cu Lea...) reușește să își strângă o brumă de avere. Acum, ca omul care mai are timp și pentru oarecare meditație, Iacov parcă trezit dintr-un vis își dă seama că nu e acasă! Sau că nu e destul de acasă! Are ceva a lui și aici unde este, aici sunt cei iubiți și aici sunt afacerile lui, aici e locul lui recunoscut de ceilalți, dar lipsește ceva. Se pare că avem un loc undeva în suflet, în care s-au așezat greu, locuri, oameni și simțăminte de care suntem legați până la capăt. Poate că asta e una din explicațiile tristeții din ochii fugarilor, a celor fără casă, a celor obligați să stea departe de ceea ce înțeleg prin a fi casa lor. De multe ori ne ferim să „vizităm” acest loc. E ca și când am fugi de noi înșine, pentru că acolo se păstrează și imaginea celui care mi-am dorit cândva să fiu... Și nu de puține ori, prin cele alese ori (se poate?) întâmplate în viață, am fost obligat să mă văd pe mine însumi într-o imagine de care mi-a fost teamă toată viața de până atunci că voi deveni! Ca și Iacov, sunt oameni care au înțeles relativitatea unui „acasă” organizat aici pe pământ. Sau poate mai mult au simțit această relativitate și i-au dat diferite explicații. Unii dintre ei au plecat în căutarea adevăratului cămin. Nu toți au plecat pe același drum, deși toți aveau aceeași țintă. Drumurile lor nu au fost despărțite de motive reale, ci mai degrabă de percepții greșite, de înțelegerea diferită a ceea ce înseamnă acasă, de preferințe în ce privește însoțirea cu anumiți oameni... Chiar așa stând lucrurile, majoritatea a ales pentru siguranța ajungerii acasă aceeași Călăuză. Unul din motivele dezbinării între cei plecați era însăși percepția felului de a se purta a Călăuzei: fiecare credea că era cel mai iubit dintre toți ori că grupul lui primise cele mai clare indicații. Și astfel, ca o condiție de a merge împreună pe drumul spre casă, fiecare cerea anumită „supremație” în numele „adevărului deținut”. În ce privește sentimentul încercat de Călăuzitor față de aceasta purtare a oamenilor... Ei bine, Iacov a plecat spre casă. Starea lui de spirit în drumul spre casă era influențată de două realități oarecum contrare: Dumnezeu prin purtarea lui l-a asigurat că e de partea Lui, dar în același timp, acasă pentru el însemna întâlnirea cu acela pe care îl înșelase printr-o purtare neplăcută chiar lui Dumnezeu. Aceeași problemă o au și oamenii din ziua de azi: un Dumnezeu care îți spune că te iubește și te așteaptă acasă, dar și o istorie devenită  acuzator, susținând că nu meriți așa ceva. Care e rezolvarea? Pe drumul către casă, la un moment dat, ni se spune că Iacov s-a trezit în noapte (și cei care au trecut pe aici știu cât de negre sunt nopțile de felul acesta!) și tot ce avea pe lumea asta a trecut de partea cealaltă a unui râu, Iaboc, el rămânând singur în noapte. Aici s-a întâlnit cu Dumnezeul lui. Era doar el singur și Dumnezeu. Nu mai era loc de negociere, de scuze, de condiții sau învinuiri. Dacă în credința lui de până acum a fost timp pentru fel de fel de „construcții”, acum totul avea să devină adevăr sau să dispară. Cât din ceea ce ține de credința ta e adevăr și sinceritate față de Dumnezeu și cât e „moștenire” sau compromis în numele bunătății ori interesului? După cum vedem în povestea lui Iacov, nici măcar faptul că până acum Dumnezeu a fost cu El și l-a binecuvântat, nu mai însemna o garanție că va ajunge cu bine acasă. Chiar și Cartea ne spune în repetate rânduri că bunătatea lui Dumnezeu are o singură țintă: îndreptarea vieții noastre după ceea ce înseamnă Adevăr, Bine, Frumos... Și tot acolo citim că actele Lui de bunătate ating și pe cei buni și pe cei răi. Ceea ce s-a întâmplat în noaptea lui Iacov, a fost adevărata pocăință (de speriat eticheta minuțios construită în jurul acestui cuvânt de către oameni, cel puțin aici în România). Dar pentru asta a fost nevoie să uite de toate și să rămână singur cu Dumnezeu. Te miră prezența în viața ta, în același timp, a promisiunilor Lui, a binecuvântărilor și în același timp a chemării lui la ceea ce Cartea numește pocăință? Pocăința nu este posesia de drept a „pocăiților”. Cartea vorbește oamenilor. Și nu găsim chemare mai sfântă decât aceea de a fi oameni. Oameni asemenea Omului Bun... După acea noapte, după „lupta” cu Dumnezeu, practic o luptă în care a luptat alături de Dumnezeu contra unui sine „sinucigaș”, Iacov se îndreaptă spre casă, altfel decât până acum. Dacă până acum în mersul lui a fost încercat ades de o teamă nelămurită, de o credință umbrită de răutatea lui și de problema acceptării de către Dumnezeu nerezolvată, de acum totul s-a schimbat. 
              Nu știu în ce fază a locuirii noastre pe pământ te găsești. Poate că încă nu ai plecat spre casă. Poate că ai plecat, dar încă nu ai înțeles importanța întâlnirii cu Dumnezeu în condițiile în care s-a întâlnit Iacov cu Dumnezeu și pentru a putea vorbi apoi de Dumnezeul lui Iacov. Ce e bine și frumos în această experiență: Dumnezeu alege momentul întâlnirii. Ceea ce trebuie să facem noi, e trăirea în cumințenie a omului care cunoaște marea dorință a lui Dumnezeu de a ne duce acasă. Asta e partea noastră de pregătire pentru schimbarea unei nopții adânci într-un început de lumină. Apoi, singur cu Dumnezeu se va transforma ușor într-un niciodată singur, în prezența Lui.

de-acolo-ncoace

Nu știu cine e autorul:


„Nu există rezolvări fără probleme.”

vineri, 20 august 2010

„Ce să fac, Doamne?”

              La început a fost doar „da”. Cuvântul era dincolo de orice negare. De fapt, care să fie cererea la care să fie nevoie de un răspuns negativ? Tot așa, la început a fost mulțumirea. Unde își are rădăcinile nemulțumirea și care îi sunt roadele? La început a fost încredere și liniște. Apoi a apărut nesiguranța... Și o întrebare de care atârnă felul de a fi al fiecărui om: cum se construiește imaginea de sine, altfel spus, cine și cum sunt eu? 
              I-au pus numele Iacov. A venit pe lume ținând strâns de călcâi pe fratele său geamăn, Esau. A crescut învăluit de lumina unei profeții: deși e al doilea născut, va primi drepturile întâiului născut, ceea ce însemna binecuvântare pe toate planurile. Viața lui ajunge într-un punct în care temelia pe care își clădise caracterul (moralitatea celui care urma să fie preotul familiei) și în jurul căreia urma să crească toată viața lui, se clătina amenințător. Iacov privește spre mama sa, cea care de-a lungul timpului ținuse vie în mintea lui promisiunea dumnezeiască așteptâd ajutorul. Tatăl său, cel care trebuia prin binecuvântarea sa să îl investească cu dreptul întâiului născut era în vârstă, aproape de capătul zilelor sale, însă era un atent păstrător al tradiției: indiferent de caracter, cel care s-a născut primul, acela va fi urmașul său la conducerea familiei. Iacov privește spre Dumnezeu așteptând un răspuns la întrebarea: ce să fac, Doamne, ca să se împlinească profeția Ta? „Ce să fac, Doamne?” a fost pentru unii începutul vieții creștine, iar pentru alții sfârșitul acesteia. A fost piatra de temelie a dreptului creștinism și poarta prin care păgânismul a pătruns în Biserica lui Dumnezeu spre dărâmarea celor care au încuviințat aceasta. De ce cred eu că este importantă această întrebare? Ca și în cazul lui Iacov, întrebarea „ce să fac, Doamne?”, e o întrebare de criză, criză declanșată de schimbarea atitudinii față de Dumnezeu, dar este o întrebare repetată des și în mod normal de omul învățat să umble cu Dumnezeu. Cel care a stat liniștit mare parte din viață sprijinindu-se pe o promisiune a lui Dumnezeu, vede deodată că nu e chiar așa cum a crezut el, că parcă atunci când a primit promisiunea nu era așa cum este acum, că e posibil să fi înțeles greșit... E ca și cum ai înțelege că Dumnezeu nu mai e așa stăpân pe situație, iar împlinirea promisiunii lui trebuie sprijintă acum! Tot ca întrebare, dezvăluind o criză, cu efecte benefice de data asta, întâlnim acest „ce să fac, Doamne?” la cei care au înțeles că fac parte dintr-un plan a lui Dumnezeu, cu consecințe mult prea greu de calculat pentru a se arunca orbește în viața practică a celui care l-a întâlnit pe Dumnezeu. Și atunci ceea ce urmează să fie făcut trebuie descoperit de Dumnezeu, cel care cunoaște totul. De ce criză? De ce la unii se simte în cele mai mici aspecte ale vieții, la alții fiind ascunsă de liniște? Trecerea de la autoritatea „educației, tradiției, culturii” sub autoritatea lui Dumnezeu poate fi dramatică sau se poate face în liniște, fără mult zbucium. Chestiune de structură sufletească, de caracter, de mod de „exprimare” a sinelui... Unul se mișcă rapid de la un „da” la un „nu”, de la o oarecare „libertate” la „libertatea” creștinului, altul e „supus” de frumusețea cerescului cu percepția căruia a fost binecuvântat. Dar oricare ar fi situația omului, în raportul său cu cerul e imposibil să nu existe un „ce să fac, Doamne?”. Chiar omul care crede că nu mai face nimic, prin atitudinea sa spune că nu a primit nici un răspuns la întrebarea de care vorbim aici. Iacov, prin exprimarea acelui „ce să fac” a intrat în alertă, uitând că Dumnezeu i-a promis lui, știind cine este el, că va primi ceea ce trebuie să primească. Și greșeala pe care a făcut-o în situația aceea, a avut urmări grave pentru el (povestea lui Iacov: Geneza Cap.25 - 49). Atitudinea omului care pune întrebarea e dictată de ceea ce este el, iar devenirea lui e influențată de încrederea pe care o are în Dumnezeu. Credința unui om, la rândul ei, e rezultatul trăirii cu Dumnezeu (umblării cu Dumnezeu...). Dacă îți construiești imaginea pe ceea ce cred oamenii despre tine (deși oamenii nu au aceeași părere, va conta la un moment dat părerea celor importanți pentru tine, care la un moment dat prin trăirea lor riscă să devină neimportanți...) ești pe un teren periculos. Dacă cea mai mare influență în construirea imaginii de sine o are ceea ce știi despre tine din experiență, ar fi bine să îți placă surprizele. Greu de suprapus perfect imaginea ta despre tine cu ceea ce ești într-adevăr. Ăsta e unul din rolurile Cărții. Asta e una din problemele pe care omul și le rezolvă ascultând părerea lui Dumnezeu. Fiindcă, teologic vorbind, adevărul este părerea lui Dumnezeu. Astfel, omul se va înțelege pe sine însuși. Iar dacă vreodată va fi chemat să treacă prin situații în care l-a chemat Dumnezeu, simțind că nu e stăpân pe sine, răspunsul lui Dumnezeu la „ce să fac, Doamne?” e simplu și vine de câte ori e nevoie: „mergi înainte, EU știu de ce ți-am cerut să mergi pe aici”. Neînțeleptul pune și el întrebarea, dar nu mai are credința să aștepte răspunsul corect. Urmarea greșelii? Ori înțelege că a greșit și suportă consecințele, învățând din greșeala sa, ori privește încruntat spre cer, cerând socoteală lui Dumnezeu pentru toate. „Ce să fac?” poate deveni o întrebare fără rost, atunci când omul nu înțelege că a aștepta înseamnă faptă, a tăcea înseamnă faptă, a primi înseamnă faptă, a accepta înseamnă faptă... Când toate acestea sunt transformate în nemulțumire și apoi în nesiguranță, tocmai se naște imaginea creștinului plecat de lângă Dumnezeul său, a unui Iacov oarecare uitând orice promisiune venită de sus. „Ce să fac, Doamne?” e o întrebare legată de timp. După ce ai ales ce să faci, fără a întreba pe cineva, nu e chiar corect să urli la acel cineva vreun: „de ce nu faci nimic?” sau „de ce nu iese cum vreau eu?”. Prea mulți oameni trăiesc fără a întreba pe Dumnezeu cum să-și dezvolte viața, afirmând apoi mari adevăruri de tipul: „las’ că nu e chiar așa...”, sau cerându-i socoteala pentru suferința prin care trec. Smulge-I lui Dumnezeu răspunsul la „Ce să fac, Doamne?” (care era pregătit demult să îți promită) și apoi mergi pe drumul pe care ți-a cerut El să mergi. Dacă nu îți va plăcea rezultatul, atunci ai dreptul să te uiți urât spre cer și că ceri explicații. Cred însă că ai fi primul om nemulțumit, primul om care a pățit așa ceva. 
              La început a fost doar „da”, acceptare a ceea ce se considera a fi adevărat, indiferent de preț și consecințe. Astăzi, acceptarea adevărului cere prea multe calcule. Ba mai mult, ca să fie mai simplu, se va spune (celor cărora nu li s-a spus deja) că adevărul e ceea ce vede fiecare ca fiind adevărat, iar Dumnezeu e o simplă invenție a unei minți speriate de viață.

nu


L. Feuerbach:
„Unde nu există dragoste, nu există adevăr.”

joi, 19 august 2010

Nebunia lui Noe și nebunia potopului


„Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului. ...Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”(Geneza Cap.6 Vers. 8 și 9u.p.)

              Mi-e greu să înțeleg ce este în sufletul unui creștin care merge înaintea lui Dumnezeu altfel decât smerit. Care să fi fost atitudinea lui Noe atunci când se întâlnea cu Dumnezeul său în rugăciune? De câte ori să fi spus Noe despre Noe cuvintele pe care le citim în Carte scrise în dreptul lui -  om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui -? Mi-e greu să mi-l imaginez pe omul despre care Cartea ne spune că umbla cu Dumnezeu rugându-se cu vocea aceea tunătoare a omului din ziua de azi care are cu ce merge înaintea lui Dumnezeu, a omului care parcă i-ar porunci Celui care a dat Poruncile... De unde vine smerenia? Și unde să îi găsești locul în personalitatea omului modern, lustruindu-și cu grijă imaginea de sine și studiind atent balanța câștig/pierdere a prestigiului social de care, fără îndoială, are mare nevoie. Nu spun asta condamnând omul care s-a trezit trăind așa, într-o lume în care așa se trăiește. Ca o mirare la prezentarea lui Noe, în Cartea Facerii: dacă Noe tot era neprihănit și fără pată, de ce mai avea nevoie de mila lui Dumnezeu? Nu-i ajungea „firma”, „brandul Noe” cu care ar fi putut fi cunoscut inclusiv printre îngeri? Cartea zice că nu. Oare de ce?               Alegerea între arcă și potop se face și astăzi. O face fiecare om care trăiește pe acest pământ. Ți-e greu să crezi că a avut loc cândva pe pământ un potop așa cum e el scris în Biblie? Nu ți-a cerut nimeni să îți imaginezi cum a arătat potopul și nici să îți explici științific mecanismele care au dus la o revărsare atât de mare de ape. Gândirea de „tip” științific (dovadă științifică, legi de tip cauză-efect, predicție, etc.) nu e nouă, dacă ne uităm în istorii și nici foarte veche dacă ne uităm la vehemența cu care își cere suveranitatea astăzi. Sunt atâtea lucruri pe care le facem prin credință, încât demonstrația științifică a unu potop e printre ultimele noastre probleme, dacă ar fi să considerăm felul nostru de gândire. Câți dintre oameni iau medicamente fără ca măcar să poată pronunța numele substanțelor active, darmite să știe formula chimică, modul și „mecanismele” declanșate prin administrarea lor. Românii sunt vestiți, zice-se pentru cantitatea mare de algocalmin consumată, dar dintre cei care nu cred că a fost vreodată potopul, câți pot spune cum funcționează algocalminul? De ce nu o pot face? Simplu, pentru că nu sunt specializați în domeniu. Câți din cei care folosesc mijloacele de transport în comun sunt convinși că omul care conduce mașinăria are măcar permis de conducere? Ce să mai vorbim despre mecanica implicată în mișcarea de fiecare secundă a mașinăriei. De ce nu cunosc? Simplu: pentru că nu sunt specializați în domeniu. Dacă un medicament dă greș, nimic nou, cine este cel condamnat? Medicina? Nu, ci omul care „e mai la vedere”, aproape de accident. Când există accidente, de vină e mecanica? Nu, știința nu e vinovată cu nimic. De vină e omul. Dacă am folosi doar lucrurile pe care le înțelegem pe deplin (una din frumusețile științei e sinceritatea ei: totdeauna e loc de descoperire, indiferent de domeniu. Inclusiv de descoperiri care să nege ceea ce s-a descoperit până acum... Doar suntem oameni! Păcat că teologii au s-au auto-investit cu titluri de atotcunoscători. Nu cred că era cazul...) Teologia, din păcate, și-a câștigat un renume prost și posibil că l-a câștigat pe drept dacă ne uităm în istorie la perioada în care filosofia nu mai avea chef de supunere, iar știința apărea ca o adevărată concurență. Un timp în care prea mulți „medici și farmaciști” și „mecanici” în teologie au luat-o razna. Dacă teologia nu e biblică, e doar filosofie speculativă. Și e grozav de ușor să o dai în bară, mai ales atuncă când o supui spre analiză cu titlul de adevăr absolut. Dacă mașinile s-ar ciocni de x ori mai des (x tinzând spre valori mai mari decât cele pe care le are astăzi...) și ar exista dovezi clare că șoferii au respectat toate regulile, posibil ca legile mecanicii de acum să fie îndosariate și puse deoparte. Dacă teologia, reprezentată prin biserică și oameni (unii pe nedrept numiți oameni ai lui Dumnezeu – nu e de arătat cu degetul, ci e de privit în oglindă și de îndreptat acolo unde e cazul) a dat verdicte nedrepte și s-a auto – subminat prin mecanismele ei, înseamnă că și-a meritat soarta și a fost născătoarea de drept a ceea ce a urmat. E destulă tăcere drept răspuns atunci când ateismul acuză de prea mare interes financiar printre oamenii Domnului sau de prea multă sete de putere și lipsă de omenie. Dar dacă cei care s-au arătat pe ei ca și chip al lui Dumnezeu nu reprezentau de fapt pe Dumnezeu, iar ceea ce are omenirea nevoie și este într-adevăr Binele și Frumosul Dumnezeiesc a rămas dat deoparte, atunci cine pierde și cine câștigă? Dacă în dreptul adevăratei credințe au hotărât oameni care nu erau specializați în domeniu, nu ar fi cazul ca dosarul să fie redeschis? Nu de alta, dar de pierdut au pierdut toți. Cine a fost autoritatea care a stabilit limitele religiei și științei în dreptul tău? A hotărât majoritatea? Se pare că au rămas să fie „neprihăniți și fără pată între oameni” doar indivizii care au înțeles că nu cantitatea garantează calitatea și care spre binecuvântarea (cerească) și blestemul (omenesc) au înțeles să caute în altă parte adevărul. Potopul nu are nevoie de o demonstrație științifică. Așa cum nu are nevoie de o demonstrație de acest fel sânul mamei atunci când își hrănește pruncul, pentru că ajunge autoritatea ei maternă. Nu de felul în care a decurs potopul are nevoie omul de azi. Are nevoie să știe că Dumnezeu nu minte. De ce o spune altfel? Pentru că nu are cui să pună întrebarea, ar fi un posibil răspuns. Un dumnezeu închis în biserici, ascuns de fața omului... De ce am ales să cred în potop? Pentru că mi l-a povestit Dumnezeul Meu. De ce nu mă supăr când nu mă crezi pe cuvânt? Pentru că e o mare posibilitate ca dumnezeul tău să îți fi spus altceva.  
              De  ce am ales să cred? Cine poate explica nebunia unui Noe care construiește o corabie pe uscat, departe de mare sau râu, într-o vreme în care nimeni nu a mai construit așa ceva? Dar cine îl poate opri pe Noe de la construirea ei? Că Noe era pradă unei iluzii, lesne de înțeles. Mai complicat a fost de înțeles de ce curge atâta potop de apă dintr-un cer a cărui funcționare era explicată științific... Pot să spun simplu: Dumnezeu mi-a zis. Și nici măcar științific nu poate cineva demonstra că nu am dreptate. Deși nimeni nu are dreptul să îți ceară o astfel de demonstrație. Criterii de alegere pentru cei cărora Dumnezeu alege să le vorbească? Milă, bineînțeles, nu omenească. Cât despre predestinație, dacă tot există, eu unul sunt predestinat să nu cred în predestinație. Dumnezeu se uită la tine. Tu încotro alegi să te uiți? Nu e ușor să fii altfel decât majoritatea. Dar ce mai contează, când umbli cu Dumnezeu?!

pozitiva îndoială

A. Camus:


„Măreția unei credințe se măsoară cu îndoielile ei.”

miercuri, 18 august 2010

Despre iubirea unui Dumnezeu al poruncilor


              Parcă nimic mai revoltător pentru omul de astăzi decât acel „nu e voie” al religiei! Face parte din mirările celui ce caută un Dumnezeu care să îi rezolve (imediat!) problemele și găsește o religie a lui nu e voie. „Dumnezeu e dragoste!”, așa ne spune Cartea. Și de la dragoste la porunci e drum lung de străbătut... Te-ai gândit vreodată ca lucrurile nu au fost întotdeauna așa? Că e o greșeală să crezi că lumea a început cu nașterea ta și că tot ce înseamnă problemă s-a ivit pentru prima dată în existența ta? Că Dumnezeu a ales să se coboare printre oameni, dar că oamenii au continuat să privească spre un cer necruțător din care nu venea nici un răspuns la întrebările lor? În ce privește dragostea și poruncile lui Dumnezeu, totul a involuat de la un simplu „nu e nevoie”, la un complicat „nu e voie”.
              „Nu e nevoie” vorbește omului înțelept. Îl face atent că unele lucruri există, dar asta nu înseamnă că ele satisfac o nevoie reală. Poate ar trebui să vorbim puțin despre ceea ce înseamnă nevoie. De-a lungul timpului unele s-au numit fundamentale. Și fiecare are dreptul să umble sertarul de la fundamentale cu ceea ce crede că se referă la el. De altfel, lumea se poate explica greu de tot, dacă preferi să nu iei în considerare binele și răul, prinse într-un război real. Pomul cunoștinței binelui și răului, prin prezența lui aducea aminte omului că trebuie să vegheze, că există lucruri în lumea în care a venit care nu împlinesc nici o dorință reală a lui. Astfel nevoile s-au împărțit deja în două categorii: unele pe care le percepem și dorim să fie satisfăcute, altele pe care le avem, dar nu prea suntem conștienți de ele. Cele despre care știm sigur că sunt reale, s-ar putea să le împărțim la rândul lor după felul de satisfacție cerut: plăcute și neplăcute (foamea, e o nevoie, iar a mânca, e modul în care scăpăm de ea, mâncatul fiind una din plăcerile omului; igiena dentară e o nevoie, dar a-ți spăla dinții s-ar putea să nu placă atât de mult ca și a mânca...). Dusă ideea ceva mai departe, modernismul cu consumismul, minimalismul, filosofia vremii în general, te îndeamnă la satisfacerea unor nevoi și la nesatisfacerea altora. Nevoile spirituale se satisfac într-un mod devenit străin pentru omul modern. „Evadarea” din timp, analizarea vieții, a scopurilor și motivelor, a stării prezente, înseamnă ieșirea din iureșul vremii, înseamnă altfel. Percepția timpului ca o povară pe care ești condamnat să o suporți a strâmbat mult imaginea noastră despre viață. De aici cred, expresiile: „să omorâm timpul”, „să treacă timpul”... Doar că timpul dat nouă spre devenire, pentru împlinire, prin neajungerea unor scopuri (pe care mai avem chef sau nu să le atingem), a devenit o tiranie greu de suportat. În toată această desfășurare inexplicabilă a lumii, unde să găsești locul unui complicat „nu e voie”? Scriptura, cred eu că are valabilitate în toate timpurile, pentru că tocmai asta învață: nevoile reale ale omului. Nevoile au rămas aceleași, dacă aceeași e fericirea care se caută, aceeași e suferința de care fugim, aceeași e moartea de la capătul vieților. Ar putea să pară doar o viziune simplistă, dar e greu de demonstrat că viețile noastre sunt construite pe alte structuri decât cele ale oamenilor care au trăit alte vremuri. Ceea ce s-a modificat, dând impresia marilor diferențe, sunt felurile în care oamenii și-au urmărit scopurile și mijloacele vremii lor de a-și împlini nevoile. Ce a rămas aceeași, în fiecare timp, a fost energia de care aceștia dispuneau ca să ducă la capăt ce au început. Când spun energie mă refer la rezultanta interacțiunii energiilor fizice, psihice, spirituale. În cuvinte mai simple: mănânci să ai energie fizică, faptul că ai mâncat împlinind nevoia numită foame rezolvă și tensiunea psihică a înfometatului și ceea ce lipsește pentru mulți oameni, a mulțumit lui Dumnezeu pentru că ceea ce a avut pe masă, prin acest ritual (la urma urmei toate sunt ritualuri, vrem sau nu) primind „energia” sprituală, liniștea și împăcarea creștinului. În dreptul nevoilor reale, Dumnezeu și-a asumat oarecare răspundere pentru împlinirea lor. Care sunt falsele nevoi ale omului? Așa e, fiecare cu lista lui. Nu avem nevoie de țigări, de anumită hrană care ne îmbolnăvește, nu e nevoie să fim răi, nu e nevoie de un televizor care ne bombardează creierii cu lucruri de care nu avem nevoie, nu e nevoie de 20 de ani de educație în care nimeni nu ți-a spus că tu trebuie să devii om, etc. De ce le îngăduie Dumnezeu? Tocmai pentru că El a vorbit unui om înțelept, care știe valoarea lui „nu e nevoie”.
              Dumnezeu îi spune Evei: „Nu e nevoie să mănânci fructul oprit”, iar Eva ascultă. Cel rău îi spune: „Dumnezeu ți-a interzis, nu-i așa?”, iar ceea ce înseamnă libertate se transformă în răzvrătire. Dumnezeu prețuiește oamenii îndrăzneți, oamenii sinceri în ceea ce fac. Dar putem fi sigur că știm exact unde e granița între îndrăzneală și nebunie? Fericit omul care a înțeles și a luat seamă. Oare percepția binelui sub forma lui „nu e voie” să trimită omenirea spre păcat? Cine e în realitate Dumnezeu? Mai mult, cine e omul care să poată spune: „Acesta e Dumnezeu!”? De unde ai luat imaginea dumnezeului tău? Dumnezeul care e dragoste, îți arată adevăratele tale nevoi, e dragoste. Un Dumnezeu fals îți arată un om fals, cu nevoi false. Nimic mai real, decât existența unui dumnezeu fals prezentat omenirii și de nimic mai mare nevoie, decât de cunoașterea adevăratului Dumnezeu.

verticalitate

 S. Petofi



„Eu vreau să trec prin lume și nu să mă strecor.”

marți, 17 august 2010

Dragostea ca regăsire

              Divorțul nu e o soluție. De fapt, nu e o soluție pentru un anume fel de om. Și asta pentru că divorțul nici măcar nu e echivalent cu despărțirea. Sau apare mult timp după despărțire, sau apare ca o ruptură dureroasă și deloc naturală înaintea despărțirii. Considerând divorțul ca o rupere a „contractului civil” al căsătoriei, care să fie inversul despărțirii? Îndrăgostirea? Dragostea însăși? Complicat! Și iată de ce e complicat: nici un om nu a iubit fără să îl implice și pe Dumnezeu în dragostea lui. 
              O primă zi a lui Adam pe această planetă. Mi-e greu să mi-l imaginez altfel decât după o trezire „grea”(trezire pentru că mi-e greu să mi-l imaginez ca venind de nicăieri și „grea”, calculând infinitul de dinaintea trezirii ca un timp de somn destul de lung...), frecându-și ochii la prima întâlnire cu lumina, căscând ușor, apoi întinzându-se leneș într-un melodios șir de pocnituri ale încheieturilor... Da, e greu să te uiți la un om și să nu îl faci părtaș la toate caracteristicile vieții secolului în care trăiești. Nu știu cum au fost primele clipe din viața lui Adam. Cert e că prima persoană pe care a văzut-o, cu care a vorbit și căreia i-a zâmbit ca răspuns la zâmbetul primit, a fost Dumnezeu. Și tot fără să înțeleg prea mult, îl privesc pe acel Dumnezeu care înțelege singurătatea lui Adam. În toată rânduiala Creației, omul avea un loc special. Avea chiar posibilitatea să îi placă sau nu locul lui în această Creație. Greu de crezut că Adam a trăit un sentiment de singurătate... Știu doar ca la un moment dat, Dumnezeu a înțeles în dreptul lui Adam, că dacă totul rămâne așa, omul va fi singur, iar ăsta nu e un lucru bun. Nimic altceva decât gestul unui tată acordând fiului dreptul la viața lui. Cine fost Eva? Parcă prea mulți au privit la coasta lui Adam pentru descrierea Evei. Osul cu pricina cred că vrea să vorbească mai mult despre ceea ce leagă omenirea, despre cât strânsă e acea legătură pe care unii oameni se chinuie, fără a înțelege, să o lărgească. Aceasta cred eu că a fost marea binecuvântare a lui Dumnezeu, în ce privește viitorul împreună al celor doi. Putea să dăruiască lui Adam o Eva pe placul gusturilor lui și Evei un Adam desăvârșit. Doar că Dumnezeu avea în vedere mai mult decât doi oameni împreună. E vorba de ceea ce se „chinuie” oamenii să înțeleagă și să descrie de ceva vreme... : dragostea. Prin dăruirea Evei lui Adam, Dumnezeu nu i-a dat acestuia înapoi coasta, ca să dea bine la număr (crezi că s-a gândit vreodată Adam la cât de bine era când avea mai multe coaste?), i-a dat ceea ce avea nevoie ca să fie complet: o ființă căreia să se dăruiască. Singurătatea nu înseamnă lipsa cuiva care să își slujească. Mai degrabă singurătatea de care l-a ferit Dumnezeu pe Adam e lipsa cuiva pentru care merită să trăiești. Actul de „căsătorie” oficiat de Dumnezeu la nunta primilor oameni a avut ca țintă „unirea” lor într-unul singur. Acum se putea vorbi de om. Urmează nenorocirea venită prin păcătuire. Eva e cea care greșește. Pe Adam Dumnezeu l-a învățat înțelesul cuvintelor: a păzi, rău, bine, moarte și toate cele aparținând unui dicționar al cuvintelor fără reprezentare în lumea Edenului. Nu știu dacă în dicționar exista cuvântul „despărțire”. Un fel de: „Adam, tu ești soțul Evei, dar dacă se întâmplă să îți greșească, să te supere sau pur și simplu dacă te-ai plictisit, tu să stai liniștit, EU voi continua Creația pentru tine, evident, până vei rămâne fără coaste...” (unul din rolul coastelor, pe lângă cel de protecție a tot ce este pe-acolo, este să ne ajute să arătăm ca oamenii... Cu cât mai multe Eve, Adam arată din ce în ce mai puțin om). Nu cred că Adam a avut alternativă și asta nu în sensul de a fi condamnat la Eva! Așa era construită viața lui, în concordanță cu valorile morale, cu rostul lui în viață, practic „a fi unul” însemna prezența Evei în tot ce însemna Adam și a lui Adam în tot ce însemna Eva. De ce nu a părăsit-o Adam pe Eva atunci când a păcătuit? Tocmai, pentru că ruperea lui Adam de Eva nu ar fi însemnat despărțire, ci divorț. Avea un motiv „întemeiat”, dar nu întemeiat pe ceea ce însemna baza vieții lui. Urmărit până la ireductibil, motivul lui Adam pentru divorț însemna EGOISM. „A greșit, treaba ei. Eu rămân cu Dumnezeu și cu viața în Eden. Voi fi fericit în continuare...” Dar fără căderea în păcat nu putem vorbi de egoism. Ce putem spune despre Eva întinzându-i lui Adam fructul oprit, din care tocmai mușcase? Eu nu pot spune nimic, bazat pe orice ai numi cât de cât imaginație obiectivă... Știu doar că rămânerea lor împreună a fost posibilă prin jertfa lui Isus. Și ca un argument pentru rămânerea oamenilor împreună: Isus, al doilea Adam (prin Adam înțelegând reprezentantul omenirii) rămânând legat de omenirea după căderea în păcat. E doar felul lui Dumnezeu de a arăta prin lucruri văzute, câte ceva din cele nevăzute ale lui Dumnezeu. Urmează apoi o trăire a lui Adam, păcătuind (gândindu-se la binele celuilalt?) alături de o Eva care păcătuiește... Și mai putem privi la Isus, care fără să ne poată explica dragostea pentru omenire, se face una cu păcatul pentru ca Adam și Eva să se poată întoarce acasă. Adam, Eva și o dragoste trăită într-o lume în care dragostea e imposibilă pentru oameni. Și totuși,... veți spune. Da, dragostea există tocmai pentru că Dumnezeu a părăsit Edenul însoțindu-i pe cei doi. Dumnezeul care a „trăit” dragostea dintre Adam și Eva, continuă să facă asta în viețile noastre. Fiindcă dragostea omului care Îl recunoaște pe Dumnezeul Cărții (dincolo de întunericul „bisericii”, dincolo de pedepse și de vorbele oamenilor răi care îndrăznesc să vorbească despre bine) e și rost și vindecare, e și trăire cu Dumnezeu pe drumul înapoi spre casă.

luni, 16 august 2010

exteriorizare


H. F. Amiel:


„Dezinteresul: ...începutul umanității în om.”

vineri, 13 august 2010

aripi



„Mi-e dor de omul care umbla desculț printre oameni.”

joi, 12 august 2010

Și dacă Dumnezeu nu vrea moartea lui Goliat?

     Se spune că în tabloul David și Goliat, al lui Caravaggio, figura lui Goliat reprezintă autoportretul artistului. Caravaggio ar fi putut glumi. Sau nu! La urma urmei toți suferinzi se transferă în „pielea zdrențuită” a lui Iov, deși la o cercetare mai atentă stau într-o piele destul de lustruită... La fel cu povestea luptei dintre David și Goliat. Câți dintre cei care am citit întâmplarea ne-am identificat cu... Goliat? Bineînțeles că nu e locul unei discuții despre sinceritatea lui Caravaggio. Artistul are voie să încerce, criticii la rândul lor având grijă să spună ceea ce ar fi trebuit să exprime artistul ca să dea bine curenților vremii sale... Dar să ne întoarcem la David și Goliat. În ce îl privește pe David, Cartea l-a poziționat în lumina limpede și caldă a binelui. Cum să nu simpatizezi cu acest om! Goliat, îmbrăcat în toate aramele posibile, avea și cercel (convingere personală), dacă ar fi trăit în zilele noastre ar fi venit călare pe motor, în căști i-ar fi sunat un rock din cele mai grele... Și ce-i cu asta, ar spune unii? Nimic, zic eu că. Și asta nu ar însemna mare lucru înspre negativizarea personajului, dacă la sfârșitul întâmplării nu ar fi vorba despre moartea (rușinoasă?) a lui Goliat. Cum să te mai lipești de personaj? Eventual să îl memorezi cu grijă pentru asemănarea unora cu el. De acord până aici? Corect, nu aștept un „da” sau un „nu”. De ce a murit Goliat? Ce nu a înțeles? Și mai mult, cine ar fi trebuit să îi explice despre cele văzute și mai ales despre cele nevăzute? Rostul Israelului nu era nenorocirea popoarelor așezate în calea ascensiunii lor, așa cum „Domnul nu dorește moartea păcătosului”. E drept că acest Goliat s-a cam pus de-a curmezișul și a insistat în ce privește moartea sa. Timp de 40 de zile a provocat Israelul la luptă... dreaptă. Îmi place povestea asta cu lupta dreaptă și mai ales felul în care se calculează „dreptatea” ei. Expresie des folosită: „ești tare, hai, față în față, așa e corect!” Cred că fiecare spune lucrurile astea doar în cazul în care simte un avantaj cât de mic față de cel provocat. În ce privește poporul lui Dumnezeu, nici o luptă nu ar fi fost dreaptă pe tărâmul de care vorbea Goliat. Pur și simplu, războiul nu era rostul lor. De-asta și felul în care David îl omoară pe Goliat. Un puști, o pietricică și o praștie. Iată ceea ce altfel spus ar fi însemnat: ori întâmplare (vai de ea probabilitate), ori nimic omenesc în această luptă. Dar Dumnezeu unde a stat în tot timpul ăsta? Chiar dacă în primele zile a tăcut, lăsând ambele părți să vadă ele însele de ce sunt în stare (Goliat de o nesimțire uriașă, alimentată de un Israel de o lașitate și necredință grozave), iar apoi începând comunicarea cu fiecare dintre cele două părți. Goliat a murit ucis de împietrirea inimii lui după ce a spus „Nu!” încercării lui Dumnezeu de a discuta altfel. Cine a pierdut din toată povestea? Presiunea grupului și a situației pe care ai creat-o (halal verb, deșteaptă conjugare) tu însuți. Cât de departe poate merge dezacordul cu propriul grup? Depinde de subiectul dezacordului, important sau nu pentru grup, de statutul tău în acel grup vizavi de statutul celui cu care ești în dezacord, de împrejurări, în sensul că ai prins tocmai momentul în care nu prea strălucești în ochii celorlalți, de cât de mult s-a discutat pe marginea subiectului, chestiune de saturație, grămezi de argumente pro sau contra cu greutăți relativ egale... Când ar fi fost momentul pentru Goliat să renunțe? Și care era plata? Dar dacă învingea tabăra israeliților doar prin efortul propriu? Ehee, să vezi atunci considerație! Ce a pierdut? Totul! Cum arăta situația în cealaltă tabără? Hmm, timpul de pace nu ar trebui să fie vremea laudelor! Cum se priveau unii pe alții vitejii lui Israel în timpul strigătelor lui Goliat? Așa e, nu se priveau... Ce făcea regele în timpul ăsta? Mare lucru nu, oricum nu prea știa cine este Dumnezeul cu care se lupta de fapt Goliat. Posibil că și-a admirat armura, dacă tot ce a putut să îi dea lui David din cele prețioase lui, a ales tocmai asta. Goliatul de astăzi se numește ateu, indiferent de grupul căreia crede că îi aparține (inclusiv biserică, organizație, cult...), s-a înarmat cu logică și are în tolbă câteva întrebări „ucigătoare”. Are o imagine consistentă purtând pe ea sigla unei școli valoroase. Când nu mai poate rezista presiunii luptei dintre Dumnezeu și sufletul său, se repede la religie și începe să dea cu ea în toate părțile. Îl deranjează pe Dumnezeu faptul că Goliat îi „ascunde” pe toți cei care în Numele Lui au ieșit la luptă, fără a cunoaște însă Numele Lui? Câtuși de puțin! Glasul batjocoritorilor încetează doar atunci când e degeaba. Marea pierdere în lupta dintre atei și reprezentanții falși ai religiei (pe nedrept numită așa), este pierderea sufletelor ateilor care nu au țintit acolo unde trebuie. Dacă Goliat ar fi acceptat lupta cu Dumnezeu și cu propriul suflet, de la început, în deplină sinceritate, cred că altul ar fi fost sfârșitul luptei. Dacă ateii sunt în stare să învingă uriași filosofi ai creștinismului, sunt neputincioși în fața credinței din sufletul curat al copiilor. Dacă Goliat ar fi lăsat la o parte mândria și armele, David ar fi fost voios să îi spună uriașului cine este Dumnezeu. Dar ce purtare să mai aibă omul, când pentru el, Israel însemna un popor de lași, iar David o soluție disperată? Cât de complicat a trebuit să fie pentru el să înțeleagă că David nu a fost niciodată în tabăra spre care își arunca el supărarea? Nu Dumnezeu a dorit moartea lui Goliat. Goliat a fost doar una din victimele întunericului vremii sale.

orizont ștrangulat

De zi cu zi:

„Noi, ei și ceilalți, care la rândul lor vor deveni noi sau ei. Urâtă treabă!”

joi, 5 august 2010

Doamne, n-ai putut să taci?


„Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Și Satana a răspuns Domnului: „De la cutreierarea pământului și de la plimbarea pe care am făcut-o pe el”. Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău.” Și Satana a răspuns Domnului: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai ocrotit Tu pe el, casa lui și tot ce este a lui? Ai binecuvântat lucrul mâinilor lui și turmele lui acopăr țara. Dar ia întinde-ți mâna și atinge-te de tot ce are și sunt încredințat că Te va blestema în față.” (Iov cap.1, vers. 7 - 11)

       Un dialog prea puțin descifrat până azi. Încercați și vedeţi ce frânturi veți reuşi să desprindeți! Nimic mai interesant decât acel „De unde vii?” cu care Dumnezeu îl întâmpină pe Satana. Nu știu dacă a produs durere. Nu știu dacă a însemnat într-adevăr „Îți mai aduci aminte unde și cine ai fost și ce ai ajuns acum?” Înclin să cred că nu. Și asta pentru că lui Dumnezeu nu îi face plăcere să chinuie pe nimeni. Pe El nu l-a bucurat căderea lui Lucifer. Și cu atât mai mult, nu avrea rost acum să se poarte răutăcios cu ființa care s-a autodistrus prin propria purtare (ca o învățătură de aici, ia aminte la felul în care te porți cu cei care sunt „mai prejos” decât tine, măcar că nu ai nici un merit să nu fii ca ei). Întrebarea își avea rost într-un context în care Satana venea acolo ca un învingător (prin viclenie) care prin tot ceea ce face și spune arată doar cu suspiciune către un Dumnezeu care este dragoste, o dragoste pe care cel dintâi nu mai poate să o simtă, să o trăiască... În răspunsul celui rău, ca un semn al răzbunării: cutreier lumea când și pe unde am chef! Mă plimb peste tot, nu am nici o interdicție! Pământul (Tău) e al meu. Și de ce asta? Pentru că și eu am dreptatea mea. Oamenii creați de Tine, după chipul și asemănarea Ta, astăzi reflectă de fapt exact ceea ce ai arătat Tu că ar fi chipul meu... Altfel spus, nu există dragoste, nu există nimeni care să iubească fără un motiv egoist! Ce caută Iov în toată povestea asta? Dacă ar fi fost de față în clipele următoare, ar fi fost oarecum mirat de ceea ce aude. Dumnezeu îi răspunde lui Satan: „Sigur te-ai plimbat pe pămînt pe unde ai vrut tu? Sigur nu ai încercat să te plimbi și prin sufletul lui Iov și nu ți-a ieșit plimbarea? El, prin caracterul și purtarea sa e argumentul care îți poate distruge tot discursul ținut înaintea Universului întreg.” Continuarea e cumva caracteristică... „Aha, dacă tot ai adus vorba de Iov! Crezi că nu m-am prins ce se întâmplă cu el și care este de fapt manevra Ta? Așa e, e tare credincios, respectă absolut tot ce i se cere, dar asta nu convinge. Face totul doar pentru a primi în schimb binecuvântare asupra a tot ce a primit de la Tine. Știe că dacă Te-ar supăra ar pierde totul. Deci Iov, de care ai spus, nu face degeaba ce face. E pur și simplu afacere! Dă ca să primească”. Satana nu poate trece peste ceea ce este și simte el. Afirmația lui arată de fapt „credința” lui: Nu există dragoste! Există egoism și răutate, dar dragoste nu există”. Vă sună cunoscut? Câți oameni ai auzit susținând asta? În finalul discuției și la începutul experienței lui Iov, Dumnezeu a spus: „Iov e dragoste, deci dragostea există. De-asta îți dau dreptul asupra a ceea ce are el, inclusiv asupra sănătății lui, pentru că ceea ce are și ceea ce i se întâmplă nu e cu putință să schimbe ceea ce este!” Ei bine, dacă Iov ar fi asistat mirat la această discuție, la intervenția lui Dumnezeu, așa cum probabil majoritatea oamenilor ar fi făcut, ar fi spus oarecum speriat lui Dumnezeu: „...Doamne, cum de nu ai putut să taci?!...” ce ar fi răspuns Dumnezeu la o asemenea întrebare. Cred că răspunsul ar fost același primit de Isus în Ghetsimani (dacă e cineva încurcat de acest Isus scris du un singur I, să mă ierte și să citească de aprcă ar fi fost scris cu doi II. Nu de alta, dar habar nu am de ce L-au împărțit oameni și pe pe Iisus în două, făcând din El pricină de ceartă...), la întrebarea pe care Isus a adresat-o Tatălui: „Nu se poate altfel?” Care e răspunsul? Simplu sau complicat, în funcție de om: „Ai încredere în Mine.”
       Ăsta a fost începutul durerilor lui Iov, omul bun care Îl iubea pe Dumnezeu. Ar fi grozav de mult de scris acum despre toată experiența lui Iov. Acum vreau doar să ne imaginăm următoarea scenă: o mare mulțime de oameni și îngeri, în fața unui panou uriaș, urmărind viața unui personaj care a fost gata să își dea mai repede viața decât să creadă că Dumnezeu e altceva decât dragoste, așa cum I s-a arătat lui. Acestui personaj, Satana i-a luat averea, sănătatea și familia, dar nu i-a putut lua dragostea față de Dumnezeu. Ceea ce i s-a întâmplat a putut mai degrabă să îl mire pe acel om, care privind îndurerat spre un cer mult mai întunecat decât de obicei, întreba mereu pe Dumnezeul său: De ce mi-ai face Tu așa ceva? În același „filmuleț”, dincolo de cortină, Dumnezeu privește spre omul suferind: „Știam că tu vei înțelege că nu Eu sunt cauza durerilor tale”. Întîmplările din viața acelui om curg într-un potot de nenorocire, până când, într-un final în care cunoscându-se adevărul, omul plecat pe genunchi Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat.” Acum, la sfărșitul întâmplării, imaginați-vă un oarecare Iov din mulțime strigând emoționat: „Doamne, ai pe pământ oameni extraordinari! Cine e acel om, vreau să îl cunosc și eu!” La care Dumnezeu ar fi răspuns: „Iov, tu ar fi trebuit să fii acel om. Dar nu am vrut să te trec pe acolo fără să îți cer voie. Nu am vrut să te bag în așa ceva”. Sunt convins că Iov ar fi răspuns mirat: „Doamne, cum ai putut să taci, dacă știai că asta e ceea ce trebuie făcut?” Oameni și credință. Dacă Dumnezeu nu l-ar fi adus în discuție pe Iov, care ar fi fost viața lui mai departe? Care a fost motivul însă pentru care Iov e „târât” în poveste? Sfârșitul spune că binecuvântarea lui Iov și a prietenilor lui a fost darul lui Dumnezeu pentru cei implicați. Despre urmări și efectele lor simțite pe scară cosmică... Să luăm ce e de luat de aici: când Dumnezeu ne „bagă în încurcături”, prin atitudinea noastră întrebăm și noi: „Doamne, nu ai putut să taci? Mai bine ne lăsai creștini anonimi până când ar fi fost venirea ta, iar noi, plini de curaj și credință am fi ieșit din ascunzătorile noastre călduțe, strigând curajoși: Iată-ne, Doamne, gata să plecăm acasă!” Creștinul nu a semnat nici un contract de felul ăsta cu Dumnezeu. Care sunt condițiile pe care le-ați pus lui Dumnezeu, iar El nu le-a respectat până acum. Știu un singur fel de contract cu Dumnezeu (îi spun contract că e la modă. Între oameni și Dumnezeu e ceva mai mult cu implicare interioară, decât cu implicații exterioare de tip martori și semnătură. E vorba de un legământ!). Acela în care viața lui e trecută drept capital prin care contribuie la „afacere”, și o parte albă, care poate însemna orice din partea lui Dumnezeu. Oricum, partea plătită de El e cu mult mai mare. Altfel spus, a semnat un fel de CEC în alb, care are o singură garanție că partea cealaltă se va purta onorabil: dragostea. Te întrebi dacă poate fi înșelat? Ar fi prima persoană care pățește asta. Dacă merită riscul? Vorba unui om fain: „cu Dumnezeu sunt gata să risc orice”. Oricare ți-ar fi „comentariile” de om care trece prin suferință, rămâi credincios lui Dumnezeu și fii convins că la sfârșit vei putea spune: „Doamne, îți mulțumesc că nu ai vrut să taci!”


miercuri, 4 august 2010

Schimbare de plan



„Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”

       Dacă într-o dimineață, la trezire, când realitatea prinde contur, undeva pe un fotoliu, în casa ta, dar nu în camera ta (cred că Dumnezeu e mult mai respectuos cu oamenii, decât reușesc să fie oamenii față de El…), te-ar aștepta Dumnezeu ca să vă petreceți ziua împreună, crezi că s-ar schimba ceva din felul în care ai trăi ziua aceea? „Fără îndoială că da!”, ați putea răspunde. Eu cred că nu. Și iacă de ce cred că nu: pentru că în fiecare dimineață, în casa ta, dar nu în camera ta, așezat comod într-un fotoliu, te așteaptă pentru a  vă petrece ziua împreună, Însuși Dumnezeu. Să nimerească oare tocmai în norocoasa zi în care ai hotărât că va fi altfel? Deh, posibil să se întâmple chiar așa. 
       Cine a fost Enoh? Deși ceea ce găsim în Carte scris despre el e cu mult mai puțin decât ceea ce se spune despre alte personaje, acest Enoh prin „pățania” lui pătrunde repede în memorie. Despre ce pățanie e vorba: pe Enoh l-a luat Dumnezeu la El, fără să vadă moartea. Cum a trăit el ca să beneficieze de mult dorita „pățanie”, ni se spune în câteva cuvinte: „Enoh a umblat cu Dumnezeu”. Cum îmi imaginez eu acest lucru, umblarea cu Dumnezeu: „Dimineață, claxoane și glasuri pe diferite tonalități, telefonul sunând într-un loc departe de pat, din motive lesne de ghicit, pleoapele refuză să se deschidă... Cele 5 minute puse în cumpănă cu activitățile importante, dar la distanță prea mare de pat, căștigă și de data asta. Urmează rapid dușul, haina potrivită (uneori e bună și haina nimerită), micul dejun din gând și apoi viteza. Dar toate astea după o privire înapoi și probabil câteva cuvinte care traduse corect ar suna așa: Doamne, vino cu mine și astăzi! Iar El se ridică ușor și îl urmează. De ce face asta? Simplu: pentru că L-a rugat să o facă!” Posibil să fi deranjat prin ceea ce am scris până acum. Stai liniștit, vorbesc doar de experiența mea. Și pentru că scriu pe un blogg al cărui titlu e aducător aminte de bunătate, experiența ta are voie să fie total diferită. Dar să revin: hai să intrăm de data asta în casa unui creștin... practicant (folosesc „practicant” doar pentru a face diferența între cele două feluri de oameni. În realitatea există doar creștini practicanți. Altfel putem vorbi despre mântuiți în regim part-time...). Diferențe mari comparativ cu vitezomanul? Absolut! „Dimineață, liniște peste paturi, cărți și gânduri, lângă o ceașcă de ceai proaspăt preparat, transportat parcă în altă lume prin literele cărții din fața sa, stă un creștin. Își ridică uneori privirea, scurt, pentru a consulta ceasul din perete, apoi se adâncește mai departe în lectură. Pare că nimic nu l-ar putea clinti... În sfârșit, se ridică, și închizând ușor cartea se adâncește într-o rugăciune a cărei cuvinte care par a însemna: Doamne, vino cu mine și astăzi... Din fotoliul Său, Dumnezeu se ridică și îl urmează aproape. De ce face asta? Simplu, pentru că l-a rugat să o facă.” Care dintre cei doi te reprezintă? Dar care fel de a începe ziua l-ai prefera? Sincer, pentru mine diferențele dintre cei doi îmi par nesemnificative. Iată de ce: vă mai amintiți povestea samariteanului milos? Nu știu cum au plecat de acasă în acea zi personajele din povestire. Știu doar că unul a făcut ce trebuia, iar ceilalți nu. Știți care e diferența între personajele construite de mine și cel numit Enoh în Carte? Cei doi, prin rugăciunea și purtarea lor făceau tot posibilul să Îl ducă pe Dumnezeu cu ei acolo unde considerau ei că trebuie să meargă. Enoh însă, a umblat cu Dumnezeu! Iată diferența: Enoh a umblat prin locurile prin care L-a purtat Dumnezeu. Nu el era cel cu planurile. În ce privește însă satisfacerea nevoilor lui Enoh dintr-o anumită zi, nu cred că erau trecute de Dumnezeu atunci când întocmea planul. O particularitate în felul lui Dumnezeu de a se purta cu Enoh e faptul că l-a luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, deși atâtea alte personaje „de care lumea nu era vrednică” (după mărturia Cărții) au răbdat ani lungi pe pământ și au sfârșit prin a muri, unii în chinuri groaznice (Să ridicăm problema nedreptății pe care o face Dumnezeu între oameni? Nicidecum! Să facă asta au dreptul doar cei nedreptățiți despre care vorbeam... Deocamdată noi trăim și nu prea înțeleg de ce, chiar ne temem uneori de moarte). Probabil că dimineața când Dumnezeu, după ce a trecut pe la Enoh ca să îl trezească, și după ce s-au sfătuit despre ce va urma în ziua aceea, a pornit la drum însoțit de Enoh, simțindu-se atât de bine lângă un Enoh care se simțea extraordinar lângă un așa Dumnezeu, încât a hotărât în înțelepciunea Lui să Îl ia de pe pământ fără să treacă prin experiența morții. Și culmea, sunt convins că a făcut asta ca pe o surpriză față de un Enoh căruia nu i-a trecut niciodată prin minte să ceară așa ceva! Am auzit cândva toată povestea lui Enoh povestită de un copilaș. Suna cam așa:„Enoh mergea în fiecare zi să se întâlnească cu Dumnezeu. În fiecare zi el mergea tot mai aproape de Dumnezeu pentru acea întâlnire, iar într-o zi, Dumnezeu văzând cât de departe de pământ a ajuns Enoh, i-a spus: Enoh, pământul e prea departe și nu are rost să te întorci atâta drum pentru ca dimineață să o iei de la capăt. Mai bine rămâi aici cu Mine.” Întâlnirea cu Dumnezeu, pe plan spiritual, dacă a fost una veritabilă în sensul că OMUL s-a dat dat la o parte pe sine însuși pentru a face loc lui Dumnezeu, nu se poate să nu aibă drept rezultat și țintă apropierea de Dumnezeu în fiecare clipă și zi de zi. Nu ajunge așa numitul studiu de fiecare zi și mulțimea rugăciunilor. Ce crezi că se poate întâmpla în dimineața în care Dumnezeu vrea să umbli cu el înspre casa cuiva care Îi cere ajutorul, iar tu nu poți pleca pentru că nu ți-ai terminat ce aveai planificat? Sau ți se pare ca sunt atât de mulți cei care umblă cu Dumnezeu, încât i-ar fi simplu să găsească rapid pe altcineva... Ești unic prin ceea ce poți da și prin ceea ce poți primi. Apropo, tu ce faci dimineață?  

dorința de schimbare

P(r)ost – modernistă:


 „Cupidon, crezi că era absolut necesar să înveți să tragi cu pușca?”

marți, 3 august 2010

democratic, de altfel

Nefericită combinație..., fericit că nu sunt autorul:

„O mână spală pe alta și amândouă sapă groapa altuia.”

Dovada



„...și pe aproapele tău, ca pe tine însuți!”

       Cunoașteți povestea samariteanului milos. Faină, ați putea spune, dacă ați citit-o în viteză. Pentru cineva care a citit cu toți ochii și cu chef de a înțelege cele scrise acolo, povestea e o bombă gata să spulbere cel puțin două metehne ale sufletului uman contemporan. Dar să trec și povestea aici, pentru cei care au probleme în a folosi sursa:

       „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, cari l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravãn, au plecat și l-au lăsat aproape mort.
Din întîmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot şi, cînd a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Un Levit trecea și el prin locul acela și cînd l-a văzut, a trecut înainte pe alături. Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el şi cînd l -a văzut i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile, și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l -a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han şi a îngrijit de el. A doua zi, cînd a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului şi i -a zis: ,,Ai grijă de el și orice vei mai cheltui îți voi da înapoi la întoarcere”

       Pilda a fost folosită de Isus pentru a răspunde la o întrebare absolut îndreptățită, pusă de un evreu (la ora aceea evreii erau sub ocupație romană). Oamenii, aproape toți, ar fi de acord că nu e bine să îți urăști semenii. În ce privește iubirea de oameni, părerile sunt binișor împărțite. O parte a omenirii trebuie iubită (în sensul general folosit pentru dragoste), iar cealaltă parte să fie mulțumită cu accepțiunea asupra dragostei ca abținere de la a face răul… A iubi, în cazul ăsta, nu înseamnă nicidecum a-ți încurca existența cu fapte pe care nu ești dator să le faci. M-am gândit serios care sunt „categoriile” de oameni pe care i-aș ajuta cu plăcere. Ați încercat să faceți asta? E destul de interesant. Și periculos, bineînțeles, în măsura în care contează ce gândești. Dacă ești doar unul din cei pentru care a fi sincer e totul, exercițiul e degeaba. Dacă reușești să te pui în locul samariteanului din povestire, înseamnă că stai bine cu imaginația. În primul rând, locul prin care trecea nu era unul deloc sigur (pentru specialiștii în autoapărare, exercițiul arată altfel… ), ceea ce înseamnă că viteza de trecere pe acolo, cu cât mai mare, cu atât mai bine. Primul ajutor pentru cineva care a avut parte de o bătaie seriosă, nu e în nici un caz o activitate plăcută (posibil să se ridice imediat prejudecăți de felul: lasă că nu a luat-o degeaba! Uite, eu de pildă, niciodată nu am pățit așa ceva…). În al treilea rând omul care avea nevoie de ajutor aparținea categoriei pe care samaritenii nu o simpatizau (și invers, samaritenii făceau parte din categoria deloc simpatizată de către evrei). Una din diferențele semnificative dintre cei care au mai trecut pe acolo și samaritean, e legată de activitățile în care erau prinși la acea oră. Samariteanul era în călătorie, în timp ce preotul și levitul din poveste erau ocupați cu chestiuni zilnice. „Intervenția” l-a costat pe samaritean o zi întârziere. Ce pierdea samariteanul dacă nu ajuta? Ce a câștigat ajutând? Dincolo de calcule de felul ăsta începe viața. Iar întrebările vor lua un curs normal, omenesc: Ce pierde omul dacă nu îl ajut? Ce câștigă dacă îl ajut? Întrebarea în urma căreia e spusă pilda: Cine e aproapele meu? Întrebarea pusă de Isus după ce spune pilda: Cine a fost aproapele celui căzut? Alternative la cele două metehne sufletești pomenite cândva: 1. nevoia omului la care pot eu răspunde (și cu siguranță pot face multe când iau viața în serios) face ca acesta să treacă de orice împărțire pe categorii pe care o pot eu face; 2. devin aproapele celui de lângă mine atunci când îmi „iau timp” ca să îl înțeleg. E degeaba dacă felul în care aleg să ajut nu împlinește nevoia lui. S-ar putea să mă facă pe mine să mă simt mulțumit, dar asta nu e nimic. Experiența lui Isus în ce privește ajutorul: e gata să ajute chiar în condițiile în care nu se va ști niciodată despre fapta lui. Cred că rostul nostru ca oameni în această viață e tocmai devenirea. Trăim timpuri în care „cel care își așteaptă aproapele” poate fi întâlnit mai des decât cel fericit... Să nu obosești niciodată făcând binele, asta da specializare cât pentru toate cursurile din lume. Binele, ca fel de a fi. Ce l-a făcut pe samaritean să se oprească? Am o singură explicație: neputința de a trece pe lângă cel care are nevoie de el! Ce este acel ceva care creează neputința? Nimic din ceea ce se poate calcula. Totul e alegere. Pentru început, o privire atentă la tine. Apoi, o privire atentă la El. Mai apoi, privind la hangiul din poveste, putem învăța ceva despre omul milos: prin fapta lui îi îndeamnă și pe ceilalți la bunătate. Privind la tine, ce se întâmplă în inimile celorlalți? Orice ai face, influența există.
       „Cine a dat dovadă că este aproapele celui căzut?” Din frumusețea Omului Bun care a pus întrebarea: nu a vrut să dovedească nimănui nimic, prin ceea ce a făcut însă, ceilalți au primit dovada că El este.